Scriitori de manual. Ioana Pârvulescu: „Oricât de ciudat ar părea, sunt, conform diplomei de bacalaureat, prelucrător prin așchiere”

Scriitori de manual. Ioana Pârvulescu: „Oricât de ciudat ar părea, sunt, conform diplomei de bacalaureat, prelucrător prin așchiere”

În clasa a V-a, Ioana Pârvulescu învăța după-amiaza și întoarcerea acasă pe întuneric „avea mult farmec romantic”. Diminețile vorbea cu prietenele la telefonul fix, fără știrea părinților. Gânduri și preocupări poate nu cu mult diferite de cele ale elevilor de azi care ajung să-i citească textul „Prietenul meu” când trec la gimnaziu. În interviul pentru Școala 9, Ioana Pârvulescu a povestit despre operele din manuale care au traumatizat generația ei, a teleportat un copil din epoca jocurilor pe calculator în secolul al XIX-lea și și-a spus opinia despre „mașina de citit gândurile” – Facebook.

05.12.2021

de Andreea Archip Foto: Matei Buta

Ioana Pârvulescu este scriitoare și predă literatură română modernă la Facultatea de Litere din București. Cartea sa, „Inocenții” a obținut „Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte apărută în 2016”. În „Prietenul meu”, text care se studiază la clasa a V-a, Ioana Pârvulescu spune povestea unui elev care a găsit o metodă inedită de a-și „ilustra” compunerea despre prietenie. 

Continuăm seria de interviuri „Scriitori de manual” și o descoasem pe Ioana Pârvulescu de amintirile din școală și de gândurile despre generația de azi.

Ioana Pârvulescu, foto credit: Mihai Benea

Foto credit: Mihai Benea

Școala 9: „Prietenul meu” este în manualul de clasa a V-a. Cum era eleva Ioana Pârvulescu într-a cincea sau în apropierea acestei vârste?

Ioana Pârvulescu: Îmi amintesc momentul clasei a V-a. Fiind cea mai mică dintre copiii familiei, eram mereu în urma experiențelor de școală ale celorlalți. Mi se părea grozav că o să am profesori diferiți pentru fiecare materie și că o să dau teze. Erau lucruri despre care cei mari vorbeau și abia așteptam să le experimentez și eu. Astfel că prima oră de la fiecare materie a fost o mică aventură: aveam în față mereu alt om, alt profesor, fiecare cu felul lui de-a fi și cu pretențiile lui.

Îmi amintesc în special de doamna profesoară Lucia Nicolaescu, de română, o profesoară distinsă, plină de har, minunată, și de domnul Alexe Corniciuc, de matematică, care ne era și diriginte. Eu mă simțeam bine la școală și nu-mi părea rău când începea anul, deși recunosc că și în vacanță mă distram foarte bine.

Dintr-a cincea îmi amintesc și orarul, adică faptul că trecusem la ore făcute după-amiaza, parcă începeam la 1.00 și terminam pe la 6-7 seara, când deja, spre toamnă, era întuneric. Asta îmi dădea multă libertate diminețile, când vorbeam îndelung la telefon (nu exista decât fix) cu prietenele mele, fără știrea părinților.

Întoarcerea acasă de la școală, pe întuneric, avea mult farmec romantic, la fel și orele făcute cu lumina aprinsă, în timp ce pe fereastra clasei nu vedeai decât negru. Pe scurt, clasa a V-a a fost minunată: intrasem în alt univers, și era foarte aventuros.

Sunteți și autoare de manual de limba și literatura română și ați spus într-un interviu că ați dorit să faceți manualul pe care nu l-ați avut. Ce nu aveau cărțile dumneavoastră din școală și după ce tânjeați?

Nu aveau spirit ludic, cu alte cuvinte joc și bucurie. Totul era trist și plin de responsabilități. Manualul de română începea mereu cu câte o scriere îngrozitoare și uneori ne amintim, cei din generația mea, de toate lucrurile efectiv traumatizante din manualele de română, începând cu „Stejarul din Borzești” de Eusebiu Camilar, în care un copil legat de stejar, în joacă, devine ținta tătarilor care îl omoară fără milă, continuând cu „Puiul” și „Privighetoarea” de Brătescu-Voinești, una mai cumplită decât alta, dar mai ales „Puiul”, din care copiii înțeleg că dacă nu ascultă sunt lăsați de mama lor să moară înghețați, și ajungând până la „La Vulturi!” de Gala Galaction, în care un bebeluș este mâncat de vulturi. Mă și mir cum de nu ne-au îndepărtat definitiv de literatură asemenea proze „delectabile”. Cât despre partea de imagini, și acestea erau puține și neatrăgătoare.

Noi am vrut să facem manuale atrăgătoare din toate punctele de vedere, care să-i facă pe elevi să gândească, să se bucure de literatură și de imaginile însoțitoare. Plus actualitate, atunci când e cazul, nu tot timpul, pentru că literatura înseamnă și călătorie în timp...

„Trebuia să construiesc pentru bac un strung universal”

Ce amintiri aveți de la bacalaureat? Ce v-a picat și ce note ați luat?

Ah, în primul rând, fiindcă școala devenise pregătire pentru fabrică, una dintre materiile de bacalaureat a fost practică. Trebuia să construiesc pentru bac un strung universal, împreună cu colega mea de bancă. Vă închipuiți! Oricât de ciudat ar părea, da, sunt, conform diplomei de bacalaureat, prelucrător prin așchiere, cum sună numele oficial al strungarului. Asta deși terminasem prestigiosul liceu „Andrei Șaguna”, pe-atunci pentru scurt timp transformat abuziv în liceu semi-industrial. Apoi, de la proba de română îmi amintesc că au fost două subiecte, la alegere. N-am ales la „Natura și dragostea la Eminescu”, ci subiectul alternativ, „Umanismul în literatura română”. Mi se pare că am fost singura din seria mea care a scris asta, dar eram și singura care mergeam la Litere. La Eminescu nu mă simțeam încă în stare să fiu originală, iar să repet lucruri ultra-cunoscute, clișee, nu aveam poftă. Cât despre subiectul de matematică de la bac, nu mai țin minte absolut nimic din el, dovadă că mi-am făcut datoria și nimic mai mult. Notele nu le mai țin minte, dar au fost foarte mari, în orice caz, mai ales la strung!

Spuneți în volumul „În intimitatea secolului 19” că „dacă un tânăr din secolul 21 cu mustața abia mijită s-ar întâlni cu un bărbat bătrân din secolul 19, cu barba albă, de patriarh, mult mai bătrân ar părea tânărul”. Ce i-a îmbătrânit pe tinerii de astăzi? Pot reîntineri?

Cred că experiențele istorice sunt cele care ne-au îmbătrânit pe toți. Istoria și-a arătat cele mai hidoase fețe, de-a lungul secolului trecut, al XX-lea. Nazismul și comunismul au transformat omul în ceva dezgustător. Și până atunci fusese destulă cruzime, de-a lungul istoriei, dar ea ținea de războaie și de dorință de a cuceri. După ce un teritoriu era cucerit, viața continua destul de bine. În schimb în secolul XX, tocmai când se credea că nu vor mai fi războaie, a venit măcelul, iar apoi teroarea a atins cote inimaginabile. Asta lasă urme, te îmbătrânește la nivel de omenire. Generează o lipsă de încredere în viitor și o blazare care nu sunt specifice tinereții, în mod normal.

Teoretic da, s-ar putea recupera, dar nu pot să spun că ceea ce se întrevede – încălzirea globală, poluarea mediului, secarea resurselor și, iată, pandemiile, ne lasă loc de prea mult optimism. Însă poate că nu trebuie să disperăm: surprizele vieții nu sunt numai rele. Cine știe ce întorsătură ne mai oferă lucrurile.

Ați studiat presa, corespondențe și documente istorice și chiar vă imaginați dumneavoastră călătorind în timp. Cum ați vedea întoarcerea unui copil de astăzi, din lumea playstation-ului și școlii online, în epoca trăsurilor cu cai și jucăriilor din lemn?

Cu siguranță că s-ar distra pe cinste! Mai bine decât cu jocurile electronice. Asta pentru că realitatea e cel mai frumos joc. Nimeni nu va putea născoci un asemenea joc complex. Închipuiți-vă: copilul ar trebui să învețe să călărească și să stăpânească caii, ar întâlni la tot pasul animale, pe stradă, ar vedea primele automobile care par de jucărie, ar fi alături de prieteni, ar intra într-o lume cu alte reguli, pe care ar trebui să le învețe. Plus hainele, care i s-ar părea un deghizament amuzant. S-ar duce la teatru și operă, ar face parte dintr-un cvartet (dacă n-ar ști să cânte la un instrument ar învăța), ar descoperi mereu alte și alte fețe ale vieții. Jucăriile înseși erau ingenioase, l-ar distra, i-ar pune spiritul inventiv la treabă. Ar fi tot timpul cu colegi de joacă. Dacă s-ar întoarce cândva la jocurile electronice s-ar simți dintr-o dată foarte singur.

„Mai e mult de lucru până să avem un învățământ bun, la noi și în lume”

După mult timp în care ați refuzat valul, ați decis să vă faceți o pagină de Facebook. Cum vedeți rețelele de socializare după „aderarea” la una dintre ele? Vă oferă o cheie în plus pentru a înțelege generațiile profund legate de tehnologie?

Pentru mine facebookul nu e ceva deosebit. Încă din 1937, scriitorul francez André Maurois, a imaginat într-un roman o mașină de citit gândurile. Oamenii au visat mereu să citească gândurile altora, fără să-și dea seama că n-ar avea niciun beneficiu de aici. Gânduri dezlânate, gânduri fugare, de care, la o analiză atentă, te și rușinezi, gânduri urâte care ar trebui bine ascunse, lipsă de caracter, laudă de sine – toate astea sunt deja în cartea lui Maurois. Or, facebook-ul este o asemenea mașină de citit gândurile, pe care oamenii o folosesc de bună voie ca să-și arate puținătatea. Sau, dacă vreți, e ca și cum ai sta într-un restaurant sau într-o cafenea și ai auzi absolut tot ce se discută la alte mese, ai fi bombardat încontinuu cu vorbele altora. E tare obositor și lipsit de consistență. Cantitatea e excesivă, astfel că partea bună, câtă există, îți scapă, ar trebui să filtrezi necontenit știrile și frazele de acolo, dar cine are timp de asta?

Instagramul îmi place mai mult, pentru că e cu fotografii și fără atâta vorbăraie.

Aveți vreun profesor care v-a inspirat și a căruit imagine v-a ghidat ulterior în munca la catedră?

N-am știut că voi deveni profesor. N-am fost genul care să caute modele, chiar dacă admiram pe câte unul. Dar, poate fără să vreau, cea care m-a inspirat a fost mama, cu toate că ea a fost profesor de chimie.

„Cărțile care au un secret pot fi citite și peste o sută de ani și peste o mie de ani” spuneți în „Inocenții”, care a luat „Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte apărută în 2016”. Vă rog să faceți o recomandare de carte cititorilor noștri din colecția dumneavoastră personală de „cele mai îndrăgite”.

„Flori pentru Algernon” de Daniel Keyes, o adevărată parabolă a condiției umane, „Povestiri orientale” de Marguerite Yourcenar, care conține unele dintre cele mai frumoase povești scrise vreodată și „Bartleby” de Herman Melville, mai greu de înțeles, poate, la vârsta asta, dar cu șanse să rodească mai târziu. Sunt ușor de citit, cărți mici, dar dintre cele care n-ar trebui să lipsească din biblioteca unei vieți. Cât despre cărțile mari, oricând, „Idiotul” de Dostoievski.

Auzim adesea spunându-se „nu se mai face școală ca pe vremuri”. Ați afirmat într-un interviu că, în comunism, școala era bună, dar „te formai degeaba”. S-au schimbat cu adevărat lucrurile astăzi?

Cu siguranță că s-au schimbat, dar schimbare nu înseamnă rezolvarea problemelor. Din păcate, mai e mult de lucru până să avem un învățământ bun, la noi și în lume.

Andreea Archip

reporter și editor

A terminat Facultatea de Jurnalism la Iași. A fost redactor-șef la „Opinia Studențească”. În 14 ani de presă, a lucrat la Evenimentul Zilei, Adevărul, TVR - Departamentul Știri, Digi 24 și Libertatea, unde este reporter și în prezent. A lucrat așadar în presă scrisă, televiziune și online. Domeniile de interes au fost mereu din domeniul social: educație, drepturile omului, sănătate. 

CUVINTE-CHEIE

ioana pârvulescu, interviu ioana parvulescu, scriitori de manual, inocentii, lecturi pentru elevi

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile