Elevii și profesorii Școlii Gimnaziale pentru Deficienți de Vedere din București au pierdut, în ultimul an, toate activitățile care îi apropiau: muzica, excursiile, serbările, sportul și terapiile pentru independență. Dar și șansa să dezvolte proiecte noi cu elevii din școlile de masă. De la începutul lui mai, elevii nevăzători și-au recuperat vechea rutină, iar profesorii se gândesc cum să readucă treptat în viața lor bucuriile extrașcolare. Și cum să tipărească în continuare manuale în Braille, căci Guvernul nu le-a asigurat niciodată.
„Când intri în clasă, trebuie să îți lași toate problemele în afara ei.” De câte ori vi s-a spus asta? De câte ori ați transmis acest mesaj? Să nu ne spuneți că nu ați auzit niciodată acest îndemn. Este unul dintre cele mai vehiculate mesaje despre statutul și misiunea profesorului, care se concentrează pe beneficiarii educației, elevii, ceea ce este, până la un punct, normal, firesc. Dar există, credem noi, și un firesc al întoarcerii privirii înspre profesori, care par a fi transformați, de acest mesaj, în niște mecanisme ușor de programat și atât. Or, lucrurile nu sunt așa de simple. Nu sunt deloc simple.
În învățământul profesional și tehnic, rata de succes la examenele de certificare este de 100%. Madlen Șerban, profesor asociat la Universitatea din București, cu experiență în arhitectura politicilor educaționale, explică de ce nu ar trebui să ne bucure această reușită: aceste certificate nu au și calitatea pregătirii în spate și trebuie revizuite. Profesoara a fost coordonatoarea grupului de lucru „Curriculum școlar pentru meserii emergente” în contextul elaborării Strategiei de digitalizare a educației și a explicat pentru Școala 9 care sunt pașii pentru a adapta școala cu piața muncii. „Oamenii deja au aflat că există viață în afara cutiei pe care o numim România. Și pleacă.”