Pe 30 ianuarie 2019, am invitat-o pe Domnica Petrovai, psiholog clinician și psihoterapeut, fondatorul companiei Mind Education Health și al Școlii pentru Cuplu, să ne vorbească despre experiența sa cu profesori, părinți și copii. Cunoaștem munca Domnicăi de când am scris despre programul de well being de la școala privată Transylvania College, pe care îl coordonează împreună cu Raul Lupaș și Gina Enache și care este aplicat de anul acesta și în 10 școli publice din țară. Programul lucrează cu adulții – părinții și profesorii – pentru a îmbunătăți experiența copiilor în școală și acasă și pentru a construi relații bazate pe încredere și siguranță.
Discuția a fost moderată de Georgiana Ilie, redactor-șef Școala9, și a deschis seria Școala9 Prezintă, care va continua lunar cu astfel de evenimente – dezbateri, vizionări de filme documentare, expoziții – care ne îmbunătățesc înțelegerea despre școala de azi. Pentru a afla din timp de ele – locurile sunt limitate – vă puteți înscrie la newsletterul Școala9.
Domnica Petrovai ne-a împărtășit perspectiva ei asupra relațiilor dintre părinți, profesori și copii:
Noi trăim într-o cultură unde nu am avut experiența unor relații care să aibă la bază încrederea și siguranța. Marea majoritate a profesorilor reacționează cum au fost învățați. Adică, în momentul în care copilul avea un disconfort, reacția era fie de detașare sau critică sau pedeapsă în diverse forme. La fel și părinții, marea majoritate. Mulți îmi spun „v-a fost ușor să lucrați cu o școală privată”, dar n-a fost deloc așa. E mult mai ușor într-o școală unde perfecționismul nu e atât de mare, unde îndreptățirea, narcisismul, agresiunea au alte forme.
*
În momentul în care ne simțim vulnerabili, că despre asta este vorba, și noi și copiii reacționăm într-un anumit fel. Asta este o formă de protecție. Este foarte important să vezi că este o formă de vulnerabilitate și că celălalt se protejează și că nu-i nevoie să-l ataci. Sigur că asta pentru cultura noastră pare ceva dintr-o altă lume. Dacă cineva mă critică, cum să nu-l atac? Cum să nu mă apăr? Sau detașarea. Detașarea înseamnă că sunt prezentă în școală în clasă, dar nu sunt conectată emoțional cu copiii sau colegii și asta e tot o formă de indisponibilitate emoțională a adultului față de copil.
A fost o mare provocare în a-i învăța pe adulți, și aici când spun adulți spun profesori și părinți, să aibă conversații dificile fără atac. Sigur că noi, cumva, suntem obișnuiți ca în momentul în care nu ne simțim în siguranță sau ne simțim într-un fel amenințați să venim cu reproșuri, cu critică, cu tot felul de forme de atac sau cu comportamente pasiv-agresive, de exemplu cum e bârfa. Și cumva toate problemele au fost adresate direct. Am vorbit despre critică, am vorbit despre bârfă. Există foarte multă neîncredere și singurul mod în care poți începe să ai încredere este să ai aceste conversații dificile și e nevoie să înveți cum să faci asta pentru că nu știi sau nu știi pentru că nu am fost crescuți într-o cultură a încrederii.
Al doilea lucru important este că i-am adus pe părinți în școală de-adevăratelea. Adică nu mai sunt chemați [doar] când copilul are o dificultate. În primul an, am avut întâlnirile cu părinții care erau pe listele profesorilor de familii dificile să-i sprijinim pe profesori să vadă copilul, și părinții să-l vadă pe copil și să-l sprijine în a se cunoaște și în a-i valorifica potențialul.
