„Doresc să fac cunoscută jertfa unchiului meu”, spune Nicolae Cioban, la 80 de ani distanță de dispariția acestuia. Vasile Har, pregătit să fie învățător, ajungea la 24 de ani pentru o perioadă foarte scurtă, să își practice profesia, departe de orașul natal, într-o localitate rusească din Ucraina de astăzi – Chisla-Salieva.
Se întâmpla în 1942, când România deja redobândise nordul Bucovinei. A fost o perioadă scurtă, fiindcă în 1944 regiunea era din nou ocupată de URSS. În această fereastră istorică a ajuns Vasile Har să predea româna copiilor ruși din această localitate.
Amintirea tânărului soldat a stat mereu ca o umbră peste familia sa, după ce a fost dat dispărut. La început au sperat cu toții că Vasile se va întoarce acasă, crezând că a fost deportat în Siberia, dar apoi speranța lor s-a evaporat cu fiecare an care trecea fără vești. Și au început să caute răspunsuri.
„Școala jefuită de tot ce-a fost în ea, mobilierul stricat. Geamurile sparte și lipsă”
Vasile Har s-a născut în 1918 și a fost al șaptelea copil din opt frați, șapte băieți și o fată – mama lui Nicolae. Vasile și alți doi frați au făcut școala normală de învățători la Aiud, astăzi în Alba. Țara era într-un proces de reformă care însemna construcția de școli și pregătirea de personal. Ministru al instrucțiunii publice era Constantin Angelescu, căruia i se mai spunea și „doctorul cărămidă”, potrivit istoricilor.
Toți cei trei frați aveau să ajungă directori de școală, unul în localitatea Sânmihaiu Almașului, celălalt în Hida, ambele din Sălaj, și cel mai mic, Vasile, în Chisla-Salieva, Basarabia, într-o încercare a țării noastre de românizare a satelor care reveniseră din nou între granițele sale.
„Urcam în sus spre școală. Căruța scârțăe și se leagănă ca o barcă bătută de valuri, peste bulgării mari înghețați. După o cotitură a drumului apare biserica mare și frumoasă. Lângă ea este școala frumoasă pe dinafară. Am ajuns. Ne oprim la poarta școlii, dăm bagajele jos și până ce dăm bagajele jos, iacă că și copiii, o mulțime, ies în recreație în mijlocul lor cu o domnișoară tânără și drăguță. Văzându-mă cu bagajele, probabil că și-a dat seama că e vorba de al 2-lea coleg. La salutul meu îmi spune «Bine-ai venit, Dle Director». Atâta îmi mai trebuia, mă gândeam eu. Am mers apoi prin clase. Școala jefuită de tot ce-a fost în ea, Mobilierul stricat. Geamurile sparte și lipsă. Mi-am zis atunci: Ține-te, Vasile! Aici ai ce să lucrezi.”
Este un fragment din scrisoarea trimisă părinților în 1942. Vasile avea atunci 23 de ani și trebuia să adune la școală toți copiii din sat, vorbitori de rusă majoritatea. Dar înainte de toate, trebuia să facă reparații la clădirea distrusă după retragerea rușilor.
„Am început apoi școala în mod serios. Am adunat copiii la școală. Erau mulți, vreo 450 căci comuna este foarte mare. Am început reparațiile, curățenia și aranjatul localului încât după vreo două săptămâni nu-l mai cunoșteai”, le povestea părinților Vasile. Le descrie și cum a petrecut sărbătorile de iarnă: „A fost primul Crăciun de când țiu minte la care am stat culcat în pat fără însă ca să dorm. N-am putut, căci gândurile erau mereu la voi, la alte nopți frumoase de Crăciun când noi școlarii, domnișori, mergeam la colindat. Auzeam frumoasele colinzi de pe la noi, cântată de ceata lui Tudorel, Diacu și a vecinului de peste pârâu, Dumitru. Pe acolo nu se colindă decât numai copiii și apoi și aceștia pe limba lor, așa că de înțeles, nu înțelegeam nimic.
Am petrecut Crăciunul fără să beau un pahar de vin căci pe acolo nu exista, tot l-au dus Rușii cu ei. A trecut apoi și vacanța. După vacanță mi-au mai venit trei învățători, în total cinci, iar eu aveam conducerea școlii. Începusem să lucrăm, să dăm lumină celor care au trăit în întunericul comunist, când telegrama ma chiamă din nou la datorie.”
Fostul director fusese deportat cu tot cu familie în Siberia
Telegrama îl chema din nou la oaste, la Regimentul din Turda, Cluj. Cât a stat însă pe meleagurile basarabene, tânărul a înțeles și prin ce au trecut oamenii sub ocupația sovietică. Oricând riscau, pentru cea mai mică impresie de nesupunere, să fie deportați. „Când slujba începea în biserică atunci venea ordinul să iasă la lucru. Nesupunerea, însemna închisoare imediată de la 3-5 ani sau deportarea în Siberia de unde nu s-au mai întors niciodată. Chiar fostul director de școala a fost dus cu întreagă familie și nici azi nu s-a mai întors înapoi și nimeni nu știe dacă mai trăiește.”
Nicolae a aflat despre aventurile unchiului său cotrobăind prin pozele și documentele familiei.
„Am rămas profund impresionat de forța intelectuală a unui băiat de 24 de ani și am încercat să fac o comparație între tinerii din ziua de azi și cei din acea perioadă. M-a impresionat credința în Dumnezeu, dragostea de neam, de limbă, de satul natal, de tot ce îl leagă de pământul în care s-a născut, a crescut și s-a format ca om”, spune astăzi Nicolae Cioban.
Unul dintre băieții săi, student la Istorie la Cluj, vrea să-și facă lucrarea de licență pornind de la povestea unchiului său. Amândoi speră că într-o zi vor ajunge la Volgograd, fostul Stalingrad, în Rusia, o călătorie de recuperare a memoriei unchiului Vasile Har.
„Mama mea, împreună cu ceilalți membri din familie, au făcut mai multe demersuri să încerce să găsească câteva date despre el. Bunica mea până la moarte a sperat că o să-l mai vadă. Noi am zis așa: având în vedere capacitatea lui intelectuală și dragostea lui de țară, dacă mai trăiește pe undeva, cu siguranță se va întoarce.”
Au apelat și la arhivele armatei române, de unde au primit fișa matricolă și datele cu privire la trimiterea sa pe front. Ei le-au spus și că, cel mai probabil, acesta a murit la Stalingrad.
După 80 de ani de pace în Europa, Rusia a invadat Ucraina. Scrisorile tânărului Vasile Har ar fi putut face parte doar din memoria unor vremuri trecute, astăzi redevin parte a unei realități prezente, pe care o trăiește un popor întreg. Peste 2.300 de școli din Ucraina au fost avariate și 331 în total distruse. Iar mesajul din 1942 cu care își încheie scrisoarea Vasile Har poartă, peste timp, un mesaj de speranță universal: „Ne-a rămas mult de refăcut și de lucrat. Cu ajutorul celui de sus le vom face însă toate. Vom face iar o țară mare și frumoasă din țara care a trecut prin atâtea greutăți și jertfe.”
Redăm mai jos una din scrisorile acestuia:
Dragilor mei,
De aci, din Alba-Iulia, unde mă găsesc în prezent, gândurile mele se îndreaptă către voi. Sunt aci nu prea demult, doar de câteva zile chemat din nou la datorie. Nu știu precis cât voi mai sta aci, probabil până la 10 Febr. când voi pleca din nou la Turda.
De când ne-am văzut ultima dată, nu v-am mai scris nimic deoarece de atunci am fost mereu în deplasare. După cum vă spusem și vouă atunci, sunt numit ca învățător în Basarabia, jud. Hotin. Decembrie fiind lăsat la vatră am plecat la post. Comuna se numește Chisla-Salieva-of.p. Lipcani jud. Hotin. Regiunea frumoasă și înstărită, oamenii buni și foarte bogați. La început mi-a venit foarte greu deoarece eram străin, între străini. Comuna fiind rusească cu greu mă puteam înțelege cu ei. Încetul cu încetul însă m-am obișnuit și aproape că începusem să mă simt bine.
Vă descriu mai jos tot ceace am găsit pe acolo și mi-a apărut deosebit față de felul de viață de la noi. Veți vedea în rândurile de mai jos ce a însemnat comunismul așa cum era el și nu așa cum îl cunoaștem noi din auzite și din cele citite.
Când am aflat unde sunt numit nu mi-a convenit dar ce eram să fac. Neprezentarea la post ar fi însemnat ca să fiu destituit din învățământ.
M-am desconcentrat și apoi le-am făcut o vizită la toți ai noștri: Victor, Niculiță și Mitru. Apoi mi-am făcut bagajele și am plecat. Drumul mi-a fost Turda-Ploesti-Cernăuți și de la Cernăuți spre Soroca. Am străbătut țara în lung și-n lat și multe, orașe, sate, obiceiuri am mai văzut.
Drumul a durat 2 zile și 2 nopți și în dimineața celei de a 3 zi am ajuns la ultima gară unde trebuia să mă dau jos, gara Mămăligă. Trenul s-a oprit din fuga lui, pentru câteva minute în care timp eu mă luptam cu bagajele multe -căci îmi luasem totul cu mine- că să le dau jos.
Am reușit. Trenul a plecat și am rămas în fața gării singuratice uitandu-mă în dreapta și-n stânga. Era dimineața pe la 5 și frigul șuera în jurul meu bătând cu furie.
După așteptare de vreo oră afară, căci gara era închisă a apărut un om bătrân cu barba lui lungă și frumoasă, îmbrăcat în caracteristicile sumane lungi, basarabene, cu căciuli lungi îndesate pe ochi și cisme de pâslă, foarte bune la frigul grozav de acolo și zăpadă mare care uneori baricadează casele de nici nu mai poți ieși fără.
Îi zic: „Bună dimineața”, salut la care el îmi raspunde cu celas salut în rusește „Dobre utro”- Cu greu reușesc să mă înțeleg cu el, întrebându-l în care parte este comuna mea și cu ce-aș putea să merg până acolo. Îmi spune că are chiar el căruță și vine bucuros cu mine. După vreo altă oră a sosit căruța, am pus bagajele sus și eu deasupra lor și dă-i drumul.
Am ieșit din frumosul sat de români Moldoveni, Mămăliga, părăsind șoseaua pietruită și apucând peste drum de hotar căci drumuri pietruite sunt foarte rare pe acolo. Drumul urca pe niste înălțimi foarte asemănătoare cu dealul Alunișului, spre Valea Biserici. În depărtare spre stânga la orizont era bătrânul Nistru, a cărui ape leneșe, - sfințite de sângele acelor
cari s-au jerfit pentru țară;- curgeau încet înspre bătrâna noastră, Marea Neagră.
În dreapta se zăreau apele Prutului, ape care ne-au despărțit un an de zile de frații noștrii Basarabeni. Locurile se asemănau mult cu cele de la noi încât îmi închipuiam că merg în sus pe Valea Bisericii spre Sântămărie. Doar când căruța se legănă mai tare trecând peste vreun făgaș sau breazdă, îmi dădeam seama cât sunt de departe de voi cei dragi.
Deodată bătrânul mă face atent arătându-mi cu mâna întinsă înainte spunându-mi: Chisla-Salieva!
Era satul unde mergeam eu. Frumos, privit din depărtare îmi făcea impresia că mă apropiu de Sanmihai.
Ajungem la marginea satului. E așezat pe înălțimi nu prea mari. Câini somnoroși încep să latre deșteptați de zgomotul căruței. Pe la porți apar oameni zdraveni, îmbracați în haine groase. Pe fețele lor se văd urme de suferință făcându-te să-ți dai seama de viața grea care au dus-o sub regimul comunist. Văzând un strein poate că se întrebau, nu cumva vine vreun nou comisar cu ordine aspre. La salutul meu zâmbetul le apare pe față, răspunzând cu salutul lor larg și respectuos.
Urcam în sus spre școală. Căruța scârtâe și se leagănă ca o barcă bătută de valuri, peste bulgării mari înghețați. După o cotitură a drumului apare biserica mare și frumoasă. Lânga ea este școala frumoasă pe dinafară. Am ajuns. Ne oprim la poarta școlii, dăm bagajele jos și până ce dăm bagajele jos, iaca că și copiii, o mulțime, ies în recreație în mijlocul lor cu o domnișoară tânără și drăguță. Văzându-mă cu bagajele, probabil că și-a dat seama că e vorba de al 2-lea coleg. La salutul meu îmi spune „Bine-ai venit, Dle Director”. Atâta îmi mai trebuia, mă gândeam eu. Am mers apoi prin clase. Școala jefuită de tot ce-a fost în ea, Mobilierul stricat. Geamurile sparte și lipsă. Mi-am zis atunci:
Ține-te, Vasile! Aici ai ce să lucrezi. Am încercat apoi să leg o vorbă două cu copii. Cu cei mai mici nu m-am putut înțelege deloc căci nu știu decât limba rusească. Cei mai mari știu (română, n.r.) dar puțin. Am plecat apoi puțin prin sat să-mi caut casă și masă. Mi-am găsit la singurul moldovean din sat și m-am instalat. Condițiunile de viață foarte bune. Totul mă costa 1500 Lei. Ieftin de tot, față de scumpetea din vremurile de azi. În general pe aici viața este foarte eftină. Un ou cu 2 lei. Un kg de carne 50-60 Lei. O găină 60 lei. Un kg de grâu 10 Lei, porumbul cu 8 lei, iar cartofii cu 2 lei kg. Vedeți deci că rău nu era. În plus de asta aveam 30% plus de salar.
Am început apoi școala în mod serios. Am adunat copiii la școală. Erau mulți, vreo 450 căci comuna este foarte mare. Am început reparațiile, curățenia și aranjatul localului încât după vreo 2 săptămâni nu-l mai cunoșteai.
A venit apoi și vacanta Crăciunului. N-am fost plecat nicăieri deoarece era prea departe că să mai plec până la Niculiță sau Victor. A fost primul Crăciun de când țiu minte la care am stat culcat în pat fără însă că să dorm. N-am putut, căci gândurile erau mereu la voi, la alte nopți frumoase de Crăciun când noi școlarii, domnișori mergeam la colindat. Auzeam frumoasele colinzi de pe la noi cântată de ceata lui Tudorel , Diacu și a vecinului de peste părău Dumitru. Pe acolo nu se colinda decât numai copii și apoi și aceștia pe limba lor așa că de înțeles nu înțelegeam nimic.
Am petrecut Crăciunul fară să beau un pahar de vin căci pe acolo nu exista, tot l-au dus Rușii cu ei. A trecut apoi și vacanța. După vacanță mi-au mai venit 3 învățători, în total cinci iar eu aveam conducerea școlii. Începusem să lucram, să dam lumină celor care au trăit în întunericul comunist, când telegrama mă chiamă din nou la datorie.
Am lăsat totul și acum sunt din nou mai aproape de voi. Ce ne vor mai aduce zilele cari vin și primăvara D-zeu știe! Credință în el îmi dă putere că să nu mă speriu de nimic ce-ar putea să vină. Zic fie voia lui și sper că dreptatea noastră se va împlini în scurt timp.
Să vă povestesc acum câteva aspecte din viață basarabenilor cari, cruce își fac că au scăpat de iadul bolșevic. La început când au venit rușii s-au purtat foarte bine cu ei. Mai târziu însă după ce le-au pus călcâiul pe gât a început chinul vieții lor.
Impozitul era foarte mare. Din tot ce aveau trebuia să dea o parte pentru stat. În fiecare seară trebuiau să se prezinte la primărie că să dea sama de ce-au lucrat peste zi. Copii, femei, bătrâni și bătrâne erau scoși în fiecare zi la munci pentru stat.
Când slujba începea în biserică atunci venea ordinul să iasă la lucru. Nesupunerea însemna închisoare imediată dela 3-5 ani sau deportarea în Siberia de unde nu s-au mai întors niciodată. Chiar fostul director de școala a fost dus cu întreagă familie și nici azi nu s-a mai întors înapoi și nimeni nu știe dacă mai trăiește.
Câți fruntași și tineri ai satelor basarabene au fost duși și nu s-au mai întors niciodată, numai D-zeu știe.
Ne-a rămas mult de refăcut și de lucrat. Cu ajutorul celui de sus le vom face însă toate. Vom face iar o țara mare și frumoasă din țara care a trecut prin atâtea greutăți și jertfe.
Dar acum să vă întreb ce mai faceți. Ce mai năutăți pe la noi. Nu cumva sunt concentrați și ai noștrii.
Pe la noi e frig, zăpadă foarte mare încât nu-mi amintesc să mai fi fost vreo iarnă așa de grea, niciodată!
Ce mai fac domnișorii de pe la noi, Santamărenii, Hara, Isaie, Cosma și ceilalți?
Să le spuneți tuturor, mult noroc și sănătate din partea mea!
Când mă gândesc că anul a trecut fără să-i fi văzut pe toți de cei cari sunt legat sufletește, dorul mă cuprinde și mai mult și lacrimile sunt gata să-mi curgă pe față.
Mă abțin însă sperând că ziua revederii vă veni și atunci ne vom bucura cu toții.
Incheiu îmbrățișindu-vă cu mult drag și dor.
Vasile
Să-mi scrieți pe adresa Reg. 83 Inf. Turda –
Vă voi mai scrie în curând
