Scriitori de manual. Simona Popescu: „La 16 ani îmi doream doar să fie legată viața mea de cărți, oricare ar fi fost scenariul”

Școala 9: Un fragment din „Exuvii” se află în manualul de clasa a IX-a. Elevii de la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Cluj-Napoca și-au numit revista școlii, în care scriu ei, „Exuvii”. Cum era eleva Simona Popescu în clasa a IX-a? Ce citea, ce visa?

Simona Popescu: Da, am aflat de revista elevilor de la Cluj. Am primit primele numere de la fostul meu student, Nicolae Berindeiu, profesor la Liceul „Bălcescu”. Când avea vârsta lor, Simona de 15, 16 ani nu era deloc interesantă (cum sunt liceenii care publică în revista „Exuvii”), aș zice. Pe cât de strălucitor fusese copilul Simona (despre care am scris în romanul „Exuvii”), pe atât de ștearsă era (post)pubera. Vegetam în cocon de așteptare, de nepăsare, de detașare. Nu-mi plăcea lumea în care trăiam și optasem pentru un fel de încremenire. Deși aveam note bune, nu mă simțeam în largul meu la școală (mai făceam și naveta, trebuia să mă scol de dimineață să nu ratez singurul autobuz), nu aveam prieteni (n-aveam energie și chef să-mi fac), cu excepția colegei mele de bancă, Suzi, care mi se adresa în limba franceză, dialogam adesea așa (era fanatică a limbii și a culturii franceze, iar acum locuiește de ani buni la Paris, cine și-ar fi imaginat asta pe-atunci?). Singurul lucru bun din acea perioadă a fost faptul că îmi plăcea să dansez – ore în șir, fără oprire. Citeam de stingeam, dar nu lucruri care să mă formeze. Pierdere de vreme, cum ar veni.

Metamorfoza s-a petrecut după examenul de treaptă. Într-a unșpea, din trei clase de uman a rămas una singură. Excepțională. Avea să înceapă... adevărata viață. Ce de aveam de recuperat! Am devenit foarte selectivă și în materie de cărți. Căpătasem discernământ și curajul opiniilor personale. Nu căutam volume pentru adolescenți, „pentru tineret”, așa cum în copilărie nu mă opream la cele „pentru copii”. Atunci mi-am cunoscut prietenii care mi-au fost, probabil, predestinați: trei băieți, Andrei (Bodiu), Caius (Dobrescu) și Marius (Oprea), care scriau poezie și despre care am tot vorbit de-a lungul vremii, scriitori cunoscuți azi. Am dat de poezia americană, de romane-altfel (o categorie față de care am rămas fidelă!), de filozofie sau de teorie literară, pe care le consideram o necesitate, creierul meu avea mare nevoie de ele, cum corpul avea nevoie de ciocolată. Și eram devoratoare de cărți de știință, mai ales de biologie, pasiune pe care am păstrat-o până azi. Mi-ar fi plăcut să urmez studii de biologie, să mă fac exploratoare, scafandru (scafandră), cum văzusem eu în documentarele care se dădeau duminica despre oceanologul Jacques-Yves Cousteau și echipa lui de pe vasul Calypso. Dar știam că așa ceva nu e posibil, că n-o să ies niciodată din țară, nu ne lăsau „ăia” (cu Ceașcă/Ceaușescu în frunte). Pentru călătorii rămâneau cărțile.

Ce visam? Sau la ce visam? Nu eram atentă deloc la ce se petrecea în mintea mea, în somn, pe timp de noapte. A început să mă preocupe mai târziu, după ce am aflat, în studenție, de suprarealiști. L-am cunoscut, la 22 de ani, și pe Gellu Naum. Visul este esențial pentru fiecare dintre noi. Și unii nici nu-și dau seama. Acolo se întîmplă lucruri care îți vorbesc despre tine altfel, indirect, prin imagini, prin ciudate „scurtmetraje” pe care tu-cel-necunoscut-ție-însuți le produci. Cât despre visele de viitor... La 16 ani îmi doream doar să fie legată viața mea de cărți, oricare ar fi fost scenariul.

Despre „spectacolul conversației”

Unde mergea Simona când chiulea?

Nu prea chiuleam, îmi era rușine de profesori. Erau înțelegători, vedeau că mai citim pe sub bănci, de pildă la mate, la fizică, dar ne lăsau în pace, că noi mai toți ne pregăteam pentru studii umaniste. Se mai întâmpla să plecăm de la școală, de pildă când aveam sport. Trebuia să alergăm prin curtea liceului în maiouri și chiloți tetra cu elastic ca niște proști (așa ne simțeam). Maiouri roșii și chiloți negri. Mi se părea grotesc. Bine, nu-mi mai plăcea deloc sportul. La 12 ani mă pregătisem pentru concursul de gimnastică artistică, faza pe județ, făceam tumbe, roata, sărituri pe bârnă și acum... schimbare radicală: devenisem o sedentară, mă și îngrășasem. Stăteam întinsă în pat cu câte o pungă de alune trase în ciocolată și citeam. Nu mă lăsam până nu terminam punga aia. Nici măcar cu bicicleta nu mai mergeam. Mai chiuleam de la „Tehnologia materialelor” (o aiureală). Mergeam „sub Tîmpa” (muntele mic al Brașovului), pe un drum care urca în pădure, erau și bănci, ne aciuiam în jurul uneia și pornea spectacolul conversației (hărțuială, hîrjoneală din cuvinte, ironii, admirație). Plecam cu Ceri, care fuma de stingea, m-a învățat și pe mine (m-am lăsat mai târziu, în facultate). Cu alții din clasă. Sau cu prietenii mei cei trei, băieții, poeții.

Vorbeam despre literatura lumii, ne dădeam mari. Și mai chiuleam de la „Practica agricolă” (asta ar trebui explicat!), toamna, când ne duceau pe câmp la cules cartofi și eram noi siguri că o să plouă și-o să ne întoarcă din drum oricum. Ne refugiam într-o sală de cinematograf. Era dimineață și numai noi în sală, vreo cinci sau șase chiulangii.

Ați avut curiozitatea să citiți vreodată comentariile literare care au apărut în Internet la „Exuvii”? Vă vine să le corectați, să tăiați, să adăugați?

Am dat de niște lucruri pe Net după ce au intrat în manuale câteva fragmente din „Exuvii”. Din partea mea, lumea e liberă să scrie ce vrea. Mi-au mai căzut sporadic sub ochi texte scrise probabil de elevi, de liceeni. Majoritatea niște... drăguți/ drăguțe! Fete care se identificau cu ce citeau. Chiar băieți. Dar sunt și din ceilalți, inevitabil. Odată am dat peste un disperat care nu înțelegea cartea, îmi dorea acolo să mor! Of, săracul băiat! Altădată am nimerit peste un mesaj al unui elev care cerea ajutor, ceva informații despre Simona Popescu și un mic comentariu legat de „Exuvii”. Tare mult mi-aș fi dorit atunci să-l ajut – pe el, pe alții ca el, dar n-am vrut să-mi calc legământul de a nu intra niciodată în Rețea, de a nu interfera, de a nu reacționa indiferent dacă e vorba despre mine de bine sau de rău, dacă sunt neînțelegeri sau frumoase rezonanțe pentru care eram recunoscătoare (în gând).

Nu prea găseai date despre mine (nu sunt nici acum așa cum trebuie, nu am site sau pagină de Facebook, iar articolul de pe Wikipedia e foarte sărac). Aș fi improvizat ceva. Am mai făcut-o. De pildă, când a descins fata mea acasă la noi cu un pâlc de colege. Erau prin clasa a IX-a și profesoara (o admiratoare a mea) le-a cerut să scrie ceva despre „Exuvii”, deși nu era lectură obligatorie. Și fetele s-au așezat cuminți pe marginea canapelei, în șir. Derutate că nu e narațiune, nu e acțiune, mă întrebau cum/ce să scrie, ce să... povestească? Stați, măi fetelor, că nu doar „acțiunea” e de povestit! Și-apoi, fetelor, e despre voi! Și-au notat câte ceva despre „filozofia” din carte (căci există o gândire/simțire a copilului, a tânărului, care poate fi narativizată). Notaseră destul pentru un text personal, fără să pară că au consultat aceeași sursă (chiar autoarea!). Dar mai ales le-am învățat cum să citească astfel de cărți (fie și pe sărite).

Pentru elevii de acum, în caz că mai au dificultăți, ultimele tiraje ale „Exuviilor” au la sfârșit receptare critică, au de unde pescui câte ceva, dacă mai e cazul. Pe vremea cînd erau pe val blogurile, existau niște texte excelente scrise de bloggeri, cu o audiență selectă. Din păcate, multe nu mai sunt active. A rămas unul în stand-by, al unei fete care trăia la Berlin. A scris empatic despre „Exuvii”. Vă las link-ul: https://zumcititor.wordpress.com/2009/04/23/simoniada/.

Să mai spun că au fost de la început, imediat după publicarea cărților mele, niște profesoare/profesori care au prețuit ce fac. Pe unele/unii i-am și cunoscut. Le sunt și lor mult recunoscătoare.

„Comentariile pot să fie utile”

Ce ați alege dumneavoastră să puneți într-un manual din opera dumneavoastră?

Aș alege, în materie de poezie, pentru clasele mici de liceu ceva din „Juventus”. Un fragment din volum apăruse la Sigma (absolut onorant, era manualul coordonat de Nicolae Manolescu). Pentru cei mai mari, ceva din Lucrări în verde... (despre reticența față de poezie, dar o secvență haioasă). Știu că sînt niște fragmente din ce am scris în câteva manuale pentru gimnaziu. Nu mai știu dacă mai există pe undeva un text care se cheamă „Indescriptibil”. E pentru toate vârstele.

Ce părere aveți despre „comentariile literare”? Ce credea despre ele generația dumneavoastră?

Pe vremea când eram eu elevă circulau niște „comentarii” oficiale care, dacă le învățai pe de rost, îți garantau intrarea la liceul ales. Nu știu cine le făcea (vorbesc de cele pentru clasa a VIII-a). Și eu din Codlea, și vărul meu dintr-o comună din Olt aveam aceleași lucruri transcrise pe caiet (eu îl împrumutasem de la o prietenă mai mare). Dar învățasem să fac „comentarii” și singură. Aveam o profesoară foarte bună, doamna Leuștean. Ne-a învățat să gândim pe cont propriu și ne încuraja în direcția asta. „Comentariile” – adică textele despre literatura din programa școlară – pot să fie utile. Uneori le fac profesorii la clasă. Datele din manual sunt puține. Dacă profesorul e bun, ele devin o bază pentru discuții, pentru completări, pentru păreri personale. Resping doar uniformizarea și învățatul pe dinafară, care nu-și au nici un rost!

Ne puteți povesti despre un profesor din școală care v-a marcat, căruia îi păstrați o amintire dragă?

Să mă opresc de data asta la doamna Secăreanu, profa de Sport. Mă pregătea pentru competiții după școală. Eu visam, prin clasa a VI-a, a VII-a, să mă fac gimnastă ca Nadia Comăneci. Eram în stare de performanțe neverosimile. Dar m-am îngrășat. Adio, Nadia! În liceu, a fost doamna de limba română, Cornelia Bularca. Ne susținea, ne încuraja și chiar ne admira. Da, ne admira! Uneori ni se urca la cap, ne credea deștepții pământului. Dar ne trecea repede.

Ce ați păstrat din exemplul profesorilor dumneavoastră când ați ajuns să predați?

Ei erau oameni serioși. Profesori ca la carte! Eu sunt o scriitoare printre profesori universitari. Am mai multe cursuri, în ultimii ani, de creative writing (scriere creatoare/creativă), așa cum mi-am dorit. Dar am și cursuri „serioase”. Fiecare curs e o formă de solidarizare cu câte un autor, o pledoarie pentru vreo idee (pe care o percep ca fiind și a mea). Uneori, chiar un ajutor (acolo unde autorul e, în ciuda valorii lui, neînțeles, chiar respins). Ca de la scriitor la scriitor, cum ar veni.

Cum sunt întâlnirile dumneavoastră cu elevii de astăzi?

Tare bine mă simt printre liceeni. Uit câți ani am. Mă jenez doar de profesori, dacă sunt prezenți. Ca și când aș redeveni o elevă dezinvoltă și timidă exact în același timp!

Ați mers în fața elevilor cu poezii pe care le scriați când erați de vârsta lor. Mai citesc poezie?

Dacă sunt invitată să citesc din poezia mea în fața unor liceeni sau studenți prefer să le citesc și ce scria Simona de vârsta lor, așa pot compara, așa le aduc în față ipostaza mea cea jună. Eu zic că ar fi putut să fie scrise și azi poeziile alea, le-aș putea trimite la un concurs de literatură pentru liceeni sau studenți! Dacă mai citesc elevii poezie, mă întrebați? Nu știu. Cred că lucrurile nu se schimbă. Adică nu prea cred că citesc prea mult (îi împiedică înțelegerea școlărească a literaturii), dar ar putea fi câștigați de partea literaturii. Am scris despre asta/ pentru asta o carte întreagă, un poem (îi zic așa) de 300 de pagini, „Lucrări în verde. Pledoria mea pentru poezie”.

„Nouă ne era cam frig și cam foame și nu aveam haine frumoase”

Ați pus în oglindă vreodată profilul elevului sau studentului generației dumneavoastră cu cel al tinerilor de azi? Ce-i apropie și ce-i desparte?

Să comparăm! Eram (auto)exigenți, cu vise mari de viitor (mulți se gândeau la emigrare, cu toate riscurile), ne plăcea să ascultăm muzică, să mergem la Cinematecă, să dansăm ca nebunii o noapte întreagă fără întrerupere, s-o pornim haihui pe munți, să fumăm. Ne plăcea să vorbim ore-n șir trăgând de o bere. O făceam pe excentricii. Aveam idei. Știam să prețuim ce e de prețuit. Până aici, zic că elevul/studentul de atunci seamănă cu cel de azi. Doar că nouă ne era cam frig și cam foame și nu aveam haine frumoase. Dar aveam vorbele la noi. În minte, multe de rumegat. Nu puteam călători, deși ne doream nespus de mult, dar citeam despre lumea toată, ne-o imaginam, o iubeam. Ne comparam mereu cu Vestul, aveam complexe de inferioritate (nejustificate, aveam să văd după ’90). Aici ar fi niște diferențe, așadar. Aș adăuga că nu aveam telefoane „smart”, laptop, Instagram, Facebook, abonament la Netflix. Adică... altă viață! Dar dacă, printr-o magie, ne-am afla într-o bulă de timp suspendată, sigur ne-am înțelege bine. De fapt, noi, generația noastră, am recuperat. Ne trăim a doua tinerețe. Cu Internet și toate cele. Ne-am adaptat cu plăcere și cu o curiozitate de copii. Dar am păstrat spiritul critic și am rămas fideli cărților.

Se discută foarte mult în spațiul public despre cum ar trebui să fie școala și profesorul. Ați și asistat la unele lecții predate la clasă și în plus sunteți profesoară la Litere. Cum credeți dumneavoastră că ar trebui să fie școala?

Școala ar trebui să fie... cool! Și foarte serioasă! Să devină bucurie, prilej de curiozitate, de creativitate. Asta depinde de profesor.

Dacă există un profesor foarte bun cunoscător de literatură (până la cea de azi – și nu doar de literatură), un profesor și empatic, simpla „narațiune” a inteligenței, a culturii și a conexiunilor gândirii lui poate fi absolut captivantă. Tehnica e utilă, noua metodologie, poate, noile forme de comunicare alternativă, desigur, dar important rămâne și azi omul care stă în fața elevilor, arhitectura lui de informație (competență) și afecțiune.

„Literatura face din tine un om liber, sensibil, disponibil, atent la lume și la tine însuți”

Se discută foarte mult despre necesitatea de a accentua studiul STEM (Science, technology, engineering, and mathematics), ca materii care formează competențe. Dumneavoastră țineți și cursuri de creative writing. Ce competențe formează literatura și cum te ajută să știi să scrii în orice carieră?

Literatura face din tine un om liber, sensibil, disponibil, atent la lume și la tine însuți (vorba latinului: „Nosce te ipsum”!). Te pregătește pentru orice e în conexiune cu creativitatea, cu bucuria de a trăi, de a gândi, de a le transmite și altora din toate astea.

Astăzi, tinerii sunt mai mult pe social media decât offline, aparent. Anul ăsta s-a făcut și școala online. Dumneavoastră nu aveți încă pagină de Facebook. De ce ați refuzat valul?

Valul? Ce e val, ca valul trece...

Culmea e că a ținut cineva o pagină de Facebook intitulată „Exuvii” pe vremea când fenomenul era foarte la început. A închis-o în 2011. Eu n-am dat nici un semn. Nici n-am știut multă vreme că există cineva care-mi administrează ieșirile în public, textele publicate în presă, imaginea etc. Era cineva foarte bine. N-am interferat niciodată.

Am vizitat lumea Fb cât am fost în pandemie, din curiozitate. M-a dezamăgit. M-am dus mai mult pe la „vitrinele” scriitorilor. M-am prins care e „algoritmul”. Ca scriitor, mai bine stai în lumea reală, mi-am zis, cu toate riscurile și dezavantajele de care mi s-a tot vorbit. Acolo, în real, sunt cei care te și citesc de-adevăratelea, îți caută cărțile, te prețuiesc în cunoștință de cauză, nu te amestecă cu alții, nu amestecă și criteriile, nu-s din cei care îți evaluează mai mult animalul de casă decât ceea ce scrii. Prietenii (sau acei adevărați followers) se numără în tirajele care se epuizează. Dacă ești foarte tânăr și încerci să scrii literatură e normal să vrei să fii în rețea cu alții. E OK. Dar să fii deja scriitor și să-ți faci selfie cu propria carte în brațe și tot restul, parcă nu merge. Sau nu mi se potrivește mie. Nu judec pe nimeni. E ceva personal, chestiune de structură și de educație, poate. Nici n-aș avea energia necesară autopromovării, hărnicia de a întreține „domeniul”. Și-apoi, pentru mine, expunerea e toxică, eu sunt o ființă mai degrabă timidă. Nu în ultimul rând, continuu validat sau invalidat?! Tot la școală, tot cu catalog (cataloage)? Eu nu mai vreau ca la școală!

Rețelele mi se par utile pentru multe categorii de oameni, chiar pentru artiștii care trăiesc din vânzarea a ceea ce produc, de pildă. Am văzut că autorii importanți din Vest nu se încurcă cu Fb, dar nu generalizez. Eventual au parte de fideli care le administrează pagina (pot fi și mai multe!). Sigur, orice spațiu poate să devină un loc al creativității, al unui proiect subiectiv, nu doar o gazetă de perete, cum ar veni. Culmea e că în „Autorul, un personaj”, teza mea de doctorat din 2002, publicată în 2015, pledez eu însămi pentru prezența autorului – și nu doar în text. Doar că nu mi-l imaginam și negustor/manager al propriei imagini până la excesiv, insistent și repetitiv, în marginea literaturii, totuși, cum se cam întâmplă.

Pe de altă parte, e un adevăr că informația circulă mai repede, mai eficient, în timp ce „cărțile călătoresc foarte încet”, cum îi scria Lorca unui prieten, tot poet. Dar, aș adăuga, călătoresc mai sigur, ajung la cine trebuie.

O să vorbesc mai pe larg altădată despre toate astea. Fenomenul e mai complex, există și resurse de creativitate, cred că se pot construi interesante „domenii”, mai mult decât o gazetă de perete virtuală.

„Așteptări personale? Să nu mă schimb, indiferent de vârsta la care voi reuși să ajung! Să rămân așa, o adolescentă recalcitrantă, dar politicoasă, fermă, sinceră, păstrând cultul prieteniei (în ciuda a tot și toate!), cu o mare dorință de a comunica prin scris cu lumea, despre lume.” Asta spuneați într-un interviu recent. De ce, dintre toate vârstele, ați ales adolescența?

Există în adolescență o putere luminoasă care iradiază chiar și când ești la pământ. Dar răspunsul la întrebare, pe larg, se află în „Juventus” (pe care o să-l republic în curând, prin toamnă, în colecția Opera poetică – scuze pentru expresie! – de la Editura Rocart).

„În ziua de azi e la putere tinerețea”

În 1992, ați scris într-un eseu: „Adolescenți de toate vârstele, uniți-vă!”. Ați scris și poemul Juventus, gândit ca un manifest al generației dumneavoastră, și ulterior ați și spus că trebuie să le citim în nota acelei perioade. Cât de gerontocentristă mai este lumea azi?

„Juventus” a fost un manifest al omului tânăr care a crescut într-o societate gerontocrată. Dar zic că e un manifest în care sper să se recunoască și cei de azi. Despre puterea și vulnerabilitatea omului tânăr. Despre maturizare, fără să te lași confiscat de valorile adulților, inclusiv de cele pragmatice. Dar contextul e cu totul altul. În ziua de azi e la putere tinerețea. Asta e bine. Într-un fel, e și frustrant (punem un emoticon!) pentru adolescenții ca mine, care îmbătrânesc (inevitabil!) pe dinafară. Oamenii ar trebui judecați nu după numere (numărul anilor), ci după tinerețea creativității, a legăturii lor cu ceea ce e cu adevărat tinerețe. Există o sursa numită Juventute. Rămâi conectat!

Spuneați de asemenea că aveți prieteni printre studenți, că le ascultați muzica și vorbiți limba lor. Ce muzică ați descoperit cu ei, ce anume ascultați și vă place?

Ar trebui să vedeți plurilogul meu cu studenții de pe diverse grupuri pe WhatsApp, din ani diferiți. Facem schimb de muzici, de informații. Sigur, generația mea (partea ca mine, să precizez!) e cu Thom Yorke de la Radiohead, cu Björk și Kurt Cobain (s-au născut cam în același timp cu mine). Dar îmi plac la fel de mult cei de până în ziua de azi. Lista e lungă (o mică parte din ea apare la sfîrșitul volumului Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie), cu spațiu mare pentru underground. Poate să adaug că sunt fan de soundtrack-uri.

Am fost/sunt contemporană cu toate generațiile mai tinere decât mine. Cu grunge-ul din anii ’90, al milenialilor, cu postmilenialii care pe la noi își spun „postumaniști”, și abia aștept întâlnirea cu cei care au intrat acum la liceu și care sunt prima generație de digital natives (urmează și una de neo-digital natives!). Dar încerc să-i deprind și eu cu limba mea, care e limba literaturii dintotdeauna.

Când ați terminat liceul, v-ați fi dorit să dați la UNATC. Dacă ar fi să vă alegeți astăzi facultatea, oricare, unde ați merge?

Mi-ar fi greu să aleg. Poate că tot la Litere aș veni. Acum se intră ușor la UNATC, dar filmele se fac greu, e nevoie de bani mulți. Dar aș face două facultăți, asta e clar (sigur, dacă aș avea bani pentru a doua). Poate un master la Arte. Un master în străinătate.

Din seria de interviuri „Scriitori de manual”, mai puteți citi:

Doina Ruști: „În toate cărțile mele, am scris câte o bucățică din povestea care mi-a făcut praf copilăria“

Dan Coman: „Când mă duc la școală, nu mă gândesc la mine ca autor, ci îmi fac treaba ca profesor”
Adina Popescu: „Și azi pentru mulți copii scriitorul e doar o statuie în centrul orașului”