Clasa avea pereții albi, băncile erau puține și lipite între ele, iar eu tremuram de frică pe scaunul de profesor cu spătarul înalt pus în fața tablei magnetice. Ajunsesem cu mai mult de jumătate de oră mai devreme și nu știam dacă ar trebui să-mi scot laptopul pe masă sau nu. Trebuia totuși scos, mi-am zis, pentru că aveam pe el toate fișierele audio de la exercițiile din cartea de pe care urma să predau în următoarele trei luni. Mi-am privit teancul de foi capsate strâmb pe care le-am pus pe mijlocul băncii mele albe așezate în fața celorlalte. Petrecusem ore întregi noaptea trecută încercând să pun alfabetul coreean pe hârtie. Nu aveam suficientă încredere că voi reuși să predau fără ea, așa că îmi mulțumeam în permanență în gând că nu am uitat să o bag în ghiozdan de dimineață.
Mi-au plăcut mereu culturile asiatice. Încă de când eram copil și îmi alungeam ochii prin curte și visam să fiu niponă. Nu înțelegeam cum vedeau oamenii cu ochii așa, dar voiam să se întâmple ceva și să mă transform în personajele din anime-urile pe care le urmăream în fiecare seară după ce mama adormea. Credeam că asiaticii se luptă cu săbii, se îmbracă în haine bufante și zboară de pe o clădire pe alta. De asta loveam zilnic cu un băț din lemn pe post de sabie un stâlp din curtea vecinului. Mă antrenam pentru lupte. Știam să mă prezint și să spun mamă, tată, frate, soră și bunici în japoneză, așa că eram sigură că aveam să mă transform la un moment dat într-o niponă.
A urmat o perioadă în care cântam în gura mare fel de fel de melodii pe care le învățasem tot din anime-uri. Apoi, cumva, am trecut de la filme în japoneză la filme în coreeană și de acolo nu a mai fost decât un pas până am ajuns să umplu caietele cu alfabetul limbii. Îmi notam pe caiete separate numele membrilor din diverse trupe și îmi dădeam singură test să văd dacă am reținut cum îl cheamă pe fiecare și cum i se scrie numele în coreeană.
Apoi făceam caiete separate pentru melodiile pe care le învățam. Scriam cu roșu versurile în coreeană, cu verde cum ar trebui să citesc și cu negru traducerea în română. Toate limbile pe care le știam – spaniola, engleza, japoneza – le învățasem prin muzică, așa că eram sigură că aveam să reușesc. Am început să fredonez alfabetul coreean în ritmul melodiei Strălucești steluța mea prin pauze la școală și visam să merg să mă plimb sub cireșii înfloriți primăvara.
Dar, cumva, în momentul în care am plecat la facultate am încetat să mai urmăresc emisiuni coreene, să-mi mai umplu telefonul de muzică pe care s-o dau la maxim în căști și să mai cânt melodiile din caietele pe care le luasem cu mine.
Când eram în anul III la Facultatea de Jurnalism, am decis însă că trebuie să încep să învăț limba cum trebuie, așa că m-am înscris la o academie de coreeană. Voiam să merg să fac un masterat în Coreea. În prima zi am spus că ținta cu care am venit în minte era să citesc cărți scrise în coreeană, iar profesoara mi-a zâmbit. Ea reușise să facă asta abia pe la modulul 6, iar eu abia îl începeam pe primul.
Tot în perioada aia am mâncat pentru prima dată jajangmyeon (tăiței din orez cu pastă de fasole roșie) la un restaurant cu specific coreean și m-am umflat de kimchi (varză chinezească picantă pusă la fermentat). Au urmat luni întregi în care învățam, recunoșteam cuvinte, mă bucuram când realizam că deja știam câteva lucruri și mă minunam de cât de ușoare erau de fapt unele construcții. La academie am cunoscut pentru prima dată un coreean în carne și oase care m-a întrebat în coreeană cum mă simt și m-am panicat atât de tare încât am zis „da” în română și am zâmbit.
Un an mai târziu aveam să-mi dau atestatul de coreeană după patru module, într-o sală plină, și aveam să primesc rezultatul pe mail după câteva luni. Îl luasem. Puteam merge cu el în brațe să aplic la bursă.
