Suficient

C. era un copil agitat, deși „obraznic” era mai degrabă cuvântul care părea să fie mereu la îndemâna tuturor când doreau să îi „facă observații”. Nici calificativele sau lipsa temelor nu l-au ajutat vreodată prea mult. „Vrei să-mi crape obrazul de rușine aici, de față cu doamna?”/„Lasă că vorbim acasă, să audă și taică-tu.”/„De bine nu pot să aud și eu? Mai pot să fiu făcută de râs?” era registrul de replici folosit de mama lui C. sau de oricare alt părinte pe care învățătoarea îl chema la școală în speranța că ceva s-ar schimba brusc și fiecare ar deveni elevul exemplar care i-ar face munca ușoară oricărui dascăl și cu care orice părinte s-ar mândri.

A fost ceva diferit într-una din zilele de școală din clasa I, după ce mama lui C. a purtat o astfel de discuție cu doamna învățătoare la catedră, cu catalogul deschis și cu C. în fața lor. Momentul în care C. se întorcea în bancă după încheierea discuției, modul în care mergea, roșeața nefirească din obrajii lui și tăcerea apăsătoare a celorlalți - toate conturează una dintre cele mai vii amintiri are au rămas cu mine de atunci. Era total diferit față de cum îl știam în pauze și eram cu toții prea la început de școală, de viață, de tot ca să știm cum să reacționăm. Era vulnerabilitatea momentului în care lumile care îți definesc întregul univers la 7 ani se întâlnesc și nu se sfiesc să-și confirme reciproc că ești un motiv de rușine.

Scenariul avea să se repete în următorii ani de școală, cu actori diferiți, în contexte diferite, dar cu același sentiment apăsător în aer. Lacrimile se uscau de regulă până la următoarea pauză și până la primele glume care acopereau stânjeneala din clasă. În fiecare dimineață, înainte de a pleca din casă, verificam să nu uităm manualele, caietele și penarul. Oare câte alte lucruri mult mai grele luam fiecare dintre noi în ghiozdan în fiecare zi și le ascundeam fără să știm în bancă.

Insuficient, Suficient, Bine, Foarte Bine sau Excelent, în cazuri excepționale, erau calificativele cu care eram notați în clasele primare. Prima mea amintire despre rușine și sentimentul de dezamăgire este legată de singurul Suficient pe care l-am obținut cu lejeritate pentru o temă din Aricel Voinicel, caietul cu exerciții de matematică din clasa I. Era lecția în care învățam să scriem cifra 0, dar aparent încercările mele nu s-au dovedit a fi foarte bune. Nici măcar bune. Doar suficiente cât să nu fie Insuficiente. S-U-F-I-C-I-E-N-T. Știam deja să identific și să citesc toate literele din cuvânt, dar pe foaia de Aricel părea cea mai lungă, tristă și roșie înșiruire de litere din lume. Știam de ce se întâmplase. Era octombrie, dar serile erau încă destul de calde cât să rezistăm câteva ore bune la joacă, în grădină. Cu o zi înainte de eveniment s-a întâmplat să fie prima dată când prietenii mei au demarat festivitățile fără mine, eu fiind cea mai mare din grup și singura care avea teme pentru acasă. Terminasem deja exercițiile din Abecedar și tot ce mai stătea în calea mea și a râsetelor de afară era să completez în spațiul cu pătrățele o înșiruire de cifre de 0. Început promițător, sfârșit tragic. Cu fiecare pătrățică, 0-urile mele își pierdeau răbdarea și se transformau în o-uri din ce în ce mai șleampete și grăbite.

Așadar, a doua zi m-am întors acasă cu un sentiment pe care nu-l mai simțisem niciodată. Erau o tristețe și o senzație ciudată în piept, ca un ghem încâlcit fără capăt. Rușine. Ce formulare ar fi fost destul de OK încât să justifice un Suficient? Dacă o să-i crape și mamei obrazul așa cum ar fi riscat să-i crape mamei lui C.? Un risc pe care nu mi l-am putut asuma, așa că am rupt foaia din Aricel și am aruncat-o sub patul din casa bunicilor.

După câteva zile, sentimentul de vinovăție l-a surclasat pe cel de rușine și am mărturisit delictul. Nu îmi aduc aminte reacția mamei când i-am spus – poate pentru că a fost aceeași pe care o avea de fiecare dată când școala îmi arăta sau eu simțeam că am dat-o în bară: mult mai blândă decât scenariul apocaliptic la care mă așteptam. Avea un dar aparte să mă facă să înțeleg că nu e ceva ce și-ar dori să se mai repete, dar că era totul în regulă și că tot ce trebuia să fac era să muncesc în continuare. „Cel mai important e să fii sănătoasă” a fost mereu modalitatea ei de a ne face să înțelegem că nu ne-ar strica să facem un pas în spate și să privim genul acesta de „vești grave” în perspectivă. Tata răspundea mereu cu un „bravo” la notele mari, cu o glumă la micile mele drame sau cu un „Nimic nu merită să te consumi atât” atunci când situațiile riscau să implice niște lacrimi.

Relația alor mei cu școala a fost mereu intermediată de mine și sora mea. Încă de la început ne-au făcut să înțelegem că au încredere că tot ce e nevoie să știe vor afla de la noi și că ar fi fost mult mai rușinos și dezamăgitor pentru ei să afle în alte contexte. În cel mai sumbru caz – la o ședință cu părinții în care să fie prinși pe picior greșit. Așa că rușinea și frica inițială de a dezamăgi s-a maturizat treptat și s-a costumat în presiunea asumării personale.

Rușinea a fost, totuși, prezentă în fundal în toți anii petrecuți în școală, ca un combustibil care a alimentat constant raportul de putere părinți-școală-elev, deghizată în lacrimi pentru note care demonstrau că nu e destul sau în reacția la feedback-uri acide și mult prea personale ale unor profesori. Cele mai bune antidoturi pe care simt că le-am avut au fost empatia și înțelegerea alor mei, dar și o complicitate pe care am construit-o în cei opt ani petrecuți cu colegii de clasă din gimnaziu și liceu. Un spațiu sigur în care existaseră atâtea momente de vulnerabilitate încât pentru mine sentimentul de rușine înceta să mai aibă putere.