Profesorii fără mentori

Profesorii fără mentori

Crescuți în spiritul matematicii ca dietă zilnică, doi tineri profesori își învață elevii să fie autodidacți.

01.10.2018

de Nicoleta Rădăcină, fotografii de Larisa Baltă

Când copiii îi fac probleme, Anca îi „pedepsește” dându-le înmulțiri din numere cu două cifre. „Alex, 15x18”, spune când se face hărmălaie. Alex, băiețelul de 10 ani care a intrat în clasă salutând în spaniolă, „buenos dias”, înțelege. Se concentrează cu fața-n bancă: „270!”.

Primul an de predare pentru Anca Băltărigă a însemnat să țină în frâu 15 copii de clasa a IV-a de la Fridolin, o școală germană din București. Lucra cu cei care voiau să-și îmbunătățească nivelul la un cerc de matematică. Deși ridică din sprânceană când e la catedră și i se spune pe numele mic, pe copiii de la Fridolin îi lasă – sunt la școală privată și au oricum mai multă libertate ca-ntr-o școală de stat. Elevilor de gimnaziu le-ar atrage atenția, să fie conștienți că e profesoara lor și asta nu e negociabil, oricât de tânără ar fi. Anca își ține părul prins la spate într-un coc improvizat dintr-o coadă împletită ridicată cu un clește mare. Are cărare într-o parte și cercei discreți, în formă de stea.

În ultimele 10 minute din oră pornește proiectorul și le spune copiilor lucruri despre personalități relevante în prezent. Spre exemplu, despre Jeff Bezos, cel mai bogat om din lume. Le povestește despre pasiunea lui de a călători în spațiu, un prilej să-i mai provoace: „La ce distanță credeți că pot oamenii să meargă în spațiu?”, „Care credeți că e cel mai înalt vârf din lume? Și de cât?”, „Dar cea mai înaltă clădire?”, „Ați fost acolo?”, „La ce distanță zboară avioanele?”. Pentru ei e un fel de Trivia, iar pentru Anca, o modalitate de a-i pune să calculeze fără să-și dea seama. „Dacă într-o secundă o Tesla face 8 km, cât face într-un minut?” „Care credeți că e viteza luminii, într-o secundă?” „300.000 km/s. Câte zerouri sunt acolo?”

Anul acesta, Anca va preda matematică la câteva clase de gimnaziu și va fi dirigintă la clasa a VI-a la ICHB – Liceul Internațional de Informatică București, unde fratele ei Alexandru predă deja de un an la liceu. Pentru că au același nume de familie, sunt amândoi din Dăbuleni, județul Dolj, au urmat în același timp aceeași facultate și chiar același master de „Algebră, geometrie, criptografie”, unii îi cred gemeni. Alții cred că-s soț și soție. De fapt sunt doar frați – Alexandru are 25 de ani și Anca 23 și jumătate, o diferență de un an și câteva luni care devine insesizabilă.

* * *

Când matematica e prima oră, Alexandru Băltărigă își întâlnește elevii încă din metrou. Îi mustră din priviri când se opresc la „Peco”, cum îi spune el benzinăriei de pe drumul spre liceu. Știe că se duc pentru țigările din care trag până la poartă. Predă la clase de a X-a de olimpici, plus una de mate-info. Matematica e importantă la ICHB și asta se vede în orice clasă. În ramele galbene agățate lângă tablă stau formule cu necunoscute, iar numărul PI este reprezentat grafic în spatele clasei, alături de inducția matematică, explicată în engleză. Dacă zgâiești ochii pe pereți, șansele sunt să te gândești tot la matematică. Fie ea în puzzle-uri sau valori absolute.

La a doua oră de „aplicații în combinatorică” (studiul mulțimilor de obiecte și modalitățile de a le „combina”, asocia sau pune laolaltă) reia pe scurt teoria, ca să creeze mood-ul de participare la tablă. „Vă invit, vă încurajez, e simplu.”

Alexandru își pune mâinile la spate cât așteaptă răspunsuri de la elevi și gesticulează amplu atunci când explică. E înalt și coloana i se încovoaie ușor când scrie la tablă. Repetă informația-cheie atunci când cineva greșește sau nu se prinde din prima, ca să facă legătura cu definiția. „Partea cu calcule nu e așa importantă, mai interesant e să gândiți voi fenomenul în ansamblu. Calculele sunt simple, înmulțiri și împărțiri.” Îi încurajează spunând că fac un subiect standard la Bac. Deși sunt abia clasa a X-a, performanța la matematică e un indice serios de mândrie și succes pe mai departe.

Se bazează pe exemple aplicate, care să le explice logic imaginea de ansamblu. „Cum aflăm cel mai repede câte bănci libere sunt în clasă, fără să numărăm?” Pauză, toți elevii se feresc de răspunsurile la prima mână. Dacă pare ușor, sigur e greșit. „Ne așezăm în bănci și vedem ce rămâne liber, nu? Puțin calcul, mai multă logică.” Îi plac exercițiile naturale și insistă cu ele: „Câte diagonale are un poligon convex cu 18 laturi? E o întrebare naturală, vă poate întreba oricine. Vreau un raționament, nu să numărați. Gândiți-vă, ce înseamnă diagonală?”

Elevii vorbesc între ei, dar tot despre exerciții. Băieții râd despre cât de mult greșesc și se amuză unii pe seama altora. Deși le spune că au voie să facă anumite calcule pe telefon, unul dintre ei își scoate din ghiozdan calculatorul de birou.

Cât sunt elevi la tablă, Alexandru se plimbă printre bănci și trage cu ochiul în caiete. Pe cei ce par somnoroși îi mai arde cu o glumiță de gașcă – „Hai, hai, că ai prins putere de la Peco azi-dimineață”.

* * *

Din clasa a V-a, frații Băltărigă au început să meargă constant la concursuri, îndrumați și încurajați de părinți – mai ales de tată. Împreună au fost la aproximativ 250 de concursuri până la facultate. La olimpiade au ajuns la faza pe județ în fiecare an până-ntr-a XII-a, iar la națională de două ori. Deși erau mai mereu pe podium, nu prindeau întotdeauna loc în lotul pentru faza națională. „Fiind dintr-un județ sărac... mai greu cu finanțările și calificările”, spune Anca.  

Tatăl lor e inginer și a fost dintotdeauna pasionat de matematică, convins că aceeași pasiune trebuie să le-o insufle și lor. E familist convins, iar soția lui și mama copiilor, Marinela Băltărigă, spune că le-a făcut un program, „în fiecare zi lucrau la matematică”. Tatăl lor i-a ajutat până la un anumit nivel, dincolo de care i-a încurajat să descopere singuri. Nu mai putea decât să-i supravegheze și să le zică „hai, mai încearcă o dată, mai încearcă o dată” . Le-a impus un ritm de muncă mai dificil la început, dar asta a ajuns să-i formeze și ca oameni, și ca profesori. Când profesoara de la școală îi pisa cu metodele din programă, tatăl lor îi încuraja să facă mai mult, să privească în perspectivă. În clasa a IV-a, la primul lui concurs, Alexandru a fost admis pentru etapa următoare, însă nimeni nu înțelegea de unde știuse să rezolve exercițiile de a IV-a cu metode care se învață abia într-a VI-a și a VII-a. El făcea pași în plus acasă, sprijinit de tatăl lui.

Deși mama lor se gândește că au fost momente în adolescență când sigur și-ar fi dorit să fie lăsați mai liberi, spune că s-au motivat cumva reciproc. „Fără Anca, Alexandru probabil ar fi avut un stil de viață mai liberal. Fără Alex, Anca probabil nu s-ar fi mobilizat să predea atât de devreme.”

Profesorii lor de matematică din gimnaziu și liceu le erau mai mult dușmani decât mentori, „nu exista ideea de a fi mândri de noi, era așa... o indiferență”, spune Alexandru. Preocupați doar de rata de promovare de la Bac, ignorau elevii care-și doreau mai mult de la nivelul lor. Chiar și acum, dacă află cei de acasă, de la Dăbuleni, că au terminat facultatea șefi de promoție, se vor instala diverse teorii. Anca povestește că un profesor de matematică din oraș a întrebat-o cum a reușit. „Este un domn în București care are o funcție prin minister și m-a ajutat? Au mentalitatea asta, că nu poți să reușești dacă nu ai un spate.”

În același timp, au fost mereu considerați niște ciudați. Pentru că nu mergeau la petreceri și nu pierdeau vremea, adică trăgeau tare „ca să nu piardă startul”. Alexandru spune că era o discrepanță prea mare între ce se întâmpla la petrecerile acelea și ce vedea atunci când intra în contact cu copiii foarte buni din țară. Știa de ce parte a baricadei vrea să fie – de cea unde e și acum, unde e multă muncă alături de copii, dar și trasee pe munți cât mai înalți în timpul liber.

Abia la facultate au dat de profesori implicați cu adevărat. Atunci și-au dat seama că le-a lipsit un profesor de liceu care să le ușureze slalomul printre noțiunile de matematică abstractă. Așa că acum, când lucrează cu un elev, Anca se gândește la ce nevoi ar fi avut ea la vârsta lui, cum ar fi vrut să se comporte cineva cu ea. Alexandru crede că cel mai bun mod de a-i face pe copii să lucreze la matematică e „să-i motivezi, să vadă că îți pasă de ei, că nu-i demoralizezi chiar dacă au greșit la chestii simple. În principiu, ideea e să te adaptezi la nivelul lor”.

Deși s-au gândit și să plece în străinătate, au renunțat la idee. „Cred că pot să fac treabă foarte bună în România”, spune fratele mai mare, „iar în ultimii ani nu prea au mai rămas copii pasionați care să facă asta pe viitor, să devină profesori.”

Deși studiul făcut public de Fundaţia Romanian Business Leaders (RBL) în martie 2018 arată că meseria de profesor este indezirabilă în România, frații Băltărigă știu sigur că nu vor dezerta de la catedră – sunt o mulțime de provocări de înfruntat în educație – și nici nu simt vreo conotație negativă asociată cu statutul de profesor. „Cei care mă știau de dinainte se așteptau să mă fac profesor”, spune Alexandru, „iar cei care mă știu acum spun că sunt un profesor bun”.

A primit în clasa a IX-a o ofertă de la ICHB - să facă liceul la ei, cu o taxă de școlarizare mult redusă. ICHB este unul dintre cele mai prestigioase licee particulare, care a adunat aproape 1.000 de medalii naţionale şi internaţionale de la cei peste 200 de copii care merg anual la olimpiade de matematică, fizică, chimie sau engleză. A refuzat atunci, din mai multe motive: familie, distanță, necunoscut. Din aceleași motive a rămas acasă un an după liceu, așteptând să absolve și sora lui, ca să plece împreună la facultate la București. După câțiva ani și peste 100 de concursuri, a ajuns să predea la ei. Elevilor lui încearcă să le imprime ideea de a lucra singuri – motivându-i să gândească pe cont propriu, fără să fie bombardați de teorie și metode.

Anca și Alexandru au început să dea meditații în anul II de facultate, de două ori pe săptămână, ca să prindă experiență și să vadă dacă le-ar plăcea să fie profesori. Iar rezultatele au fost foarte bune. Spre exemplu, Alexandru a pregătit o elevă de la o „școală no name” încă din clasa a V-a și, în doi ani, a ajuns în top 10 pe municipiu la olimpiadă, „luată de la 0, cu două ore de meditații pe săptămână”. O altă elevă, de clasa a IV-a, a mers la olimpiada de matematică pentru clasa a V-a – s-a calificat cu 26 de puncte din 28. Genul ăsta de reușite îi motivează mai departe.

Deși fac pregătire în particular, amândoi sunt împotriva meditațiilor ca modă, cu elevii de la clasă. Alexandru povestește că au fost cazuri în care a refuzat copii din simplul fapt că puteau face și singuri – „nu aveau nevoie de ajutorul nimănui, doar de motivație”. Îi place să pregătească elevi pentru concursuri grele și olimpiade internaționale – „unde-și pot testa cel mai bine cunoștințele” –, și pentru că lucratul intensiv îl ține într-un ritm alert, care nu-i permite să se plafoneze sau să uite ce a învățat. La clasă însă, motivarea elevilor – „să se implice la ore, să-i văd că se provoacă și le place matematica” – devine misiunea lui cea mai importantă ca profesor. De anul acesta are normă întreagă la liceu și va fi și doctorand la Facultatea de Matematică. Nu pentru că ar vrea să ajungă vreodată profesor la Universitate, ci pentru că are nevoie de provocări. „E ideea asta de perfecționare continuă.”

Pasionat de drumeții montane și călătorii de zeci de kilometri pe bicicletă, lui Alexandru îi surâde profesia asta și pentru că îi asigură o vacanță decentă. Chiar dacă nu va avea salariu pentru vizite în Nepal în fiecare vară, va merge măcar în munții noștri. Și-n plus, „viața e scurtă, până-ți trece entuziasmul, tre’ să ieși la pensie”.

Pe Anca o întreabă mereu copiii cum o să-i ajute matematica în viața reală. „Le dăm exemple cu iz de povești concrete, pentru copii nu înseamnă nimic că matematica îți dezvoltă gândirea abstractă.” Folosește des o explicație despre cum pot comunica în secret doi oameni de pe continente diferite – fără telefoane, Facebook, într-un mod primitiv. „Dacă ai o cutie și pui mesajul în cutie, cum faci să i-l trimiți celuilalt în siguranță, fără să i-l dai tu în mână, ci pur și simplu prin intermediul cutiei? Iar cutia nu poate fi spartă.” Anca îi învață să gândească logic, să nu le mai fie frică de răspunsurile simple. „Atașezi tu un lacăt cutiei, o trimiți celuilalt, care trebuie să pună și el un lacăt, deci nu poate deschide cutia, așa că o trimite înapoi. Tu îți deschizi lacătul când o primești, o trimiți înapoi la el cu un singur lacăt, iar celălalt deschide lacătul pus de el și ia mesajul în siguranță.” Spune că genul ăsta de gândire care vine cu soluții alternative e un succes printre copii.

Pentru ea, cel mai important e progresul elevului – să vadă că au ajuns din punctul A în punctul B lucrând. O entuziasmează rolul de dirigintă și crede că e o șansă în plus să fie pentru copii mentorul pe care ea nu l-a avut, să se apropie de ei. „Să poată să-mi comunice orice”.

 

Larisa Baltă

Fotografă

Și-a cumpărat primul aparat foto de ciudă, după ce-a scăpat în râu unul primit cadou, și de atunci tot caută fotoreportajul vieții.

Nicoleta Rădăcină

Reporter / Social Media Manager

Reporter la început de drum, #peteren și social media. În timpul liber își schimbă culoarea la păr ca pe dresuri.

CUVINTE-CHEIE

profesor matematică

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile