Luca Istodor, organizatorul unui festival pentru adolescenți și activist LGBT: „Nu putem să permitem homofobie din partea profesorilor”

Într-un parc din București, Luca Istodor, absolvent de studii de gen la Universitatea Harvard, Statele Unite, explică cum a dezvoltat Festivalul Super de la distanță, împreună cu încă zeci de oameni, de ce e important să știi să lucrezi în echipă și ce rol joacă evenimentul în comunitatea LGBTQ. Cândva, Luca avea părul albastru, acum e blond. Cândva, Super era un festival de film, acum include pelicule, spectacole de teatru, ateliere de poezie și jurnalism. Școala 9 a ascultat povestea lui Luca despre cum a crescut festivalul Super și el o dată cu acesta.  

Ziua a început cu un telefon, un control neanunțat de la Inspectoratul pentru Situații de Urgență (ISU). Nu era nimeni dintre noi la 9 aici, la Roaba de Cultură, în Parcul Herăstrău, am venit, s-a rezolvat. Apoi, am avut o ședință la Asociația Accept, unde am coordonat Pride anul ăsta. Între Pride și Super am avut doar două săptămâni. 

M-am întors în România acum un an jumate, după ce am terminat facultatea. Am venit cu o bursă de la Harvard să lucrez la Accept (ONG care apără drepturile LGBT, n.r.). Două luni mai târziu, a venit pandemia și a fost depressing. Legat de Super am fost confuz, atunci eram toți demotivați. Festivalul trebuia să fie în iunie și atelierele se țineau în martie-aprilie, dar am mutat o parte dintre ele online. Cu două luni înainte de festival aveam diverse evenimente: concerte, spectacol de teatru. Când l-am organizat în august 2020, l-am transformat într-un festival de artă făcută de adolescenți, nu doar de film. Iar în august anul ăsta am păstrat același format. 

În 2021 a fost prima oară când n-am mai obținut fonduri de la Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN) și de la Centrul Național al Cinematografiei (CNC). Ne bazam pe ele. Am ajuns fix sub linie, am văzut că și bugetul era mai mic decât anul trecut. În iarnă ne întrebam dacă să sărim o ediție, dar am reușit să găsim o finanțare de la Ministerul Culturii și sponsorizări. 

Noi o să aplicăm în continuare; asta ne-a învățat să ne organizăm din timp. După festival, o să scriem aplicația la AFCN, o să urmeze câteva luni de pauză și din decembrie-ianuarie trebuie să ne organizăm din nou serios. 

„Simțeam că eu trebuie să controlez totul”

Și în 2015 mă întrebam ce se va întâmpla cu festivalul – ar fi fost a patra ediție – și credeam că nu mai pot să-l gestionez. Eram în SUA, la facultate era totul nou, îmi era greu să-mi fac prieteni și să mă adaptez acolo. Super părea ceva în plus care era și la distanță. M-am gândit să renunț, dar ai mei au zis că o să mă ajute și am adunat mai multe persoane în echipă.

Acum suntem șapte în echipa principală, alți 20 de oameni se ocupă de chestii specifice ca organizarea expoziției și mai avem 20-30 de voluntari pe an. 

Ai mei au ținut atelierul de jurnalism (Părinții lui Luca sunt jurnaliștii „Dilema veche” Iaromira Popovici și Eugen Istodor, n.r.). M-au ajutat și cu partea administrativă, cu ei am înființat asociația. Tata transportă diverse, pentru că noi nu conducem, se ocupă cu mine de deconturi, de la el am învățat. Mama făcea promovare în licee.

Luca Istodor, pe scena festivalului din acest an  

Am început festivalul cu o proiecție de film în 2013, când eram licean, atunci mergea natural totul, nu ne puneam probleme de finanțare. Cei mai mulți care veneau la festival erau prieteni, apoi am adăugat ateliere de poezie și fotografie. 

La început, nu știam să lucrez în echipă, multe persoane depindeau de mine, dar pe parcurs am învățat să ne împărțim sarcinile. Aveam tendința să mă supraresponsabilizez și nu le dădeam altora șansa să facă, pentru că simțeam că eu trebuie să controlez totul. Pentru că nici n-am mai putut, că nu mai eram aici, a trebuit să let go. Asta mi-a făcut bine în general și în alte proiecte. 

Predarea ștafetei

Noi creștem, nu mai suntem adolescenți și ăla era de fapt spiritul festivalului. Începând cu anul viitor o să ne gândim din ce în ce mai serios cum să implicăm adolescenți sau persoane care termină acum liceul să preia mai multe sarcini, iar noi să avem din ce în ce mai puține. 

Într-un fel e ciudat că nu-i mai știu pe adolescenții participanți, dar e și mișto – înseamnă că festivalul a crescut beyond us. Nu mai vine lumea doar pentru că ne știe pe mine, pe Teona (Galgoțiu) și pe Ioana (Bogdana). 

Nu ne-am gândit exact la tranziție, dar am tot vorbit în ultimii ani, când am terminat facultatea mai mulți. Îmi dau seama cât ne-a luat nouă să învățăm toate astea și să creștem festivalul, dar pe noi nu ne-a învățat nimeni. Dacă reușim să-i învățăm pe alții, va fi mai ușor pentru ei. 

Cred că încă e un struggle pentru mine între partea creativă, administrativă și logistică. Inițial era doar despre partea creativă, apoi a venit birocrația. Câteodată mi se pare că ne acaparează și nu mai am spațiul să mă gândesc ce ar fi mișto să facem nou anul ăsta și cum să dezvoltăm creativ festivalul. 

„Aud o grămadă de povești despre coming out în fața clasei”

Înainte de festival, anul ăsta, am avut o campanie pentru care mă simt fericit – sloganul a fost „O lume Super9” –, și am rugat mai mulți adolescenți de la diverse grupuri și organizații să ne spună cum ar arăta pentru ei o lume Super9, unde s-ar întâmpla schimbarea pe care și-o doresc. Au participat, între altele, de la Consiliul Elevilor din București și Asociația Accept, s-a vorbit inclusiv despre feminism și drepturile elevilor. 

Am ținut și ateliere noi: de jurnalism, unde am îmbinat scrisul cu fotografia, de dans, teatru și unul despre relații și consimțământ. 

Liceeni, la un atelier de scriere creativă organizat de Super în 2021

Dacă s-au schimbat interesele elevilor de când facem festivalul? Eu sunt mai apropiat de zona de feminism și activism LGBT. Pare că din ce în ce mai mulți oameni vorbesc despre asta, ceea ce  încurajăm la Super, de asta am primit și feedback negativ pe diverse site-uri conservatoare. La 16 ani, când am devenit voluntar la Accept, nu prea știam mulți adolescenți care să vorbească deschis, dar acum aud o grămadă de povești despre coming out în fața clasei. 

Nu pot să spun că ar trebui să-și facă toți adolescenții coming out-ul, pentru că trebuie să se gândească și la siguranță. Statul nu are resurse să susțină adolescenții dacă părinții îi dau afară din casă, de exemplu. Dar cred că e important să fim vizibili. Mulți n-au cunoscut o persoană queer și aud despre ele de la părinți sau de pe cine știe ce site-uri și au reprezentări stereotipice sau prejudecăți. Cu cât suntem mai vizibili, putem să demontăm prejudecățile. Vrem să se întâmple schimbări în școli ca să fie locuri mai safe pentru adolescenții LGBT, nu putem să permitem homofobie și transfobie din partea profesorilor. 

Nu prea avem statistici și nu știu câți adolescenți queer sunt în România, dar știu că din ce în ce mai mulți vor să se implice ca voluntari. 

De ce a ales mama lui psihoterapia 

După ce mi-am făcut coming out-ul, mama s-a dus la terapie și pare că a ajutat-o, depinde și la ce terapeut ajungi. Din păcate, am auzit de cazuri în care părinții au trimis copiii la psihoterapeut și li s-a spus că nu sunt queer, că e doar o fază. La Accept avem servicii de psihoterapie și ne pot scrie, avem inclusiv un terapeut care a mai lucrat cu părinți.   

Mama m-a întrebat atunci dacă n-aș vrea să vin și eu o dată, m-am dus și n-a fost o experiență plăcută. Psihoterapeutul părea că vrea să mă ajute să-mi dau seama dacă sunt gay, deși eram sigur deja de un an. Nu știam de ce presupunea că am dubii. Acum mă duc la psihoterapie din alte motive, din cauza anxietății care s-a accentuat în pandemie. 

La noi în liceu nimeni nu se ducea la psihologul școlii. Mi-ar plăcea să se vorbească în liceu despre emoții și la psihologie; învățam concepte teoretice, dar nu discutam despre cum ar fi să fim mai vulnerabili și cât de importantă e sănătatea noastră mintală. În liceu aveam anxietate și pe partea socială, și pe partea de muncă, dar nu știam s-o numesc. În facultate, în schimb, erai încurajat să te duci la terapie sau la psihiatru, dacă ai nevoie, că nu e nicio rușine. 

„Ne bucurăm când avem înscrieri din orașe mici”

Mulți prieteni nu pot să se deschidă în fața părinților și se deschid printr-un film. La festival avem un parteneriat cu Mozaiq și ei dau un premiu LGBT. În anii trecuți s-au înscris filme LGBT numai din străinătate și am vrut să schimbăm situația în 2021; am făcut un call special de filme LGBT românești în care am inclus și studenți, că ne-am dat seama că pentru adolescenți poate să fie mai dificil să trimită un film, din cauză că ar putea să afle părinții. Anul ăsta au fost vreo patru din România. 

Primim filme internaționale de peste tot, din Europa de Vest, SUA și Canada. Așa vedem și diferența de resurse, multe sunt făcute în ateliere cu camere profesioniste. În unele licee de acolo au cursuri și echipamente la dispoziție, ceea ce la noi lipsește. Filme internaționale sunt 300-400 pe an, dar noi pe astea românești vrem să le încurajăm. Anul ăsta s-au înscris 50, în alți ani au fost și 80-100. Ne bucurăm când avem înscrieri din orașe mici sau din zone rurale. 

Primul scop al festivalului este ca adolescenții să se exprime prin artă. La școală nu prea se duc la orele de educație vizuală sau de muzică. Poți să creezi artă fără studii și echipamente profesioniste. Poți să faci un film acasă cu telefonul despre tine, n-ai nevoie de buget.

Când m-am întors în România, aveam bursa pe un an și mi-am zis că poate rămân în anul respectiv și încă unul. Apoi, mă întorc la un master sau doctorat în SUA sau în Olanda. Dar abia am început la Accept, am și alte proiecte, iar vara asta mă întrebam dacă chiar vreau să mă întorc acum. Oamenii din jur îmi spuneau să plec repede la doctorat sau master, că după aia n-o să mai am chef. Dar simt că abia încep să clădesc niște chestii aici, mi-am refăcut prieteniile și mi-am făcut prieteni noi. Nu simt că e momentul să plec.