Astăzi voi întârzia.
tata țipă, eu mă scufund în scaunul moale și-mi doresc.... HAAAAAH (căscat)
opt ani;
OPT ani întregi de pășit pe aceeași poartă.
de cum intru în curte,
parcă mă trag patru fire invizibile legate de un camion, la fel de invizibil,
înapoi afară.
în ultimul an mi se zbate ca o aripă în minte
gândul că poate am pierdut foarte mult timp din miniviața mea
acolo
și parcă văd pe gresia aia din hol,
gri și rece,
ore sparte în minute și apoi sfărmate în secunde
cum încearcă să ajungă unele la celelalte,
cu mânuțe mici și transparente,
să se reîntregească,
dar în zadar.
de multe ori, oboseala îmi dizolvă ca un acid și ultimul gram de răbdare
și mă simt sufocată de pereții camerei.
totul scârțâie, totul este rece;
la noi se aplică zicala invers: locul... sfințește omul... și ne-a... sfințit.
mereu când mi se pare că este un drum prea lung
de la cap până la picioare, căci trag în părți diferite,
îmi vine să mă ascund în burta unui fluture.
de la 7 ani mă tot zbat într-un bol de sticlă
ca un pește cu picioare;
uneori mai ies,
alteori... mă înșfacă o mână gigant
și mă aruncă înapoi.
mâna gigant nu mă găsește la cafeneaua de lângă școală,
sau poate alege să mă ignore,
respectând sacralitatea locului
ce poate fi, în imaginația mea pestriță,
fluturele în burta căruia îmi doresc să mă pitesc.
Într-un spațiu foarte mic (în care încap, aproape îngrămădite, trei mese rotunde, o bancă de lemn de la un capăt la celălalt al spațiului, îmbrățișată de perne moi, un fel de etajeră care sprijină câteva cărți cu titluri siropoase pe care le ochești prin metrou și barul) ne adunăm obosiți elevii de la fiecare secție din Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza. Așezăm pe masă toate supărările pe care ni le cauzează școala, de la de ce nu este hârtie la baie decât atunci când e inspecție, de ce unii profesori se simt deranjați de nevoia noastră de a fi acolo pentru noi, la de ce suntem tratați cu o superioritate rece și zeflemitoare.
Aici îmi place să lucrez; pereții sunt calzi și nu scârțâie așa cum se simte uneori în școală, iar oamenii par mai fericiți – nu-ți inspiră sentimentul că au venit să lucreze cu forța. Aici e școala de la cafenea. Într-un colț vezi o fată care își lovește des fruntea de podul palmei și are în fața ei, pe masă, o Culegere de eseuri pentru Bac ce pare că rânjește la ea. La o distanță potrivită stă un băiat care face biluțe din șervețele (pe care le înghite ocazional), o fată care-și verifică mail-ul obsesiv, o alta care se învârte pe scaun. Discută despre facultate, portofolii, admiteri. Toți au cearcăne, dar zâmbesc.
Angajații cafenelei se așază cu noi la mese și împreună încercăm să găsim soluții pentru problemele din școală, pentru a ne păstra calmul și răbdarea atunci când suntem luați drept nerespectuoși, eventual fiindu-ne jigniți, subtil, părinții: „Nu sunteți educați!”. Uneori găsim și scuze pentru cei învinovățiți și ajungem de fiecare dată la concluzia resemnată: lasă, mai e puțin. Deși știm că soluțiile noastre nu se vor aplica prea curând, sau poate niciodată, măcar avem satisfacția că: uite măi, om fi noi zăpăciți, om fi într-un război cu lumea, dar aici reușim să ne canalizăm buimăceala în ceva productiv, lăsându-ne impresia că avem pentru ce lucra. Și avem.
Miercuri, joi și vineri am atelier. Așadar, mare parte din timpul săptămânii îl petrec cu nasul în foi, acuarele, linere și tuș. Până să îmi aleg secția/specializarea (în clasa a 10-a), nu m-am simțit liberă să așez pe hârtie ceea ce simțeam cu adevărat decât la orele dirigăi sau la cele ale domnului B., ambii profesori specializați pe mai multe direcții, cu ajutorul cărora am descoperit ce îmi place să fac. În rest, la celelalte ore, trebuia să se simtă puternic superioritatea cadrului didactic – eu l-am crescut p’ăsta, dragu’ de el –, așa că riscai să te dea la o parte din fața planșetei, să tragă o linie cu un creion 6B, când tu lucrai cu unul H, și la notare să te felicite cu... jumătate de gură, să așeze lucrările lângă tablă, unde arătau toate la fel și cădeau în ridicol. Cum puteau, astfel, niște copii de clasa a 5-a să-și descopere calea? Unde se vedea inspirația noastră? Emoția noastră? Tot ce reușeau să construiască profesorii care își dădeau cu adevărat interesul era dărâmat, aproape imediat, de ceilalți. Ce greu trebuie să le fi fost celor buni să reconstruiască aproape în fiecare săptămână încrederea unor omuleți cu chef de joacă și pasteluri.
Liceul la care studiez de atâția ani alunecă de la o extremă la alta, ca bula de aer dintr-un poloboc, iar profesorii care reușesc să îl centreze uneori sunt suprimați de ceilalți. Dacă în gimnaziu mi se spunea și când să folosesc guma de șters, la secție am simțit o trecere bruscă spre o libertate care seamănă deseori cu abandonul. Uneori suntem uitați prin atelier ore întregi, fără să treacă cineva să ne explice ceva, sau să ne întrebe dacă avem nevoie de ajutor. Eu am ajuns în clasa a 12-a fără să știu să desenez foarte bine mâini deoarece profesorul meu de desen mi-a spus „Dai la grafică? Da? Ei atunci fă o floare în loc de mână, nu-ți trebuie” în momentul în care l-am rugat să-mi explice anatomia bietelor membre.
Eu, dacă aș fi profesor, aș căuta în toate cărțile vechi o vrajă să mă transform pentru câteva ore într-o muscă și să fiu acolo, printre elevi, să-i ascult, să-i cunosc, să încerc să-i înțeleg, cu tot cu prioritățile pe care și le-au asumat. Ca elevă, mă întreb de ce profesorii fug de noi, de ce se ascund în lumea aia a lor din care coboară doar să reproșeze... E ca și cum ar planta o floare, ar uda-o un timp, iar pe urmă ar renunța și ar începe să țipe la ea că nu crește.
privindu-mi colegii, prietenii, amicii,
parcă văd lucrări vechi,
o dată strălucitoare în puritatea lor firească,
acum,
murdărite de amprente și praf de cuvinte acre...
pe noi cine o să ne restaureze?
