„Land of Plenty” se numește cea mai recentă expoziție de sculptură a artistului Cătălin Bădărău. A pornit în crearea ei de la propria experiență de migrație, când avea 16 ani, și a trecut granița fraudulos să ajungă în Turcia și Grecia, la muncă. A fost la un pas de a abandona liceul. De aceea, anul acesta, s-a întors la școala sa din Adjud să vorbească cu elevii care poate, asemeni lui, visează azi la „o țară a făgăduinței”.
Expoziția „Land of Plenty” poate fi văzută la Londra, până pe 22 octombrie, la Institutul Cultural Român. În capitala Marii Britanii, românii sunt cei mai numeroși străini. În lume, ar trăi aproape 5 milioane de români. În seria de reportaje „Întoarcerea”, Școala 9 a prezentat cum localitatea suceveană Cajvana s-a dezvoltat datorită celor plecați și în 2020, anul pandemiei, au fost înscriși la școala de acolo 57 de copii veniți din afară. În Alexandria, Teleorman, există un alt fenomen: părinți și copii români fac un du-te-vino între țări și ajung să trăiască doi ani aici și alți doi într-o altă țară. Își umplu inimile cu speranță și mai încearcă o dată să găsească „țara făgăduinței”.
Sculptorul Cătălin Bădărău (40 de ani) s-a aplecat asupra unui fenomen vechi de când lumea, dar căruia îi tot descoperim valențe. Așa s-a născut expoziția sa. Și iată gândurile sale despre migrație:
„Am făcut șapte sau opt zile pe drum”
Eram copil, eram naiv și am plecat pentru că ceva din mine îmi spunea că trebuie să pozez în salvatorul familiei mele, eu trebuie să iau taurul de coarne și eu trebuie să fac ceva. Era o perioadă, un context destul de greu în România. Din orașul meu, Adjud, un oraș cândva industrializat, erau trecuți oamenii în șomaj. Am fost mai întâi în Turcia, am lucrat acolo în condiții foarte grele, după care m-am întors în România și cu niște bănuți pe care îi strânsesem deja de acolo, am hotărât să plec în Grecia.
Drumul mi s-a părut foarte greu. Cred că am făcut șapte sau opt zile pe drum din momentul în care am plecat, cu mai multe mijloace de transport, cu trenul din Adjud până la granița cu Iugoslavia și așa mai departe, trecând o graniță fraudulos, toată nebunia cu mersul pe jos prin pădure. Deci drumul a fost foarte greu și nu mai știu dacă la primul telefon, dar cred că la primul telefon pe care l-am dat acasă, i-am spus mamei mele să se ducă la liceu și să insiste să fiu exmatriculat cu drept de înscriere.
„Așa o să fiu eu peste șapte ani?”
Nu am stat ani, am stat câteva luni, cred că în Grecia am stat vreo șapte-opt luni. N-am stat așa mult pentru că între timp începea școala și m-am dumirit și eu, mi-am deschis ochii și am înțeles că de fapt vreau să mă întorc să văd Grecia și altfel, să văd lumea altfel, să mă raportez altfel la lume. Înțelesesem că era o fundătură. Aveam 16 ani, 17 ani neîmpliniți, și îi vedeam pe oamenii care trecuseră de șapte ori, de opt ori fraudulos două granițe ca să ajungă acolo. Și bineînțeles că te întrebi: așa o să fiu eu peste șapte ani? Peste zece ani? Era clar că atunci aveam mult mai puțin acces la ce înseamnă viața în afară pentru un român plecat.
Acuma, prin intermediul tehnologiei ai posibilitatea să vezi puțin mai aproape de tine, de structura ta, un ins care întâmpină o situație ca cea în care el ar urma să fie. Adică poți să găsești azi un tip plecat, care să fie apropiat de tine, și care să vorbească despre experiența lui acolo și atunci tu să spui, da, cu tipul ăsta mă identific, cred că aș trece prin aceleași lucruri și aș simți la fel, cred că aș întâmpina aceleași probleme și cred că le-aș depăși la fel.
Pe când atunci, eu personal, nu prea mă identificam cu oamenii care veneau de acolo. E clar că poveștile lor nu puteau să aibă un efect atât de clar asupra mea, trebuia să ajung eu acolo, să le experimentez pe piele proprie. Cred că acuma tinerii, prin intermediul tehnologiei, se pot pune în situație, fără să se pună în pericol. Să vezi un om care a avut atunci ambiții și visuri similare cu ale tale, să vezi ce spune despre ce fel a trăit, să treci prin experiența lui și să nu fii nevoit să te pui în situația lui. Să extragi înțelesul fără să te frigi. Deși poate că foarte mulți ar spune, nu, lasă-l să pună mâna pe sobă să se frigă.
„Îmi place să cred că nu aparțin unui teritoriu”
Doamne-ferește să trăim într-o lume în care migrația n-ar fi posibilă. Am văzut lumile astea în comunism și poate ăsta este și motivul pentru care românii sau estul Europei a fost atât de afectat. Pentru că odată ce ești închis pentru câteva decenii, sigur când se va deschide o portiță, mirajul ăsta va fi irezistibil.
Și de fapt, da, migrația stă la baza omenirii. Numai dacă ne gândim la Biblie care spune: „creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul”. Uite, un prim capitol care vorbește despre migrație!
Mie, de exemplu, îmi place să cred că ADN-ul nostru e foarte mixat și îmi place să cred că nu aparțin unui teritoriu. Dacă pleci din Adjud, o să te întrebe cineva: și de unde vii? Din Adjud. Dacă pleci din Vrancea sau din Moldova, o să te întrebe cineva: de unde ești? Din Moldova. Dacă pleci din România, o să te întrebe cineva de unde ești. Din România. Și dacă pleci din Europa, o să te întrebe cineva de unde ești. Din Europa. Și așa mai departe și tot vrem să-i încadrăm în ceva, uite, tu ești de-acolo, lasă, că știu cam ce mindset ai tu. Sunt categorii și categorisiri care ne ajută să gândim și să raționăm, dar dacă le dăm mai multă importanță de atât, ajungem la tot felul de trăznăi pe care le-am trăit, le știm din istorie.
Ce frumos e să te uiți la harta lumii și să vezi cum se întinde Imperiul Roman și cum dispare Imperiul Roman, cum se întind imperiile, cum capătă teritorii și cum pierd teritorii, cum se schimbă granițele unei țări.
