În anii '80, cămașa de uniformă din tricot de plastic pepit, cravata roșie cu tricolor pe margine, cureaua cu stema RSR veneau la pachet cu portretul conducătorului iubit din fiecare manual, Trei culori, cântat la începutul fiecărei zile și apelativul „Tovarășa!”.
Abia începusem clasa I în 1989, când regimul a căzut, câteva zile s-au auzit împușcături prin centrul Bucureștiului și apoi am avut o vacanță de iarnă foarte lungă. În fotografiile cu coroniță de la finalul clasei I, toate fetele poartă încă uniforme cu șorțuleț, iar băieții – pantaloni bleumarin lungi sau scurți și cămașă. Anul următor, renunțam definitiv la matricole și materiale pepit și începeam să ne îmbrăcăm în tricouri și blugi turcești.
Într-a IV-a, părinții și învățătoarea hotărau deja că avem nevoie de un fel de uniformă, ca să marcăm ultimul an petrecut împreună, și ne comandau vestuțe colorate, iar pentru fete fuste kaki, cu lungimea la alegere. În liceu, schițam cu entuziasm variante de uniformă ca să le propun conducerii școlii, pentru un concurs de idei care nu s-a mai întâmplat niciodată.
Undeva între repulsia față de pepitul clasei I și elanul din adolescență, uniforma a încetat să mai semnifice pentru mine kitschul și interdicția de a fi diferit din comunism și a devenit apartenență, ca-n serialele americane. Mama însă, crescută în uniformă 12 ani de școală și care s-a îmbrăcat jumătate din viața de adult în cele câteva opțiuni vestimentare din magazinele socialiste, n-a înțeles niciodată de ce-aș mai vrea să port așa ceva.
Relația noastră cu uniformele e încă prea complicată și nu se tranșează cu argumente simple. Apartenență sau uniformizare? Soluție practică sau o bătaie de cap în plus?
Ca să încercăm să o lămurim, am adunat de la colegii și cititorii noștri fotografii cu uniforme și am încercat să răspundem: le urâm? Sau le iubim? Răspunsul tău care e?
(Text de Maria Bercea)
