Pe Daniela Cetean, una dintre cele mai iubite profesoare din Alba Iulia, am prins-o între verificat mape și săli pentru Olimpiada Națională de Istorie și înregistrat emisiuni despre centenar pentru Radio Întregirea. Are aproape 30 de ani de predat istorie, majoritatea în Colegiul Național „Horea, Cloșca și Crișan”. Cochetă, creață grizonantă și biciclistă, fie că pedalează pe tocuri sau într-o rochie, Cetean spune despre centenar doar că dorința sărbătoririi este uriașă, dar „putința pe măsura orășelului nostru.” Despre cum a ajuns să-și cheme jobul „acasă” însă, are mult mai multe de spus.
În a VI-a am avut o profesoară de istorie plăcută, hotărâtă, care părea să stăpânească materia și să se facă înțeleasă atât de ușor, încât meseria în sine mi-a părut ca o joacă de copii. Era iubitoare și atașată, chiar ca o mamă, și mi-am dorit să am și eu sentimentul ăsta față de copii și să-l simt din partea lor.
Am devenit profesoară de istorie în 1990, când lucrurile începeau să se schimbe în bine și nu mai eram obligați să predăm congresul partidului. Aveam 22 de ani și o lună când am început. Nu era suficient să fiu tobă de carte. Îmi lua mult să-mi pregătesc lecțiile, așa că zilele mele cu astea se umpleau.
Mi-am dat seama că ceea ce învățasem în facultate era una, ceea ce trebuia să predau altceva. Am învățat multe lucruri în rând cu elevii. Să știu să sumarizez informația, să selectez ce e mai important, să fac o structură logică a lecției, pentru că mă raportam la momentul în care am fost eu elev. Când eram mai tânără eram mult mai strictă, erau lucruri pe care voiam să le știe elevii obligatoriu, pentru că-mi dădeam seama că am de apărat acolo și un statut. În timp mi-am dat seama că nu e important să știe o grămadă de date, ci să priceapă, să poată lua Bacul. M-am întâlnit cu o fostă elevă care acum e directoare la o școală dintr-un satul din județul Alba și mi-a spus că încă ține minte cei cinci piloni ai Islamului, cum i-am predat eu, cu prescurtarea CRAPP. Am zis ia să văd. „C de la credință, R de la rugăciune, A de la Abstinență, P de la Pelerinaj și P de la post.” Ținea minte după 25 de ani. Pentru mine a fost incredibil.
Eu sunt un om șugubăț. E greu să fii atent 50 de minute. Ca profesor, ești ca un artist care evoluează pe scenă. Când ți-ai pierdut publicul trebuie să faci ceva ca să îl reanimezi. Introduci o șopârlică, ori o snoavă legată de un personaj istoric, un banc, o definiție mai amuzantă. Nu mai pot fi ca în 1990: sunt atentă la știri, citesc foarte mult despre subiectele istorice și nu numai.
Trebuie să fii deschis să răspunzi copiilor atunci când ei te întreabă și să fii respectuos cu ei. Să nu umilești, să nu-i batjocorești, să nu le vorbești urât. Dacă nu știu răspunsuri, le spun că revin. Vreau să înțeleagă că profesorul nu știe chiar tot. „Nu vă puneți mintea cu noi, voi sunteți cei mai puternici, voi sunteți cei mulți”, le spun.
Vin la catedră oamenii pe care îi scoate societatea noastră, formați în sistemul pe care noi am permis să se constituie. Nu au cum să fie mai buni decât sistemul în care provin. Tu termini facultatea și vii în necunoscut. Roagă alt profesor să te ia în asistență, că așa înveți. Dacă nu ai sprijin, îți rămâne să fii foarte bine pregătit.
Trebuie să fim conștienți că un profesor bun este unul citit, deschis la nou, care își dă seama că oricând poate să vină altul mai bun decât el, care să vorbească corect, să îmbine frumosul și plăcutul cu utilul, necesarul, care să aibă și simțul umorului dar dezvoltat și simțul datoriei. Un profesor care să știe că este un modelator de suflete, ca să nu fie „cimitir al tinereții”, ci un spațiu în care se construiește personalitatea lui.
A fi profesor înseamnă și un consum psihic incredibil. Unii răuvoitori spun că sunt prea multe 72 de zile de concediu. Nu vă imaginați ce înseamnă să fii câteva ore în priză, să vorbești în fața a 30-36 de elevi. Apelăm la consilieri și la alții, pentru că e nevoie să te descarci de consumul acela. Din păcate, vremurile sunt stresante și trebuie să fii la punct cu toate cerințele, documentele care ne îngroapă. Nu mai avem timp să pregătim lecțiile. Ajungi să-ți lași misiunea deoparte și devii robul acestor situații.
Generația actuală de elevi necesită atenție și înțelegere. Sunt expuși la multe, așa că discut ca diriginte și ca mamă și-i încurajez să discute cu consilierul sau să vină la mine în afara programului. Am avut probleme cu consum de medicamente care dădeau stare de bine și pe care apucase o elevă să le ia de la bunica, care avea rețetă. Sau când a lipsit mult și-mi aducea motivări, am mers la ea acasă, părinții știau un lucru, eu știam altul. Mă suna ca și cum ar fi fost mama ei. Te trezești cu provocări la care trebuie să faci față și trebuie să înțelegi că a fi profesor-diriginte e mai mult decât a fi profesor de istorie.
Ei m-au învățat să iau lucrurile mai ușor, pentru că până la urmă ai viața pe care ți-o dorești și ți-o faci tu. Mai serioasă, mai crispată, mai problematică, sau nu. Să nu judeci e altă lecție pe care și elevii mi-au dat-o. Nu da cu parul, că nu știi în spatele fiecărei fețe ce necazuri se ascund. Cel mai tare nu mă deranjează când nu învață, ci când nu sunt respectuoși, că pentru asta nu au o scuză. Nu te aștepta să te iubească toată lumea – tot de la ei. Dar dacă 90% te iubesc, ești în top.
Școala m-a ajutat să-mi revin după momente grele, a fost locul unde m-am regăsit și reinventat. Este casa mea, fără discuție. Investesc aici suflet, energie, dragoste. Exact ca acasă.
