Simona Baciu, autoarea cărții „Profesorul din tine”: „Atâta timp cât catedra domnește și noi domnim de la catedră, va fi mereu o distanță între noi și elevi”

Simona Baciu, autoarea cărții „Profesorul din tine”: „Atâta timp cât catedra domnește și noi domnim de la catedră, va fi mereu o distanță între noi și elevi”

Când a înființat în 1993 grădinița Happy Kids care avea să devină Transylvania College, profesoara Simona Baciu era convinsă că școala trebuie să însemne altceva decât „mâinile la spate și ochii la mine”. Așa că a-a întors întâi ea la școală, s-a așezat pe jos în sala de clasă ca să vadă ce vede un copil și a descoperit că centrul clasei nu mai poate fi catedra. „Noi suntem ghizi și parteneri în educație”, crede Simona Baciu. Într-un interviu pentru Școala 9 a explicat de ce starea de bine a profesorilor este cheia în educație.

01.03.2021

de Andreea Archip

În tulburii ani ‘90, Simona Baciu era profesoară de tehnologie și desen tehnic, apropiată de elevi și prea idealistă, după cum îi spuneau colegii de cancelarie. Ceilalți profesori îi aminteau mereu că nu e bine să fie prietenă cu elevii, că trebuie să se impună, să facă să le fie teamă. Într-o zi, și directoarea a chemat-o în birou să-i atragă atenția că e prea bună.

Nu voia să se schimbe pe sine, nici sistemul. Dar atunci a fost momentul în care a ales să facă „un sistem nou”.

Și-a dat demisia și în 1993, împreună cu soțul ei, a înființat grădinița Happy Kids, care mai apoi a devenit Transylvania College, o școală internațională, cu peste 600 de elevi de pe șase continente. Nu doar că școala fondată de Simona Baciu a ajuns să fie premiată la nivel internațional, dar este o școală în care niciunui elev nu-i este teamă de profesori.

Simona Baciu, fondatoarea Transylvania College

100 de zile pentru „profesorul din tine”

Împreună cu expertul american în educație Susan Shapiro, românca a scris lucrarea „The teacher Within” („Profesorul din tine”), devenită programul cu același nume, prin care au creat un sistem de încurajare și suport pentru profesorii din toată lumea. Cu atât mai mult în pandemie, profesorii au nevoie de susținere. Așa că îi invită la 100 de zile de introspecție și descoperire.

În interviul pentru Școala 9, Simona Baciu oferă câteva sfaturi simple pentru profesorii români copleșiți și obosiți de schimbările ultimului an și arată că astăzi, când cunoștințele sunt la un clic distanță, profesorul are șansa extraordinară de a compensa prin umanitate. „Un profesor ca să fie bun trebuie să fie un om bun”, crede profesoara.

În curând, va lansa programul „Six feet apart” pentru starea de bine a elevilor, asemănător „The teacher within”, și lucrează și la a doua carte - „40 de zile în pandemie pentru un profesor”. În plus, împreună cu organizația Positive Education Europe, va realiza un studiu despre starea de bine a profesorilor.

Școala 9: Cum își pot păstra profesorii starea de bine în contextul pandemiei?

Simona Baciu: Ultima perioadă pe care am trecut-o împreună a fost o perioadă pentru care n-am fost niciunii pregătiți și sunt niște vremuri care ne vor influența și viitorul. Dacă ne uităm la ce va fi să vină din perspectiva unui soare ascuns după nori, atunci am putea să construim. Suntem mulți dintre noi adepții unui mod rapid de a fixa lucrurile. Cred că nu mai este cazul.

Starea de bine este de când te naști până când îți închei un ciclu de viață și aici un rol esențial îl au școlile, școlile sunt inima comunităților. Și undeva altundeva mai bine decât într-o școală poți educa, poți reflecta și poți învăța despre starea de bine și despre modul în care interacționăm unii cu alții?

S-a vorbit mult în ultima vreme despre faptul că mulți elevi nu au avut posibilitatea să urmeze cursuri, că mulți profesori nu au putut să facă cursuri. Aș vrea să ne gândim cum se simt acei profesori. Eu sunt convinsă că nu se simt bine și sunt convinsă că adânc în sufletul lor ar fi vrut să facă orele pentru că dacă ar fi fost o viață normală, ei erau la clasă.

Sunt multe lucruri pe care le putem face împreună, dar primul și cel mai important este să știm că avem nevoie noi, ca adulți, de niște tehnici și pârghii pentru a ne putea reveni emoțional, să ne dezvoltăm noi reziliența emoțională pentru a putea fi pregătiți să îi susținem pe elevi.

Training pentru starea de bine a profesorilor

„Când intrăm în sala de clasă, fie că e virtuală sau fizică, noi suntem acolo pentru elevii noștri”

Acum în pandemie a devenit viral un filmuleț care arăta un profesor care mergea foarte abătut pe holurile școlii și când ajungea în fața clasei își punea un zâmbet mare și intra în clasă. Este admirabil însă, în același timp, putem să-i păcălim pe elevi doar cu acel zâmbet afișat când pe interior ție nu îți este bine?

Nu-i păcălim pe elevi. Atunci când tu zâmbești ești foarte prezent. Acel dascăl își spunea: eu sunt aici pentru voi, vă văd și voi mă vedeți. Mai este o poveste frumoasă în spatele zâmbetului: zâmbetul este molipsitor, la fel ca multe dintre emoțiile pe care le avem.

Frica este molipsitoare, anxietățile le luăm mai departe, supărarea, starea de energie joasă, dar la fel este și bucuria și fericirea.

Și atunci cred că acel profesor dăruia cel mai frumos lucru elevilor, le spunea: nu pot controla tot, uneori n-o să fiu cel mai bun profesor pentru voi, n-am să pot să știu tot, pentru că informația la ora actuală este mai rapidă decât mine, dar zâmbetul este uman. Și le spune: eu ca ființă umană sunt cu voi. Cred că asta e starea aia de bine, acesta este lucrul cel mai important, să ne gândim că atunci când intrăm în sala de clasă, fie că e virtuală sau fizică, noi suntem acolo pentru elevii noștri, iar toate celelalte probleme pe care oricum le avem, le putem lăsa undeva în spate și le reluăm când plecăm acasă. Pentru că oricum nu ni le rezolvă nimeni, tot numai noi le putem rezolva.

Mulți au evidențiat faptul că ecranele fac să se piardă din contact, empatie, din ce doresc să transmită. Cum putem să „spargem” ecranul?

Noi facem cursuri pentru profesori pentru a încerca să îi încurajăm să vadă în ei acea lumină pe care de multe ori o pierd și să-și găsească resursele de a intra în clasă zâmbind. Și în aceste cursuri pe care le facem pentru starea de bine, împărtășim foarte mult. O învățătoare de la Brașov, vorbind despre faptul că am dori să menținem sclipirea din ochii copiilor vie, ne-a spus: „pentru mine ochii sunt controlul. Dacă eu sunt acolo, dacă ei mă văd, dacă au ochii deschiși, dacă sunt curioși” și apoi a mai spus foarte tristă: „îmi este atât de greu când camerele sunt închise”.

Se pune un zid...

Vorbind foarte mult de managementul emoțiilor și despre cum putem să ne creștem mușchiul rezilienței emoționale cu care nu ne-am născut, dar pe care îl putem antrena, i-am întrebat pe profesori: „când v-ați gândit ultima dată că elevii voștri au emoții ca și voi? Când i-am întrebat ultima dată care sunt emoțiile lor?” Pentru că oricum am pierdut foarte multă materie, o vom recupera, într-un fel sau altul, dar ceea ce avem în fața noastră și este inestimabil este capitalul uman.

„Profesorii care sunt iubiți sunt între copii”

Dumneavoastră ați spus de nenumărate ori că îi întrebați periodic pe elevi: cum te simți astăzi? Cine îi întreabă însă pe profesori și cine ar trebui să-i întrebe?

Noi suntem ca profesori foarte bine orientați înspre susținerea și suportul elevului. Suntem ca un rezervor care se golește și se golește și se golește.

Studiile arată că 78% dintre profesorii intervievați la sfârșitul unei zile simt cum energia lor s-a dus.

Cum ne încărcăm? Tocmai asta este provocarea noastră, să creem această comunitate de susținere unii față de alții, să învățăm câteva tehnici și metode, tips & tricks, pe care le putem folosi atunci când rezervorul nostru este chiar gol. Unele sunt tehnici de mindfulness, bazate pe ultimele cercetări în neuroștiințe, există și alte metode și tehnici prin care ne putem reconecta la noi, să recâștigăm energia pe care uneori o pierdem și de a găsi soluții să mergem mai departe.

În străinătate sunt create aceste grupe de lucru în școli, în care profesorii sunt educați în a-i ajuta pe colegii lor și pe elevi pentru a-și recăpăta această atitudine pozitivă, pentru a trece împreună de situațiile în care sunt provocați.

Uitându-mă la televizor în ultima perioadă am văzut un lucru care mi-a rămas în minte: o echipă de medici și asistente medicale erau filmați înainte de a intra într-o intervenție foarte gravă. Și s-a întâmplat ceva miraculos. Întreaga echipă, profesori universitari, doctori, o echipă mare, vreo zece, s-au oprit să respire, erau gata mascați, pregătiți să intre în sala de operație, la sfârșit doar ochii le sclipeau. S-au uitat unii la alții cu încredere și au pornit împreună.

Noi, profesorii, suntem ca acei medici care ne adunăm ca să aducem starea de sănătate, informații, cultură. Suntem acolo ca și doctorii, prezenți. Cât de frumos ar fi dacă și noi am păși în aceeași stare...

Ați spus să v-ați dori să nu mai existe acest spațiu între elevi și profesori care se instalează într-o sală de clasă. Cine a creat acest spațiu și cum îl faci să dispară?

Spațiul l-am creat noi oameni, nimeni altcineva.

Deci tot noi putem să descâlcim situația.

Noi suntem responsabili. Atâta timp cât catedra domnește și noi domnim de la catedră, va fi mereu o distanță. Toate noile spații de educație sunt spații flexibile, spații în care profesorul este parte din grup. Uitați-vă la profesorii care sunt iubiți: sunt între copii.

Cred că în primul rând prin starea noastră de bine. Am scris și în cartea pe care am publicat-o despre starea de bine a profesorului, am un capitol care poate părea ciudat pentru multă lume – starea de clasă conștientă. Cât suntem noi de conștienți de starea de clasă în care intrăm, cât este ea de primitoare, cum ne ajută să învățăm mai bine. Nici nu ne imaginăm ce impact poate să aibă lumina, sunetul, mirosul pentru că noi trăim prin simțurile noastre. Locul în care e catedra este locul din care copilul simte un control sau autonomia învățării. Noi suntem ghizi și parteneri în educație.

Simona Baciu

„Am vizitat școli în străinătate și am văzut că nu aveau catedră”

Prima experiență a dumneavoastră la catedră a fost una după care v-ați dat demisia și v-ați resetat. Care a fost momentul în care v-ați dat seama că în sala de clasă și în școală trebuie să producă o schimbare?

Provocările vin în viața noastră când trebuie să învățăm cele mai dure lecții. Îmi aduc aminte, noi replicăm modelele prin care am fost crescuți, este foarte clar că suntem pe un pilot automat.

Primul lucru pe care l-am învățat de la unul dintre mentorii mei a început cu: „vreau să te așezi jos pe covor”. Am zis: OK, mă așez jos pe covor. „Ce vezi?” Văd aia și aia. „Asta văd și copiii tăi. Tot ce nu vezi, nu văd nici copiii tăi.”

În primul rând am învățat că sala de clasă trebuie adaptată grupei de vârstă. Pentru că un copil de doi-trei ani, vede până la un nivel. Ăsta a fost un lucru, un pas mare: să mă așez pe jos și să revin eu la rândul meu copil.

Un alt moment a fost cel în care am vizitat școli în străinătate și am văzut că nu aveau catedră pentru că și eu când am început școala am pus catedra acolo unde știam eu că trebuie să stea. După aceea am venit și am vorbit cu colegele mele și au găsit locul catedrei unde au știut ele.

Sala de clasă este o extindere a casei noastre, de acolo pornește magia învățării. Și când copiii devin parteneri și spun că le-ar plăcea acolo un covor sau o floare, deja minuni se întâmplă.

Atunci când ne dăm voie să devenim mai liberi, să devenim copii, lucrurile se aliniază frumos. Sunt foarte mândră de profesorii noștri de la curs. Proiectele pe care le-au propus au fost colosale, de la colțul liniștei, al păcii, un colț în care invităm ideile, au făcut un hub de idei, au făcut colțul de bibliotecă în fiecare grupă de grădiniță. Au construit un copac în care își pun lucrurile pe care le doresc și cele care se împlinesc. Aici copiii învață cel mai mult, când îi lăsăm să fie creativi, să fie inovativi. Noi ca dascăli trebuie să fim mai flexibili, să ne adaptăm. Toate aceste lucruri ne aduc de fapt starea de bine. Atunci vom vedea că ochii copiilor strălucesc.

Grup de profesoare în jurul Simonei Baciu

De multe ori se întâmplă ca la maturitate, când în spate ai avut modele negative, să ajungi să spui: eu nu vreau să ajung ca mama sau ca tata. În cazul profesorilor , ajung să-și dorească să nu fie ca profesorii pe care nu i-au plăcut în școală?

Cred că mintea noastră ne conduce înspre a lua decizii care ne sunt familiare sau pe care le respingem total. Ce se întâmplă când nu ne dorim să ajungem ca mama? Ajungem ca mama și ne regăsim în expresiile părinților noștri. Dar dacă noi învățăm să reflectăm și să ne punem întrebări: de ce nu vreau să fiu ca profesorul meu, ce lecții am învățat de acolo, ce aș putea să schimb eu. Nu doar să zic că nu vreau, ci să fac pasul următor, să merg mai departe și să aflu mai multe pentru că atunci aflăm multe despre noi.

Una dintre metodele pe care îi încurajez pe profesori să le folosească, este reflecția. Fiindcă nu reușim să stăm noi liniștiți cu noi și să reflectăm, nu avem o deprindere de a reflecta. De aceea unul dintre lucrurile pe care noi îi încurajăm pe profesori să le facă este să reflecteze și să îi învețe pe elevi să reflecteze.

Reflecția este un mod de a-i ajuta pe elevii noștri și pe noi înșine, de a decanta ce ne place, ce nu ne place și de a trece la pasul următor, de a lua unele decizii pentru a putea schimba ceva în bine în viața noastră.

Un alt lucru pe care noi le folosim este, pe lângă reflecție, să îi ajutăm pe profesori să înțeleagă cât este de important îndemnul: concentrează-te. Noi le spunem copiilor concentrează-te, dar noi ca adulți cât ne concentrăm?

Sunt studii care constată că puterea de concentrare a copiilor a scăzut foarte mult, iar noi lecțiile le facem ca și cum ar fi puterea de concentrare de acum 15 ani. Din nou, starea de bine este influențată și de faptul că elevul nu poate performa pentru că mintea lui este atât de stimulată astăzi de toate informațiile, încât el nu mai poate sta concentrat pe sarcini atât de mult. Poate ni se pare aspecte mărunte, dar toate aceste aspecte mărunte scad motivația în învățare, nu aduc acel „vreau să vin la școală!”

„Profesorii care schimbă viața elevilor sunt cei care sunt acolo alături de ei în momentele dificile”

În zilele noastre, profesorul nu mai este depozitarul central al tuturor cunoștințelor fiindcă informația și-o pot lua copiii și din alte părți. Prin urmare, ce face un profesor să fie bun?

Un profesor ca să fie bun trebuie să fie un om bun. Am o întrebare pe care o pun la fiecare workshop și răspunsurile sunt foarte diferite. Îi invităm pe profesori să își aducă aminte de profesorul care le-a arătat grijă. Nu cel care ne vine prima dată în minte că a predat mai multă matematică, română, engleză, ci profesorul care la un moment dat ne-a spus un cuvânt, a fost alături de noi când noi am greșit, care la un moment dat a spus: eu cred în tine, mergi mai departe. Acel profesor este profesorul pe care vrem să-l vedem în fiecare clasă. Și după aceea, următoarea întrebare este: în cariera noastră didactică, până am crescut ca profesori, câți profesori am avut și de câți ne amintim?

Pentru că studiile la PISA și alte studii arată că un profesor care are cunoștințe academice extraordinare este un profesor fantastic academic, dar profesorii care schimbă viața elevilor și îi inspiră sunt cei care sunt acolo alături de ei în momentele dificile, pe aceeași linie cu părinții.

Discursul despre profesori se învârte de multe ori în jurul salarizării. Poate un profesor să fie fericit când nu câștigă suficient sau când nu câștigă pe măsura dedicării sale?

Oamenii fac alegeri. Dacă am pune aceeași întrebare la alte categorii profesionale, vor spune că au făcut o alegere. Când alegi să fii profesor, știi încotro mergi. Într-adevăr susținerea financiară și partea materială este foarte importantă, dar nu ne ia prin surprindere, pentru că noi știm de la început care sunt grilele pentru un profesor, care sunt pentru un medic sau alte categorii. Problema pe termen lung este că meseria de profesor nu va mai fi atractivă.

Toate aceste creșteri salariale duc la motivație, mulți profesori își fac datoria și își dau tot salariul pe materiale didactice, dar haideți să ne uităm că la sfârșitul zilei trebuie să pună pe masă mâncare, să își plătească și facturile și mulți plătesc și o chirie. Dar dacă ne uităm și invers, starea economică a unei țări depinde de calitatea învățământului. Dacă noi ca profesori vom performa mai bine, vom da copii de calitate, universitățile se vor bate pe calitatea elevilor noștri, starea economică va fi bună și se va reflecta direct în salariile noastre. Suntem foarte legați unii de alții.

Andreea Archip

editor coordonator

A terminat Facultatea de Jurnalism la Iași. Până la Școala 9, în cei 18 ani de presă, a fost redactor-șef la „Opinia Studențească”, a fost reporter la Evenimentul Zilei, Adevărul, TVR - Departamentul Știri, Digi 24 și Libertatea. 

CUVINTE-CHEIE

simona baciu, starea de bine, profesori, mindfulness,

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile