Are 18 ani și e genul de persoană care întrerupe orice conversație doar ca să mângâie o pisicuță pe stradă.
După un an și jumătate de pandemie, țările lumii caută soluții pentru a face școlile mai sigure împotriva amenințării Covid. Cele mai multe state europene vor să-i aducă pe toți copiii la școală în noul an, cum este Italia care pregătește un program pentru transport în comun adaptat orarului școlii. În Marea Britanie, profesorii vor clase mai bine ventilate. Iar în India, copiii care au devenit orfani în pandemie vor primi o sumă lunară până împlinesc 25 de ani și educație gratuită. Mai puțin norocoase, țări precum Mozambic, care se zbat de ani de zile în sărăcie, nu știu cum aducă mai mulți copii la școlile puține și adesea greu accesibile.
Despre obsesia noastră pentru ratare vorbesc cei doi Profesori de Școala 9 în această săptămână. Monica Halaszi și Horia Corcheș au analizat discursul mass-media în timpul Jocurilor Olimpice de la Tokyo, centrat obsesiv pe ce nu au reușit să facă atleții români, nu pe ce înseamnă să fie acolo, printre cei mai buni sportivi ai lumii. Aceeași atitudine au întâlnit-o adesea și la școală, cu directori care urmărind de pe margine, găseau inutile participările la concursuri fără un loc pe podium și erau orbi la efortul participării.
Am stat două săptămâni printre subiecte considerate tabu de societatea românească la o universitate americană women-only. La 17 ani, în 14 zile de lecții cu profesori americani, am învățat despre justiție reproductivă și efectele rasismului în lume. Am decis, însă, că nu voi fi parte din class of 2030, așa cum plănuiam până atunci.