O să-mi fie dor?

Liceul nu este doar o instituție, este și o perioadă: adolescență (în mare parte). Dar este și un privilegiu, iar mie, din păcate, mi-a luat destul de mult să înțeleg asta. Oricum, de multe ori dorindu-mi să evadez din holurile cenușii am ales să mă ascund în jurnale vizuale sau tot felul de activități extracurriculare precum Let’s Go Digital, Super Film Festival, Vira, SYT (Showcase of Young Talent), GoBucharest etc.

Pentru mine, workshopul de la TIFF Let’s Go Digital n-a fost un simplu atelier de film, ci, într-un fel, de viață, a cărui experiență tind să cred că nu se va termina niciodată. A început acolo, a continuat când m-am întors ca senioară și va continua... la telefon printre lacrimi sau hăhăieli, la cafea sau din întâmplare pe stradă, când dăm de trainerii care au ajutat cu o cărămidă-două la temelia încrederii noastre. De la fata anxioasă și tremurătoare care pășise prima dată pe străzile Clujului am ajuns tipa care își cunoaște principiile, înțelege mitul greșelii în artă și este în stare să lege două cuvinte când trebuie să vorbească despre produsele sale artistice.

La liceul de arte se simte puternic ideea de „a lua pâinea de la gura” cuiva. Unii profesori de la atelier te privesc ori cu o superioritate care coboară uneori în sfera ridicolului, ori cu o răutate aproape terifiantă. Ei sunt maximul. Tu nu te poți gândi că i-ai putea întrece, deoarece ei sunt materializarea a tot ceea ce poți tu visa ca tânără speranță artistică.

La LGD a fost complet diferit. Când privești modestia acelor oameni (trainerii au fost Dana Bunescu, Sorin Botoșeneanu, Vlad Petri, Tudor Jurgiu și Neil Coltofeanu și, în anul în care am fost senioară, și Dragoș Apetri + coordonatoarea mamă Melinda Boroș) știind realizările pe care le au în spate aproape că te șochezi (într-un mod plăcut de băi, se poate și așa...). Îți trebuie o tărie de caracter destul de mare pentru a nu divaga în egocentrism în momentul în care valorezi atât de mult și, cred eu, o dragoste pentru celălalt poate la fel de mare ca să poți să privești niște puști zăpăciți ca pe niște colegi începători, nu ca pe niște alergători rivali care te pot întrece.

Anii de liceu pentru mine au însemnat mâini transpirate de emoție, supărări lipicioase pe sub unghii care îmi înțepau limba atunci când le rodeam de stres, oameni faini cunoscuți, oameni faini pierduți, lacrimi, urlete, trânteli, fericiri, suflat în lumânări, atacuri de panică, petreceri care se terminau în bosumflare, festivaluri, expoziții, badge-uri și rupt în figuri, comentarii de cacao, bârfă, DRAMĂ, căști pierdute într-una și socializat cu bătrânii din tramvaie care mă învățau să-mi asortez oja cu părul, prima iubire terminată în ură, a doua, a treia, a patraaaaa, foarte multe versuri, playlist-uri – de la cele pentru duș, la cele de ascultat la atelier, la mâncat, la dormit, la lucrat, la crize existențiale –, breton, hainele mamei din ’80-’90, șervețele umede să nu miroasă că am fu...mat, stat la cafeneaua de lângă liceu doar pentru că lucram mai bine, mers la TIFF deoarece LGD, aproape luat bătaie pe stradă pentru că filmam, „SUNTEȚIOGENERAȚIEDEDEPRAVAȚI”, păi mulțumim, voluntariate, diplome diplome diplomeeeeee, VINE ADMITEREA TREBUIE TREBUIE TREBUIE CV, portofoliu, 2 ore de somn, coșmaruri: NU INTRU (am intrat...), „AȘA SUNT EU!” (cea mai mare porcărie! Nu așa ești tu, așa ești tu luna asta pentru că vârsta asta este atât de tembelă încât astăzi îți place laptele cu cereale, mâine ai intoleranță la lactoză), atât de multe greșeli... atât de multe..., Instagram (prea mult din păcate), foarte multe filme și „regizorul meu preferat” schimbat prea des, vise ciudate și ilustrate, ANXIETATE, dresuri rupte în scaunele de la școală...

Cu ce am rămas din liceu:

1. Mulți oameni lângă care începi să crești nu vor mai fi acolo și la sfârșit.
2. Nevoie constantă de validare sub forma unei note.
3. Peste 40 de carnețele umplute cu linii fericite, tremurate, de sare, colorate, negre, întrerupte.
4. Fotografii mișcate, pe ascuns, asumate, iubite, urâte.
5. Cafeneaua de lângă școală.
6. Pagini întregi de citate din cei mai mișto prieteni.
7. Aproape două volume întregi de poezii pe care nu le voi arăta probabil nimănui niciodată.
8. Gust dulce-amar.
9. Obișnuința de a adormi pe masă.
10. Am rămas cu mine.
     

De astăzi în câteva luni vor închide ușa în fața noastră

Și numai eu știu ce spaimă aveam când mama închidea vreuna la primele două acasă.

Vor închide ușa,

Iar noi vom rămâne agățați ca niște fantome de scările reci unde Cabineta* nu ne lăsa niciodată să poposim

Deoarece blocam viitorii copii din noi să apară.

Ce am scuipa toți astăzi pe culoarea aia roz ieftină de pe fațadă,

Dar ce am îmbrățișa perioada...

De multe ori aș vrea să-mi trag orele pierdute înapoi,

De coadă,

Dar m-ar mușca precum șerpii.

Ce nesimțită ești, școală!

Ce ușor o să ne înlocuiești pe noi și urletele dramatice de certuri de puștoaice

Încruntate, neînțelese,

Și cutiile de suc diluat de portocale de la orele de TIC din clasa a zecea.

În ultimii trei ani ai făcut un pact cu oboseala și frustrarea

Și ne-ai împins legați la ochi cu frunze

Pe un drum pavat cu guri ce strigă NUSEPOATE

Și de multe ori ai încercat să ne ții cuminți în bănci și cu urechile tăiate.

O să-mi spui că nu e vina ta

Ci a CELORMARI care te-au luat sub stăpânire

Și s-au jucat cu ajutorul forțelor tale ca instituție

Cu visele unor puștani cu ochi mari.

Și îți voi da dreptate, căci ești un biet ciment cu geamuri

Și o să te compătimesc deoarece e mult mai simplu să îngropăm vina într-un cuvânt

Decât să o împărțim egal în multe multe nume proprii.

*Cabineta: doamna de la cabinet

Vino să-i cunoști pe cei care încearcă să schimbe sistemul de educație la DoR Live: Școala9, pe 15 aprilie la Teatrul Național București. Bilete și detalii aici.