Când le spun oamenilor că sunt învățătoare în Gârcini, mă întreabă: „dar în altă parte n-ați găsit?” Uneori încerc să le explic că am venit de bunăvoie, alteori doar zâmbesc. Anul trecut, într-o vizită la clasă, o colegă din sistem mi-a spus să plec când mai repede de-aici, că „și eu am fost la țigani și știu cum e”. Am făcut ochii mari, dar a continuat: „nu te gândi că te-ai atașat de copii. Copii sunt peste tot”.
Primele case din cartierul Gârcini s-au construit acum câteva zeci de ani. Localnicii nici nu mai știu cum au ajuns primele familii rome în municipiul Săcele: unii spun că au venit ca ajutor pentru baci – ciobanii locului, alții susțin că primele familii s-au așezat aici în vremea comunismului pentru a lucra la combinatele din Brașov sau pentru a duce mai departe meșteșugul rudarilor: prelucrarea lemnului. Acum niciunul din cei 10.000 de oameni care locuiesc aici nu mai vorbește romani și nici nu vezi fuste lungi sau cordeluțe în păr pe ulițele comunității.
Dacă i-ai lua pe cei 25 de elevi ai mei și i-ai duce la orice școală din oraș, doar dialectul le-ar da de gol originea: „o țârică” în loc de „puțin”, „zgaire” , nu „zgârie”, fată e „tăbăietă”, aici se urcă „strepci”, nu scări, iar „da”-ul e înlocuit de un „ăi”.
La final de semestru, fiecare învățător trebuie să numere absențele adunate de fiecare copil. Mie mi-ar fi mai ușor să număr prezențele. Absenteismul este una dintre cele mai mari provocări ale comunității, iar în spatele unui „nu vrea, doamnă, să vină” sau a unui „nu am putut să-l aduc” stau diferite provocări pe care părinții nu le pot gestiona. Unii dintre ei au nevoie de lucruri de bază: mâncare, îmbrăcăminte, rechizite. În alte familii, părinții lucrează, iar copiii vin la școală doar când schimbul de lucru al mamei sau al tatălui nu se suprapune cu programul de la școală. Nu puține sunt și cazurile în care părinții se hotărăsc să plece în străinătate. Unii părăsesc țara temporar, cât au de muncă acolo părinții. Alții pleacă definitiv, iar de cele mai multe ori aceștia nu sunt retrași de la școală.
Copii care nu făceau diferența între „da” și „nu”
La 1 septembrie 2018 am aflat că voi avea în clasă peste 30 de elevi de pregătitoare. Îmi planificam în fiecare zi activități frumoase și mă străduiam să fiu o doamnă bună, dar copiii au înfundat chiuveta cu hârtie igienică până la mijlocului lunii noiembrie. Nu știau ce trebuie să facă cu bucata de hârtie pe care eu le-o dădeam în mână când mergeau la toaletă. Aveam în clasă elevi care nu făceau diferența între „da” și „nu”, care nu înțelegeau cuvinte simple. În prima săptămână de școală l-am întrebat pe un elev dacă are prosop. Mi-a răspuns că nu. Și l-a scos mai târziu din geantă, când a văzut că ceilalți îl au pe bancă.
În primele săptămâni de școală nu înțelegeam de ce copiii nu pot ține creionul în mână, de ce nu stau în bancă, de ce nu mă pot asculta nici pentru câteva secunde, de ce nu pun lucrurile de unde le-au luat, de ce se lovesc. Venisem pregătită în comunitate să-i schimb pe acești copiii, să-i fac să învețe tot ce nu au putut cei dinaintea mea să facă. Îmi propusesem ca la final de clasă pregătitoare elevii mei să știe tot ce știu copiii de la școlile din oraș. În fiecare zi, după ce ajungeam acasă, aveam nevoie de câteva ore să stau singură, fără să aud nimic. Mă epuiza goana mea de a face lucrurile altfel, de a schimba lucruri pe care doar eu le vedeam ca a fi o problemă.
Mi-a luat cam un semestru să înțeleg că nu e despre cât pot eu să îi schimb, ci despre cât vor ei să se schimbe. Abia după câteva luni am început să scriem pe caiete. A durat ceva până am auzit primul „te rog” și primul „mulțumesc”. Ba chiar am avut, prin decembrie, și prima săptămână fără plângeri din partea părinților. În ianuarie părea că lucrurile se așază. Copiii veneau la școală, eu începeam să înțeleg că trebuie să fiu pentru elevii mei ceea ce au ei nevoie. Până într-o miercuri, când o elevă nu a mai vrut să vină la școală și plângea în poarta școlii în timp ce mama ei o ținea de mână să nu fugă acasă. Am simțit că tot ce am construit s-a prăbușit și a trebuit să o iau de la capăt.
Nu voi uita niciodată prima ședință cu părinții, când oameni în toată firea se uitau la mine cum vorbesc, în timp ce eu încercam să-mi controlez picioarele care tremurau. M-am prezentat, le-am spus cine sunt și de unde vin, am ales comitetul de părinți și tot ce îmi mai amintesc e cum m-am scurs în scaunul de la catedră după ce a ieșit ultima mamă pe ușă. Nici după ce am ieșit de la examenul de bacalaureat nu m-am simțit atât de epuizată.
Mult timp, părinții m-au comparat cu educatoarea copiilor. „Doamna D. era altfel”, auzeam aproape după fiecare discuție cu părinții. Am avut un copil în clasă pe care părinții l-au transferat pentru că își doreau „o doamnă mai cu experiență”. M-am străduit să am răbdare cu fiecare familie în parte. Abia la serbarea de Crăciun a venit un semn de bine de la o mămică: „Era doamna D. altfel, dar văd că vă înțelegeți și dumneavoastră cu ei”.
Toată viața m-am pregătit să devin învățătoare
Aveam 21 de ani și locuiam în Iași când lucram la licență și nu știam încotro să o apuc. Se desființase masterul pe care îl aveam în plan, iar eu nu puteam să îl înlocuiesc cu nimic. Am aflat de Teach for Romania, un ONG care susține cadre didactice care aleg să meargă în zone defavorizate, și m-am înscris. Mai târziu aveam să aflu câte trenuri trebuie să schimb pentru a ajunge la Brașov.
M-am mutat singură, la Săcele, la două stații de școală, pentru a face ceea ce visam încă din generală: să fiu învățătoare. Asta am văzut toată copilăria mea: mama, educatoare acasă, în sat la noi; tata, contabil, la câteva școli. Eu nu puteam să-mi doresc altceva. Am mers la grădiniță de la doi ani, am trăit cu mama toate inspecțiile: am decupat, am sortat, am lipit, am ajutat-o la pregătitul aperitivelor pentru cei pe care îi numeam „inspectori”. Cum era firesc, m-am înscris la liceul pedagogic, unde încă de la început am fost apreciată pentru că „țineam clasa în frâu”. Nici nu îmi imaginam altfel. La noi în casă, după ce veneam de la școală, ne așezam la masă, apoi ne apucam de teme. Abia după puteam să visez și la timp de joacă. Așa am încercat să-i învăț și pe elevii mei.
Pe atunci nu știam unde este Gârciniului. Am aflat de această comunitate la primul interviu de angajare. „Acolo sunt multe locuri”, mi-au spus cei de la Teach, iar eu nu m-am gândit de două ori. Am simțit că e nevoie de mine și am plecat acolo, pregătită să schimb tot ce-mi iese în cale, fără să știu că dorința nu trebuie să vină de la mine, ci de la ceilalți.
Am terminat programul Teach for Romania
Timpul mi-a dat soluții pentru tot ce simțeam că nu pot să fac. După primul an am acceptat că învățarea nu se va produce dacă nu sunt satisfăcute nevoile de bază: haine, încălțăminte, rechizite, hrană. Am realizat strângeri de fonduri pe Facebook, am cerut lucrurile de care aveam nevoie și le-am primit. Am început să caut proiecte pe care să le aduc la noi la școală. Anul trecut, Zâna Merciluță ne-a vizitat și ne-a reparat dințișorii. Am primit cărți pentru un club de lectură și am mers în excursii: la Zoo, la bibliotecă, pentru prima dată la teatru. Am rămas după ore în școală pentru a face ore remediale cu elevii. Niciunul dintre aceste lucruri nu este trecut în fișa postului, dar eu am înțeles că dacă nu fac toate acestea, nu pot să fac munca de învățător.
Acum elevii mei sunt în clasa a II-a. Deși pandemia a bătut la ușă la mijlocul alfabetului, jumătate dintre elevi știu să scrie, să citească și să socotească. Cu cealaltă jumătate am reluat literele și văd progrese în fiecare zi. Dar dincolo de această evoluție, i-am văzut pe elevii mei cum au crescut frumos. Dacă mă lovesc/împiedic de un scaun, mă întreabă pe un ton calm: „ești okay? Te-ai lovit?” Așa cum fac și eu. Dacă se răstoarnă ceva, nu se agită nimeni, nu aud niciun „ce-ai făcut?” Se apucă imediat de strâns. Cer când au nevoie de ceva: „poți, te rog, să-mi dai...” Dacă văd că am greșit eu ceva, îmi spun de fiecare dată frumos, fără vreo urmă de impertinență: „doamna, ai uitat să pui liniuța la «t»”. Pun întrebări, sunt curioși, spun ce simt sau ce gândesc.
Anul acesta, în august, cei doi ani ai mei susținuți de Teach for Romania s-au încheiat, dar eu am ales să mai amân puțin despărțirea de elevii mei pentru că am simțit că încă nu am făcut tot ce trebuia pentru ei. Nu am putut încă să-mi iert toate greșelile de începător pe care le-am făcut.
1/5
