Descoperă jurnalismul din 2014 și își dorește să continue măcar până la pensie, adică până prin 2055.
În mai puțin de două luni termin primul an din cei doi ai programului Teach for Romania și, coincidență sau nu, să intru în această comunitate m-a expus la tot felul de provocări de creștere, care de care mai interesante. Una dintre ele a fost și atelierul de amenajare a spațiului coordonat de minunata Maria Gheorghiu de la OvidiuRo, un context care a adus în sala Licuricilor din Orășeni-Deal atât colege de-ale mele din Teach, cât și reprezentanți ai inspectoratului școlar și colege educatoare din Ucraina.
La școala din Gălbinași, Călărași, doar în jur de 150 de copii au primit dispozitive ca să participe la școala online. Nevoia era însă cel puțin dublă. În plus, în localitate nu prea este semnal, astfel că unii copii au ținut tableta ca bibelou, că tot n-au putut să se conecteze. Profesorii școlii le-au trimis fișe elevilor care nu s-au putut conecta, au căutat sponsori ca să le cumpere telefoane și tablete și în multe cazuri, și alimente. O felie din realitatea școlii în pandemie.
Aurora Liiceanu, 79 de ani, scriitoare și specialistă în psihologie, povestește despre doamna Klug, profesoara sa de engleză din liceu, pe care a reîntâlnit-o peste ani și a cunoscut-o, în sfârșit, în afara orelor de la școală. Acea profesoară reușea să ducă de mână elevele într-o lume a poeților englezi care nu apăreau în manuale. În schimb, profesoara de română, o doamnă cu părul făcut sărmăluțe, era dură, deloc creativă și obișnuia să le critice lucrările. Nu lăuda pe nimeni.
