O generaţie lăsată în urmă

O generaţie lăsată în urmă

Ce înseamnă „acasă” pentru părinții plecați și pentru copiii lor lăsați în urmă? Fenomenul migraţiei părinţilor se întâmplă peste tot în lume și specialiștii i-au remarcat și analizat efectele. Despărţirea de părinţi, prelungită pe diferite perioade de timp, generează efecte negative asupra dezvoltării copiilor, iar acestea sunt comparabile cu situaţiile în care părinţii divorţează. Psihoterapeutul Alina Ciupercovici și psihologul Călin H. Bârleanu de la Clinica Aliat din Suceava au realizat pentru Școala 9 o analiză a fenomenului, cu claritatea cu care se vede el din cabinetul de terapie.

06.07.2021

de Alina Ciupercovici și Călin H. Bârleanu. Foto: Dumitru Angelescu

Prezentare de caz

T. este clientul Clinicii Aliat Suceava din 2020. A venit la terapie împreuna cu mama sa înainte de Evaluarea Națională. Băiatul era foarte trist și avea insomnii, nu mai socializa și începuse să fie neatent la școală. Mama lui s-a îngrijorat și a hotărât să vină la psiholog, simțind că este în pericol viitorul băiatului.

Povestind despre ce se întâmplă cu familia lor, am aflat că tatăl lui T.  este plecat în străinătate de mai bine de zece ani, iar T. locuiește cu mama si un frate mai mic. Viața lor nu este ușoară, familia duce lipsa tatălui, mai ales de când T. a mai crescut si are nevoie de el, ca model. Mama lui T. se ocupă de toate problemele casei și de cei doi copii și face treabă bună, dar se simte copleșită de ce se întâmplă acum cu T. Era speriată, nu știa ce să facă să îl ajute. Simțea că are responsabilitatea completă a copiilor, soțul său i-a spus că face sacrificiul de-a pleca de lângă familie ca să aibă o viața mai bună și să le poată oferi copiilor ce nu au avut ei. 

Depărtarea de el era un preț prea mare pentru toți, în momentele de stres și de tensiune prin care treceau. Această situație a fost mult înrăutățită de restricțiile din pandemie și de faptul că mama și-a pierdut locul de muncă, familia fiind nevoită să trăiască doar din venitul soțului. S-au gândit de multe ori ca el să se întoarcă, dar situația de atunci nu a mai permis asta.

Familia a început psihoterapia. A fost nevoie ca mama să vină cu ambii copii la terapie și să facă și ea terapie singură.  Din cauza absenței tatălui, familia avea dificultăți mari de comunicare, mama nu reușea să răspundă nevoilor emoționale ale copiilor, fiind foarte stresată de responsabilitățile zilnice. În familie erau conflicte din cauza tensiunii emoționale. Un alt aspect greu de gestionat era vinovăția tatălui, care simțea că este neajutorat, cu toate că se vedeau online și se implica atât de mult cât putea de la distanță. Copiii au fost nevoiți să își ajute mama și aveau responsabilități mari și prea grele pentru vârsta lor. Toate acestea au contribuit la starea pe care o avea T. când a intrat în terapie. 

Acum, la aproape un an, familia consideră că ce s-a întâmplat cu T. a fost un semnal de alarmă care arăta starea critică a familiei pe atunci. Acum lucrurile s-au mai echilibrat. La fiecare ședință de terapie participă și tatăl lui T. Le face bine să se conecteze și să progreseze în ritmul potrivit familiei, învață cum să fie unul lângă altul conform rolurilor din familie. Acum lucrează împreuna ca să mențină ce au învățat în terapie. 

Din nefericire, acesta este un caz foarte des întâlnit în practica noastră terapeutică. Familia aceasta a dorit și a avut resurse să se vindece. 

Psihoterapeutul Alina Ciupercovici

Este foarte dificil pentru noi, terapeuții, când vin copii însoțiți de bunici (în cel mai bun caz) sau alte rude și prieteni care îi au în grijă fiindcă ambii părinți muncesc în străinătate. La fel, suntem contactați de profesori și diriginți care nu știu ce să facă și sunt preocupați de situația grea pe care o văd la copiii cărora le predau.   

Acești copii au foarte des depresie și nu simt bucurie de a trăi. Mulți dintre ei au gânduri suicidare și comportamente de risc precum consumul de alcool și droguri sau prostituție. 

Părinții lor se lupta cu sentimente de neputință și de vinovăție, precum și cu imposibilitatea de-a găsi de lucru în România. Pare o situație fără ieșire, cu un cost enorm pentru aceste familii chinuite. Costul este chiar viața copiilor lor, pentru care au plecat, pentru care fac sacrificii. Uneori avem bucuria de a oferi alinare și sprijin, dar uneori suntem la fel de neputincioși, oricât de greu ar fi să recunoaștem asta.

Familii reunite doar pe ecrane

„Generația lăsată în urmă”. Am fi ales o formulare diferită, poate mai puţin frapantă și în orice caz, departe de adevăr. În loc de „în urmă”, puteam alege cuvântul „acasă”, dar în spiritul onestităţii, termenii trebuie să genereze aceleaşi reprezentări tuturor entităţilor implicate într-o dinamică socială, iar pentru părinţii care pleacă, fără îndoială, de acasă, nu există dubii în privinţa felului în care valorizează ceea ce au lăsat, din motive justificate. Pentru copii, însă, putem formula întrebări sau ipoteze care să arate dacă esenţa termenilor este aceeaşi. Dacă prin „acasă” înţeleg spaţiul fizic, construcţia, sau prezenţa celorlalţi, alături de care se construieşte atât de complexul şi de frumosul sentiment pus de psihologia dezvoltării în raport direct cu evoluţia psihologică. 

Dar „acasă” are şi o puternică încărcătură din perspectivă temporală, astfel încât suntem cu toţii refugiaţi, din când în când, în casa copilăriei, alături de persoanele care ne-au fost alături, părinţi sau substitut pentru aceştia, odihnindu-ne prin fantasme sau imagini vii, rememorate. Văzând casele dărâmate, spune basmul, acoperite de buruieni, eroul din „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” îşi aduce aminte de copilăria luminoasă, caută fiecare cameră, acum părăsită şi, de fapt, priveşte în interior, amintindu-şi, la fiecare pas, evenimente, oameni, viaţa. Şi plânge. Lunga sa călătorie se apropie de final, imediat ce deschide ultimul cufăr, însă ultimul popas, spre copilărie, spre momentul de graţie al existenţei sale, pune povestea într-un context cât se poate de potrivit cu nesfârşitele plecări ale celor care, când se întorc, îşi regăsesc copiii metamorfozaţi. Basmul descrie camerele prăfuite şi acoperite acum de natură, dar ele reprezintă, de fapt, părţi manifeste ale unor procese interioare de care protagonistul devine conştient cu o clipă înainte să se stingă. 

O casă fără oamenii care şi-au construit viaţa acolo, poate fi multe lucruri, mai puţin însă, acasă. În faţa spaţiilor, pe care le-am lăsat în urmă, sau a oamenilor, pe care îi revedem după o lungă despărţire, se naşte, e adevărat că doar uneori, din păcate, o revelaţie privind procesul nesfârşit al transformării interioare. Un copil care îşi aminteşte holul unui muzeu sau o statuie impresionantă are să vadă acelaşi cadru, peste ani, cu alţi ochi, dar şi din perspectiva unui om nou. Diferit din toate punctele de vedere, prin experienţele şi informaţiile care l-au cioplit între timp. Părinţii nu reprezintă excepţii. Numai că acum, în locul holului sau al exponatului, se află o fiinţă a cărei evoluţie fizică nu reuşeşte să spună aproape nimic din complexitatea transformărilor interioare. Mai simplu spus, părintele întâlneşte un străin, iar copilul o persoană inaccesibilă. 

În ciuda miturilor, relaţiile din familie, ca toate relaţiile, cer cultivare. Nimic nu vine gratuit şi nimic nu pare să fie definitiv. Au nevoie de o formă de efort susţinut, care este, practicându-l, insesizabil pentru unii, dar devine o formă de travaliu pentru cei care îşi abandonează rolul de a fi prezenţi activ alături de celălalt, în cazul de faţă, pentru copil sau copii. Fără a fi plecaţi departe, unii părinţi îşi abandonează rolul sau, mai degrabă, îl atribuie abuziv partenerului, invocând pretexte care încearcă să acopere alienarea: munca, timpul, grijile şi oboseala. Alţii, aleg îndepărtarea fizică, plecând, cu încrederea că tehnologia poate acoperi distanţa, iar un telefon, fie şi prin apel video, pe zi, ar putea suplini nevoia unui copil sau a unui adolescent de figura maternă şi/ sau paternă. 

Alegerea de a pleca sau de a se îndepărta nu este niciodată simplă pentru părinţii care au copii pentru că şi-i doresc, percepuţi ca pe extensii ale sinelui, într-un fel deloc metaforic, ca parte din ei. Şi ea se cuvine să nu fie niciodată şi de nimeni judecată. 

Ce interesează, însă, sunt mutaţiile puţin vizibile ochiului neantrenat, dedicat valorilor familiei şi copiilor. De la o distanţă aparent sigură, părintele face eforturi să rămână în câmpul vizual şi imaginar al celui lăsat în urmă: apeluri, chiar şi video, cadouri şi recompense, uneori bani. Din păcate însă, prezenţa în plan mental nu reuşeşte decât în prea mică măsură să suplinească nevoia unui copil, chiar adolescent fiind, de părintele său. Dincolo de importanţa dimensiunii fizice, acolo unde umanul îşi face simţită prezenţa, există cu adevărat o furtună sub forma unui amestec de sentimente despre care copilul fie nu are curaj să vorbească sau, pentru care, adesea, urechile bunicilor sunt prea obosite. 

Psihologul Călin H. Bârleanu

Fenomenul migraţiei părinţilor poate fi observat peste tot în lume, după cum au fost remarcate şi efectele asupra celor care au rămas „acasă”. Despărţirea de părinţi, prelungită pe diferite perioade de timp, generează efecte negative asupra dezvoltării copiilor, iar acestea sunt comparabile cu situaţiile în care părinţii divorţează. Lacunele, enorme uneori, privind dezvoltarea copilului, absenţa stimulării şi supravegherii (a felului în care copilul răspunde la diferiţi stimuli din exterior, dar şi din interior), generează suferinţe ale căror efecte nu pot fi decât intuite. 

Studii ale psihologilor din Asia demonstrau cu ani în urmă că cea mai mare parte a milioanelor de copii abandonaţi de părinţi pentru un serviciu mai bine plătit sufereau de diferite afecţiuni psihologice, vulnerabilizându-i pe termen mediu şi lung. 

Prin urmare, viitorii adulţi vor purta urmele unor traume care, la momentul producerii lor, au fost asumate şi foarte bine ambalate pentru o mai facilă acceptare. Cadourile şi banii, faţă în faţă cu rezultatele generate de separarea de părinţi, par nesemnificative. Copilul este predispus depresiei şi, pe termen lung, s-a identificat şi stima de sine scăzută, afectând toate relaţiile sociale ale tânărului pentru care dinamica de grup devine un travaliu. Satisfacţia scăzută şi aşteptările din partea vieţii, problemele comportamentale, introversiunea sau incapacitatea de a comunica eficient (pentru că a lipsit ecosistemul de comunicare în care copilul să poată exersa alături de educatori toleranţi, indiferent de orarul şcolar) stabilesc un tablou psihologic la care părinţii aleg doar în rare ocazii să se gândească atunci când îşi lasă copiii în urmă. 

Ataşamentul şi menţinerea lui reprezintă teme diferite, dar la fel de provocatoare în contextul în care, şi am accentua aspectul, informaţia primită pe cale raţională nu se suprapune aproape niciodată peste nevoile inconştiente şi peste vocea copilului care face eforturi să reprime sentimentul de abandon. 

Doar emoţiile negative, declanşate de îndepărtarea de lungă durată de părinţi, au capacitatea de a afecta întreaga paletă a relaţiilor sociale, pe termen lung, aruncând viitorul adult în incertitudine şi în relaţii tensionate, pentru care nu va avea instrumente specifice, care să-i permită exersarea toleranţei, de pildă. 

Un studiu extins realizat în 2018 arată că acolo unde ambii părinți au lipsit pentru a lungă perioadă de timp, copilul a avut parte de o îngrijire, în cel mai bun caz, superficială. Studii cantitative sugerau cercetătorilor că „LBC”, left behind children (n.r. - lăsați în urmă) au parte de un suport emoţional mult redus dacă rămân în grija altor persoane, printre care au luat în calcul şi bunicii. Unde a rămas măcar un părinte, efectele nocive ale despărţirii de tată, dacă ar fi să ne raportăm la scenariul cel mai frecvent, sunt reduse semnificativ. Zhao şi colaboratorii au reuşit să obţină date relevante inclusiv în privinţa performanţelor academice ale copiilor care au fost lăsaţi în grija altor persoane de părinţi. Acestea, cum era de aşteptat, au scăzut pentru un procent semnificativ din populaţia care a format eşantionul de cercetare. 

Pe de altă parte, se cuvine să ne ferim de pericolul demonizării sau al culpabilizării celor care, după cum am spus, forţaţi de motive faţă de care nu au găsit alt răspuns, au ales să plece lăsându-şi copiii în spate. Există, şi probabil îi ştim cu toţii, copii care, crescuţi de o mătuşă sau o bunică, au reuşit să obţină performanţe şi s-au încadrat, chiar şi departe de părinţi, în atât de comoda „cuminţenie”. Miza, însă, nu este în note şi nici măcar în convenţiile de care ne-am înconjurat existenţele aşteptând să ne încadrăm cât mai repede într-o tipologie sau alta. Adevărata provocare este unde notele contează mai puţin, iar ochiul bunicilor sau chiar al părinţilor nu reuşeşte să pătrundă aproape niciodată. Furtuna este descrisă de toate nevoile pe care copilul le are, dar despre care nu poate vorbi din raţiuni obiective. Barierele emoţionale reprezintă doar o parte a problemei, pentru că cele lingvistice se opun în egală măsură comunicării tuturor sentimentelor care cer, sub o formă sau alta, manifestare şi descărcare. Unde lipsește  atenţia, fie ea şi sub forma cenzurii specifice, aduse de cadrul familial, sau de substitutul lui, prin bunici, de exemplu, copiii se îndepărtează treptat de orice concept care aminteşte de cenzura atât de importantă dinamicii sociale. 

Ura sau manifestările nervoase, agresive se învaţă după cum se învaţă şi afecţiunea, cu limbajul ei specific, format din atâţia indicatori fizici, dar mai ales nonverbali. Ecosistemul în care creşte copilul este la fel de important, dacă nu chiar mai important decât ceea ce se află adânc în inconştientul său. 

Părinţii aflaţi la distanţă trebuie să fie gata să îşi asume riscul adus de o distanţă peste care, în timp, cei care au fost mici, nu vor mai putea trece în relaţia cu ei. Preferăm să le arătăm noi copiilor ce înseamnă iubirea sau, de ce nu, furia, sau ne încredem în ecranele care au luat locul familiilor?

Școala9

Redacția

Redacția Școala9

CUVINTE-CHEIE

generatie parinti străinătate muncă copii acasa psihoterapie