Prima zi de școală și anxietatea

„Totul rămâne în tine”

Suzana Dan

Cu siguranță am fost în școală un strălucit exemplar de loază. Ăsta este și principalul motiv pentru care nu îndrăznesc să ridic ochii în fața tinerei odrasle adolescente când vine vorba de procesul educațional și îndatoririle elevului.
Pot doar să suspin, să ridic melodramatic ochii spre cer sperând că la fel cum m-au ajutat și pe mine o cohortă de îngeri să fac pasul fix când trebuia prin hățișurile complicate ale celor 17 ani de luptă dreaptă cu instituțiile care m-au format din punct de vedere profesional, poate va exista o șansă și pentru binele ei.

Primii patru ani de școală petrecuți în sătucul meu iubit au fost marcați de bucuria inconștientă a micuțului elev pasionat de buchetele de flori pe care le prezenta ofrandă tovarășei învățătoare, imnul intonat la începutul fiecărei zile și lupta de clasă pentru creșterea în rang (comandant de grupă, clasă, detașament etc.). Bonus, eram destul de pasionată să prezint poezii și chestii interesante colegilor de clasă (realmente mă dădeam în spectacol, am compus chiar și o melodie pentru unul dintre Pastelurile lui Alecsandri și am solicitat să îmi fie permis să performez în fața clasei). Eram sociabilă, posibil micuță alfa, dar o și încasam de la colegul de bancă care avea dublu înălțimea noastră și era preocupat în mod activ să îmi tragă niște picioare pe sub bancă care îmi pictau gambele în nuanțe mov verzuliu cu halouri gălbioare.

Cu alte cuvinte în primii patru ani așteptam de fiecare dată cu nerăbdare și inconștiență începerea noului an școlar.

Odată cu începerea ciclului gimnazial entuziasmul și în general copilăria mea au fost curmate brusc. Am plecat la Brașov, viața în oraș, viața de internat, noii colegi, totul a avut alte perspective și a pus presiuni serioase asupra personalității mele cândva flamboaiante. Cel mai dur a fost ruperea de prietenii mei ulițarnici care m-au renegat fiindcă devenisem orășeancă. Iar noii colegi în general mă detestau și mă chestionau direct, așa cum doar copiii se pricep să o facă, fără cocoloșeli și nuanțe, cât mai aveam de gând să stau în școala aia. 

Însumată, experiența avută în clasele V – XII este un melanj fabulous care mi-a oferit o bază pentru câteva vise recurente cu care mă distrez iată și după aproape jumătate de secol de timp petrecut pe planetă. 

Unul dintre ele mă aruncă din splendoarea oricărei culmi a succesului (evident scalda gloriei pe care doar oniricul ți-o poate oferi întru preamărirea propriului ego) în panica totală care îmi ridică pulsul și tensiunea (probabil voi și muri în somn la un moment dat, așadar las aici unul dintre motivele pentru care o să fac asta): se termină școala și descopăr cu mare surpriză că la una din materiile de cultură generală (astea-s „traumă” de copil târnosit în școala vocațională) nu doar că nu am nicio notă, mai groaznic este faptul că nu am fost prezentă la vreo oră. Nu știu cum ați baletat voi printre materii, nu știu cum ați făcut față școlii, sincer, pentru mine a fost greu, am fost elevul care probabil a ieșit la tablă în toți anii de școală (minus primarele când eram vedetă) de sub zece ori. Prototipul elevului anonim, șters, căruia uiți să îi dai note și să îl treci prezent la ore.

Îmi amintesc că după terminarea liceului în nici măcar două săptămâni am uitat absolut tot ceea ce învățasem. Câțiva ani mai târziu voi avea marele noroc să am un profesor care mi-a dezvăluit secretul învățării. 

Învață pentru a uita ce ai învățat. 

Totul rămâne în tine.

Suzana Dan este directoare de programe al Rezidența9.

Fără greșeală

Andra Matzal

De fapt, anxietatea am descoperit-o odată cu școala. Mi-am dat seama de lucrul ăsta mulți ani mai târziu: în ultimul an de comunism și primii ani haotici de capitalism n-avea nimeni timp și concepte să privească spre teama copiilor, să-i pună nume și să-i dezgroape rădăcinile. Cel puțin nu în orășelul de la Dunăre unde am copilărit, prea ocupat cu propria dezintegrare. 

Din armonia casei și a grădiniței, am plonjat direct în clasa unei învățătoare considerate atunci cea mai bună din oraș. Toată lumea spunea despre ea că este „exigentă”, că scoate „copii buni” pe bandă rulantă, că ne face „oameni”. Și unealta principală prin care făcea toate astea era frica, pe care am deprins-o rapid. Doamna administra țipete, linii la palmă, păruieli și palme pentru că niciodată liniuțele nu erau destul de drepte, solfegiile nu erau intonate corect, compunerile nu aveau numărul potrivit de epitete. Tot acest neajuns perpetuu și-a găsit gazda perfectă în mintea mea de copil care știa că, oricât i-ar fi spus părinții că notele nu contează, unitatea de măsură a reușitei era nota zece.  

Am somatizat spectaculos anxietatea pentru care nimeni nu avea atunci un nume, în plânsete și stări de rău aparent inexplicabile, pe care ai mei au căutat tot felul de medici să le investigheze, fără niciun diagnostic. Psihologii nu erau pe atunci o opțiune, așa că detectivistica le-a revenit tot părinților mei, care au observat la un moment dat că răul meu dispărea imediat ce ajungeam acasă, în siguranță. Din aproape în aproape, au înțeles că sufeream de frică și m-au ajutat s-o îmblânzesc treptat sau măcar să trăiesc cu ea. 

Am rămas un copil de nota zece până în ultima zi de liceu, dar niciodată n-am scăpat cu totul de anxietatea greșelii. 

Abia mai târziu, când am început să mă uit mai atent la mine, am început un proces lung și complicat, nici acum încheiat, de autoeducare împotriva acestei presiuni și a gestului reflex de a mă pune la îndoială.  

Andra Matzal este editoare la Scena9.

„Nu știam că tot ce pățeam eu are un nume”

Cristina Radu

Am detestat școala generală.

Am învățat mereu bine, am avut note mari. Citeam mult, tot ce-mi pica în mână. Nu am chiulit niciodată, nici când aproape toată clasa voia să plece de la ultima oră, iar asta mi-a atras multe priviri urâte, reproșuri și porecle.

Una dintre ele m-a urmărit mult timp, „dințoasa”. Am avut dinții strâmbi, iar cei doi din față ieșeau în mod special în evidență și din spațiul gurii, peste buza de jos. Mama nici nu avea bani să-mi pună aparat dentar. Apoi a venit diriga - era de franceză -, și mi-a zis că am „zâmbet de fotomodel”. A înrăutățit situația pentru că porecla mea a primit un upgrade: „fotodințoasa”. Dar știu că she meant well, pentru că i-a certat de multe ori pe colegi că nu mă lăsau în pace. Mi-am pus aparat dentar la 23 de ani. L-am purtat până anul trecut.

Am fost foarte bullied, deși nu știam pe-atunci că tot ce pățeam eu are un nume. Hărțuirea asta venea în mod special de la băieți, care se purtau frumos cu mine doar când aveau nevoie de ajutor cu temele la română și engleză sau când voiau să copieze la teste. De prin clasa a VI-a a devenit și mai rău. Nerăbdarea de a mă întoarce la ore și de a-mi revedea puținii prieteni din clasă a fost treptat înlocuită cu o trăire pe care abia mai târziu, la 20 și ceva de ani, am identificat-o ca fiind anxietate. Și acum o port cu mine peste tot pe teren.

Îmi era groază de zilele de marți și miercuri. Atunci aveam câte două ore de matematică. Mi-a plăcut matematica până într-a VI-a, când cifrele s-au amestecat prea mult cu literele, liniile și unghiurile și nu am mai înțeles nimic. Îmi era frică de profesorul de mate mai ales, domnul O.. Îmi amintesc cum O. m-a scos într-o zi la tablă să rezolv o problemă cu triunghi isoscel. A urlat mult la noi în ora aia, a trântit catalogul pe catedră, a aruncat cu cretă. Mi-a dat 4. 

Prietena și colega mea de bancă, tot Cristina o cheamă, a fost ancora mea în opt ani de generală, dar mai ales în acei ultimi patru din gimnaziu. Iar matematică am înțeles mai mult de la ea decât de la profesor.

În liceu, a fost mai bine. Țineam cheia de la dulapul clasei și am fost secunda șefei de clasă. Făceam parte din diverse consilii, organizam evenimente în liceu, iar în lipsa Oanei, șefa (de-atunci și până acum prietena mea cea mai bună), toți colegii veneau la mine să o rog pe profa de nu-știu-ce să ne dea drumul mai devreme. M-au și plăcut profesorii, de ce să nu zic.

Deși, într-o zi, profa de fizică m-a dat afară din laborator de trei ori într-un sfert de oră pentru că am fost obraznică. I-am atras atenția că a întârziat, din nou, și nu mai vrem să folosească ora următoare, de istorie, ca să-și predea materia. Mai ales că am fost clasă de filologie, pentru noi era mai importantă istoria decât calculele cu razele de lumină.

În pauze, eram tot timpul la Sala 4, unde se nășteau revistele liceului, câte una pentru fiecare catedră, creațiile de pe pereții holurilor și dorința mea de a fi jurnalistă. Vorbeam mult, îmi dădeam cu părerea despre orice, eram în toate proiectele extrașcolare. Dar mai ales, m-am pus în fața tuturor bullies din liceu, elevi sau profesori, de parcă am vrut să compensez pentru tot ce am trăit în gimnaziu.
 

Cristina Radu este editoare și reporteră la Școala9.

De pe Ozana

Andreea Archip
 

Ștrampii albi se cumpărau pe craci de la magazinul sătesc în continuare numit cooperativă. Adică trebuia să cauți în cutie fiecare crac și acasă îi coseai unii de alții într-un ștramp perfect elastic și cu model de flori, pepit, buline, romburi.

Parcursesem deja mult din drumul spre școală, eu hotărâtă cu flori în mână înainte cu alți copii, mamele în spate. Deodată, sadic de amuzată îmi zice mama: „Andreuță, ia vino puțin… Bunică-ta a cusut doi craci diferiți”. Aveam modele diferite pe fiecare picior. Și asta a adus un nor gras peste toată Ozana care mi s-a pus greu și ud pe sufletul meu de copil de clasa întâi…

S-a șters puțin-puțin doar când am recitat „Gândăcelul” de Elena Farago cu intonație, fără să mă bâlbâi, în fața noii mele găști care de atunci aveam s-o numesc „clasă”. Eram deja „boboc” în clasa întâi, alint al mamei de care n-am scăpat nici până azi.
 

***

Penarul meu roz era cel mai frumos din Timișești, ba chiar din galaxie. Avea inorogi și prințese pe el și mici compartimente pentru radieră, ascuțitoare, culori, stilou. L-am așezat pe bancă cu destulă ceremonie, visasem la momentul ăsta tot weekendul. Azi pun în capul meu „Așa grăit-a Zarathustra” pe acel moment, fiindcă e amintirea mea și pot să fac ce vreau. Am aliniat perfect penarul și m-am așezat.

A venit Bogdan Airinei, l-a ridicat, l-a scăpat, s-au făcut mai multe bucăți roz pe parchetul cerat. Am plâns, a plâns și el, am plâns împreună cu atâta jale că am speriat-o pe învățătoare când a intrat în clasă…

***

Am primit o piatră dintr-aia de pe șina de tren fix în degetul mare de la picior. A aruncat-o un băiat de pe pod. Am urlat cât m-au ținut plămânii. Nu mă durea așa tare, dar voiam să-l sperii. Prietena mea Ileana a început să-l amenințe ridicând în aer pumnul, cam cum făcea și mama când veneam prea târziu acasă. Era pe final de zi și de vară, cu un soare tot mai galben. Apa Moldovei curgea ca nebuna. Terminasem ziua de scăldat. Noi ziceam că mergem „la baie”, fiindcă nu avea niciunul baie acasă, așa cum și „chiftelelor” le ziceam „piftele”, să sune mai bine. Am strâns repede pătura de pe care am scuturat nisip și firimituri de pâine și am fugit spre casă, fiindcă începea „Sunset beach”. Și vacile se aduceau de la pășune mai repede pentru telenovela asta americană. Gospodinele vorbeau pe oriunde se întâlneau despre ce-au mai făcut Megan și Ben, copiii la fel.

Cu pielea bronzată, cu mici pete albe de la soare, cu picioarele ciupite de miriște, cu toată vara imprimată în noi, în care răsăritul și apusul ne erau singurul ceas, școala cu a ei primă zi ne punea un cataroi în stomac. Până și Ozana și Moldova ne alungau cu apele lor tot mai reci… Copii sălbăticiți de libertate trimiși la școală… O abominație!

Andreea Archip este editoare-coordonatoare Școala9.

Rechizite

Oana Filip

Sunt cu mama în Real, lanțul de hipermarketuri care în câțiva ani va deveni Auchan. Sunt undeva în generală, probabil clasa a 7-a. Cumpărăm rechizite. E unul dintre momentele mele preferate, aș sta toată ziua să aleg cele mai potrivite caiete, penare, stilouri, liniare, creioane colorate, ghiozdane. E una dintre plăcerile vieții, dar și un prim test al anului școlar. Dacă reușesc să-mi aleg rechizitele potrivite care să arate destul de bine și cool, clar urma și eu să arăt și să fiu destul de bine și cool. Caietele trebuie să fie cartonate cu spirală, pentru că arată mai tare așa, pixurile în cât mai multe culori, cum altfel o să pot să iau notițe, penarul tip plic pentru că nu mai sunt în primară să am un penar pătrățos, iar ghiozdanul…nici acum n-aș să putea să explic exact care sunt markerele unui ghiozdan cool dar să fie negru și de fete, dar nu prea de fete, erau condiții esențiale. Sigur că sunt cele mai scumpe lucruri din magazin, dar dacă fetele cool pot, eu de ce nu?

Mama nu împărtășește nici plăcerea mea pentru holbat la rechizite, nici înțelegerea tacită că rechizitele nu sunt doar rechizite, ci simboluri ale statusului meu social. După o zi de muncă, să stea să dezbată dacă ar fi mai potrivit un caiet roșu sau burgundi înconjurată de alte zeci de mame și copii lor urlători era ultimul lucru pe care și-l dorea. Pentru ea exista lista primită de la școală și fiecare obiect care mai putea folosit din anii trecuți era o mică victorie. Așa că invariabil ajungem la tensiuni. De ce am nevoie de pixuri roz, verzi și galbene dacă pe listă scrie că am nevoie doar de unul roșu, pe care îl avem deja acasă? Și mai ales de ce galben, nici nu pot să văd ce scriu cu un pix galben? Chiar trebuie să fie toate caietele spiralate? Dar penarul tău vechi ce are? 

Încerc să-mi păstrez calmul, dar când sugerează un ghiozdan roz cu inimioare realizez că de fapt nici nu sunt copilul ei adevărat și că în secret mă urăște. Îmi dau ochii peste cap atât de mult în ziua aia că e o minune că încă îi mai am.

Plecăm după o oră care pentru mine e mult prea scurtă și pentru ea mult prea lungă. Nu mă aleg cu pixurile colorate, iar la caiete facem un compromis: câteva Herlitz cartonate și spiralate pentru materiile cele mai importante, restul un no brand decent. Ghiozdanul e însă o victorie: negru, cu câteva flori auriu cu alb, o să fie mereu ghiozdanul meu preferat. În prima zi de școală o să primesc câteva complimente pentru el și mă conving că am gusturi bune și deci o persoană bună. Reușesc cumva să termin clasa, apoi școala generală fără un pix galben. 

Oana Filip este jurnalistă Scena9. 

Anxietatea creștea cu cât se apropia Bucureștiul

Arina Rusu

Copacii se pregăteau de somn… tot așa și vara mea. Acela era semnul că urmează să mă întorc acasă, în București, de la copilul Universului la disciplina dintre betoane. Diminețile fără ceas, parcă nesfârșite, în care mă trezeam ultima din casă deși foarte devreme, cu ceai și lapte cald cu sare, cu adulții casei care-și lăsau treaba ca să ne punem la masă, unicul moment în care universurile noastre se intersectau și se dedicau unuia al nostru, urmau să fie scrise în alte cărți.
Pe drumul flancat de nuci și plopi înalți și bătrâni, care la fiecare furtună mai lăsau din crengile lor în bătaia vântului ca să fie purtate departe, mintea zburda pe câmpurile și dealurile pe care le traversam. Mă simțeam bine, aveam energie.

Corpul meu era plin de vibrația naturii. Nu voiam decât să stau afară, să merg desculță, să mă cațăr în copaci, să privesc stelele până se pune noaptea târziu lacăt la poartă sau să mă plimb pe câmp prin vie, pe dealuri, prin pădure… ușor ușor mă cuprindea anxietatea. Cu cât mă apropiam mai mult de București, cu atât creșteau senzațiile în intensitate și universul meu se micșora. Când coboram din mașină nu voiam decât să-mi construiesc o peșteră cât mai adânc în pământ de unde pot privi lumea, microscopic.

Bucureștiul însemna alte obiceiuri și rutine la care mă adaptam repede, iar vacanțele erau momentele mele de evadare. Redeveneam un simplu fin observator al lumii, de undeva de la distanță, fără să fac parte din vreo gașcă sau „bisericuță”. Uram competiția sau să mă delimitez de oricine din jurul meu. Cu timpul am descoperit materii care să mă fascineze, geografia, fizica și chimia, fără să mă plictisească precum matematica. Apoi am descoperit plăcerea cititului, după ce Misiunea de a citi „Ion” sau „Baltagul” mi se păruse imposibilă și credeam că nu știu să citesc.

Arina Rusu este manager cultural la Fundația9.

Școala ca un roman

Karin Ungureanu
 

Așteptam școala cu aceeași nerăbdare cu care așteptăm Crăciunul. Doborâtă de plictiseala unei veri prea lungi într-un orășel în care nu se întâmpla absolut nimic, școala venea cu promisiunea c-o să îmi lărgească lumea și orizonturile. Un copil care știe lucruri nu mai e chiar un copil, mă gândeam.

Îmi plăcea să cobor dealul spre școală, mozaicul de pe clădirea alăturată, mica grădină din curte, îmi plăceau scările mari, holurile largi, mirosul uscat de parchet și cretă al claselor. Îmi plăceau chiar și băile împărțite, fără hârtie igienică și cu wc-uri turcești.

Nu aș fi știut să zic atunci, dar ce așteptam cu atâta entuziasm an de an era de fapt viața în comunitate, cu regulile ei noi, rolurilor ei noi, cu împărtășiri, răutăți, dileme, acest univers aparte în care trebuia să îmi (re)găsesc locul de la an la an, departe de familie, să îmi negociez cine sunt, cine îmi sunt prietenii, ce materii îmi plac, să gestionez relațiile cu profesorii, cu colegii. În clasă, în pauze, pe terenul de sport, pentru că fiecare spațiu avea regulile lui și seta așteptări diferite. Suma amețitoare a tuturor acestor interconexiuni și relaționări era punerea în practică a romanelor pe care le citeam. Și urma să fie pentru mine chiar mai importantă decât materiile în sine.

Karin Ungureanu este coordonatoare comunicare Fundația9.

Când tocilarii nu vor să se întoarcă la școală

Raluca Cristea

Prima mea vacanță de vară a fost în 2010. Tot atunci s-a împlinit și un an de la plecarea mamei în Italia, o plecare care, inițial, trebuia să dureze doar trei luni. În iulie 2010, ca să ne mai treacă din dor, ne-am petrecut o mică parte din vacanță în Cesinali, Italia.

În 11 zile am văzut Montevergine și orașul Avellino, am fost la mare în Salerno și am vizitat Napoli, ca într-un concediu de „oameni mari”. La întoarcerea în țară aveam minim opt rochițe și trei costumașe pe care abia așteptam să le port prin sat și eram entuziasmată de revenirea la școală.

Era început de septembrie și am fost cu tata și cele două surori mai mari să ne luăm rechizite și haine noi din banii trimiși de mami de peste hotare. Până la începerea școlii „vizitam” zilnic „casa mare”, așa cum numeam camera în care am pus noile achiziții: caiete cu foaie velină, tip 2, hârtie glasată și creponată și un trening albastru ales de tata despre care spuneam, la vremea aceea, că „e de băieți”.

În primii ani, școala mi-a adus entuziasm. Eram copilul care își făcea ghiozdanul de vineri seara pentru luni, temele de azi pentru săptămâna viitoare și care vara citea cărți de tot felul. „Tocilară”, cum ar fi spus colegii mei.

În gimnaziu am trăit, ceea ce am aflat mai târziu că se numește bullying. Interesul meu pentru școală era considerat exagerat și a devenit motiv de izolare, așa că anxietatea revenirii la școală s-a instalat rapid.

La sfârșit de clasa a VI-a m-am transferat la altă clasă. Am văzut-o ca pe o soluție să încep a VII-a cu forțe proaspete, într-o clasă nouă, într-un mediu, poate, mai prietenos. Mă întrebam: Oare mă vor plăcea? Dacă trebuie să mă transfer și anul viitor? Dacă spun și ei că sunt tocilară?

Sindromul tocilarului era cu mine la fiecare pas. Și a fost până în clasa a IX-a, când am învățat să mă accept. Mi-am găsit răspunsul la „De ce înveți așa mult? Oricum notele nu contează” și l-am dat până în ultima zi de facultate. Pentru că îmi place.

Înapoi în zilele noastre. Pe 30 septembrie urmează să încep Masteratul de Jurnalism Tematic. Anxietatea întoarcerii la școală nu mai e cu mine, dar încă nu m-am oprit din învățat. Iar vacanțele sunt pentru vizita la mama în Italia.

Raluca Cristea este jurnalistă Școala9.

Superficialități…

Andrea Nastac

Aveam clasa într-un laborator de biologie și nu prea aveam chef să mă întorc să mă uit la borcanele cu formol și pielea aia alba lihnită de sânge, nefirească, multiplicată în broaște și tot felul de țesuturi dubioase. Mirosul era încapsulat, dar vizualul era vampiric, scotea sângele din tine. Făceam o oră până la școală și aveam timp să simt tot felul de emoții pe drum, însă dincolo de anxietate, mi-era foarte somn. Trezitul dimineața la 6 era ca un anestezic pentru simțuri, până mă trezeam se încheiau orele.

Însă pe o notă pozitivă, eram preocupată de ce penar aveam, ce stilou aveam (superficialități, știu), să scrie frumos, și eram curioasă în general să văd schimbările imense care se întâmplau cu colegii în vacanța de vară - crescut brusc 10 cm la băieți, slăbit-îngrășat, tuns-păr lung.

Și o foarte mare anxietate față de teme în general, de profesori, dar aia venea de-acasă unde eram cam sfichiuită spre perfecționism...

Andrea Nastac este graficiană Fundația9.