Am început să greșesc la un moment dat în privința relației copilului meu cu cititul, deși pornisem bine. I-am spus multe povești când era mică, unele inventate, i-am citit multe, pe la doi ani mă imita ținând în mâini „Nalba și Răsura” și „citind” din ea. Era povestea ei preferată, i-o citisem de zeci de ori, o-nvățase pe dinafară. Așa că lua cartea, cel mai adesea o ținea invers, și dădea paginile, prefăcându-se că citește. Nu greșea niciodată, știind-o pe de rost.
Când Rada era prin clasa a treia, a-nceput să-mi facă zilnic surprize: scria două-trei povești și m-aștepta să vin acasă, să mi le citească. Citea cu nesaț, mai ales dintr-o carte de fabule și din poeziile lui Arghezi. Printr-a cincea, a scris „Lanțul trofic la pere”.
După aia, alb la cărți. Dar nu din nimic. A-nceput să fie preocupată de un joc pe computer, Animal Jam, și, după ce venea de la școală, își împărțea timpul între ieșitul la joacă, cu prietenii, teme și jocul ăsta. Citit, ioc. Nici povești nu mai scria. Și mămica ei ce-a făcut? S-a speriat îngrozitor și-a-nceput să pună presiune. Și-a adus aminte cum citea ea ca apucata când era de vârsta Radei și i-a tot adus copilului în față beneficiile cititului și dezastrul care o așteaptă dacă nu citește. Practic, mi-am invalidat cu program propriul copil, nedându-mi nicio clipă seama că tocmai insistența mea o îndepărta de cărți. Un copil atât de mic înțelege că mama îi condiționează însăși existența de lectură. Pierderea asta a minților măicuței a durat până-ntr-un an, dar răul a apucat să fie făcut. Își făcea temele, dar nu citea deloc de plăcere. Eu nu mai ziceam nimic, adică mă abțineam să zic, dar Rada simțea energia aia a nemulțumirii mele și chiar îmi zicea să mă uit bine-n jurul meu și adânc în viața mea și să recunosc că cititul ăla al meu obsesiv nu m-a ajutat la nimic.
Când ea era spre sfârșitul clasei a șasea, am publicat prima carte. S-a bucurat când a auzit, dar apoi a venit și m-a strâns tare în brațe, spunându-mi cu o voce îngrozită: „Mami, ce fac eu dacă te agonizează celebritatea și-ai s-ajungi ca Beyoncé?” Am râs atunci și i-am zis că nu e niciun pericol, tipul ăla de celebritate îl trăiesc numai oamenii din artele spectacolului, niciodată scriitorii. Iar în România, cu atât mai puțin. În ziua primei lansări a cărții, Rada s-a dus să joace fotbal cu băieții, după cursuri. La un moment dat, a zis că ea pleacă fiindcă se duce „la mama, la lansare”. Unul dintre băieți a-ntrebat-o uluit: „Dar ce lansează mama ta, o rachetă?!”
A venit la lansările și lecturile publice din primii ani, mai ales că a observat că mulți dintre oameni se minunau de frumusețea ei, de spiritul ei liber, incisiv, și o lăudau. Practic, își lua partea ei la evenimentele astea. De prin clasa a noua, frondă totală.
Nu numai că nu mai venea, ba chiar îmi spunea că astea sunt niște prostii complet inutile, o pierdere de vreme, că ea are lucruri mult mai bune de făcut. Invariabil, în ziua unei lansări se isca din senin o ceartă teribilă. Așa am ajuns să nici n-o mai invit, dar atunci s-a simțit exclusă. Tot n-a fost bine. O perioadă, nici nu i-am mai pomenit de evenimentele mele, mergeam împreună la teatru, de care ea e îndrăgostită, și la concerte, iar la filme ieșea cu prietenii. A, am trecut și prin amenințarea că-mi șterge romanul din computer, asta fiindcă n-am fost atentă la ce mi-a zis ea pentru că scriam la el.
În tot timpul ăsta, am înțeles și eu ce-am avut de-nțeles. Adică de-adevăratelea, nu doar în aparență. Mi-am dat seama de asta atunci când m-a anunțat belicoasă că ea nu se mai duce la nicio olimpiadă, iar eu n-am simțit nevoia să-i expun beneficiile olimpiadelor ca repetiții pentru examenele ce aveau să vină.
Rada s-a reapucat să citească brusc și cu mare poftă printr-a zecea, mă refer la cititul de plăcere. Acum, pentru că dă bacalaureatul, a profitat din plin de perioada de izolare și-a recitit întreaga bibliografie la română, plus Vianu, îi place ei mult „Arta prozatorilor români”, iar la istorie își completează informațiile din Vlad Georgescu. Psihologia e marea ei pasiune, citește, consultă, umple agende și carnețele cu scrisul ei de mână. Am văzut că împănează toată treaba asta cu Tolstoi și Alain de Botton. În rest, pictează, a redescoperit dragostea pentru culoare după doisprezece ani, în izolare.
În anii ăștia din urmă, mă invită în camera ei, care e cea mai luminoasă, să citim amândouă la ea în pat. Sunt unele dintre cele mai frumoase momente ale noastre împreună, alături de alea în care vorbim noi toate prostiile, iar când ne aflăm în dezacord, Rada îmi zice că mă acceptă așa cum sunt fiindcă n-am fost acceptată când eram mică, n-am avut curajul să spun ce gândesc, iar ea nu vrea să-mi zgândăre rana asta, ci, dimpotrivă, ea vrea să m-ajute s-o vindec.
Fotografie copertă: Cătălina Flamînzeanu
Fotografie vinietă: Ovidiu Moisin
