Minorii care experimentează un eveniment traumatic, cum este decesul unui părinte, sunt predispuși să aibă o stimă de sine scăzută, rezultate școlare mai slabe, să fie anxioși, depresivi, să trăiască sentimente de furie intensă, vinovăție, să se izoleze, să se angajeze în comportamente periculoase, cum ar fi consumul de alcool și substanțe interzise sau automutilări (de exemplu, pot începe să se taie pe brațe).
Șocul, disperarea, neputința și durerea sunt dificil de descris în cuvinte și, din păcate, dacă nu există suport de specialitate adecvat sau un mediu de trai sănătos, urmările acestei răni necicatrizate se vor manifesta și la vârsta adultă prin simptome de depresie, anxietate, tulburare de stres post traumatic, gânduri suicidare.
Nevoia de doliu
Ajutorul de specialitate și mediul de trai sănătos se referă, pe de-o parte, la faptul că i se permite minorului să jelească, să trăiască doliul, să plângă cât timp are nevoie fără a i se induce ideea că trebuie să uite, că a trecut destul timp de la eveniment și nu mai trebuie să se mai gândească.
Pe de altă parte, înseamnă că părintele rămas în viață are grijă de el în primul rând, este capabil să își ajusteze propriile răni, astfel încât să poată fi un sprijin pentru copil, ajutându-l să își valorifice la maxim capacitățile pe care le are. Asta într-o situație ideală. Dacă acest lucru nu este posibil, un alt adult, fie că e vorba de o rudă, prieten de familie, profesor, poate face o treabă foarte bună dacă îndeplinește rolul de mentor pentru acești copii.
Iar în al treilea rând, societatea în general și în particular școala, trebuie să fie pregătite să gestioneze astfel de situații prin programele pe care ar fi indicat să le desfășoare.
La vârsta adultă, se vede cicatrizarea rănii provocate de pierderea unui părinte prin faptul că este conștient că aceasta a existat, nu o neagă, știe că și-a pus amprenta asupra lui, că face parte din el, dar nu îi ghidează viața din prezent. Spre exemplu, fac facultatea de medicină pentru că îmi doresc eu, nu pentru că asta era dorința mamei sau a tatălui.
În general, oamenii puși în situația pierderii unei persoane dragi pot recunoaște ieșirea din procesul de doliu atunci când reîncep să facă lucruri care le plac lor, fără a se gândi ce părere ar avea cel care a decedat despre asta.
Ce se întâmplă cu copiii care pierd un părinte din cauza COVID-19?
Spre deosebire de decesul cauzat de o boală lungă care oferă timp familiilor să se pregătească pentru acest deznodământ, cel survenit în urma infectării cu SARS - CoV2 ia familia pe nepregătite, crescând șocul aflării veștii. Ce știu majoritatea copiilor este că părintele lor era în spital pentru a se trata de o boală de care mulți alții s-au vindecat, dar nu s-a mai întors, iar asta s-a întâmplat într-un timp de câteva săptămâni.
De ce? Cum se explică asta? Va muri și celălalt părinte? Sau chiar și eu? Pot fi doar o parte dintre întrebările care inundă gândurile lor și care vor produce un tsunami de emoții, precum furie, frică, incertitudine, disperare, abandon, nesiguranță și poate chiar vinovăție. Și vorbim de vinovăție mai ales în cazul în care copilul este cel care a contractat primul virusul.
Dacă eram mai atent, mama/tata/bunicul/bunica nu se infecta și nu murea. Eu sunt de vină, sunt rău, nu merit dragostea lor. Cuvinte care îl pot urmări mult timp și de care va fi foarte greu să se elibereze fără ajutorul pe termen lung al unui specialist în sănătate mintală, dar și cu ajutorul adulților rămași în viața lui.
Mai este și faptul că înmormântarea intră sub incidența restricțiilor pandemiei, împiedică membrii familiei să își ia rămas bun de la cel pe care îl iubesc, așa cum se obișnuiește. În cazul copiilor mai mari care pot participa, există riscul să apară o urmă de incertitudine privind realitatea faptului că în coșciugul închis este cine li se spune, plus un sentiment de nedreptate față de persoana decedată care nu are parte de funeralii așa cum se practică în tradiția noastră.
Stigmatizarea copiilor care trec printr-un eveniment de pierdere din cauza COVID-19 este un alt aspect care trebuie avut în vedere. Este bine cunoscut faptul că majoritatea celor care pierd lupta cu acestă boală sunt nevaccinați și la fel de bine că societatea este împărțită în două, categoria celor pro și contra vaccinare. Iar cei pro pot învinovăți sau eticheta, arăta cu degetul copilul pentru o alegere pe care nu a luat-o el și de consecința căreia nu este responsabil.
Programe pentru orfanii pandemiei
O realitate a țării noastre este numărul mare de părinți plecați să lucreze în străinătate și care au lăsat copiii în grija bunicilor, de ani buni. Acești bunici au devenit figura maternă sau paternă a nepoților, iar decesul lor este resimțit la fel de puternic ca și în cazul părinților. Mai mult, o parte dintre acești copii, după pierderea bunicilor, ajung în instituții ale statului. La fel se poate întâmpla și în cazul celor care își pierd ambii părinți.
Explicativ, conform UNICEF, cuvântul orfan se referă la un copil care și-a pierdut unul sau ambii părinți, sau persoana în îngrijirea căreia se afla. Din punctul de vedere al psihologiei, un copil orfan înseamnă că este lipsit de afecțiunea, spijinul emoțional și financiar al unuia sau al ambilor părinți. Trauma survenită în urma decesului unui părinte, fără ajutor de specialitate sau un mediu care să îi acorde pârghiile pe care să se sprijine pentru a putea merge mai departe, va lăsa urme adânci în dezvoltarea lui sub aspect emoțional, cognitiv, social, relațional sau profesional.
COVID-19 ucide, lasă în urmă copii orfani de unul sau ambii părinți și se impun programe guvernamentale speciale de susținere pentru cei rămași în urmă, de la suport psihosocial la cel financiar. India, de pildă, este una dintre țările care a cerut identificarea urgentă a copiilor care au pierdut un părinte sau ambii din cauza îmbolnăvirii cu Covid-19 și oferirea unor pachete financiare, inclusiv burse la facultate pentru aceștia. Pe lângă sprijinul financiar, este nevoie de suport emoțional pe o perioadă lungă și acest lucru trebuie realizat la nivelul întregului sistem.
Foto: Shutterstock
Pe psihoterapeutul Carmen Buțerchi o puteți contacta aici.
