Tocuri strâmte, podoabe de sudoare pe sub rochie și sub tocă,toca alunecă pe firele de păr proaspăt spălate și ondulate,
stres în vene, printre gene, pe buze, sub talpă, în inimă,
lacrimi înghețate în spatele irișilor care stau să izbucnească când calci prima pe
rândul clasei tale când muzica bububie („We are the champions”) și sala aplaudă până la răsuflu,
nu cauți pe nimeni din privire, doar te asiguri să nu cazi printre rânduri,
să nu calci strâmb.
Zâmbești puțin, sincer și fredonezi,
te bucuri, nu știi exact de ce, poate doar de viață, cu frumusețea și durerea finalurilor sale.
Urci cu grijă treptele de fiecare dată când urci pe scenă și-ți iubești numele rostit în sală de director la microfon, numele complet
exact ca-n buletin, pe care l-ai urât mereu, dar azi, azi îl adori să-l auzi răsunând și chemându-te pe scenă pentru premiile tale.
Simți cum ai tăi lăcrimează și-și țin răsuflarea, chiar dacă sunt la o distanță serioasă de tine.
Monștrii în stomac care te găuresc pe interior de emoții, ace în tălpi, transpirație sub robă, frica să nu cadă toca și un zâmbet agitat continuu,
îngrijorarea că poate săptămâna viitoare sau luna viitoare premianta de tine nu va fi în stare să facă bine la Bac,
se va reîntoarce la insuficiența sa și cum va mai ajunge la facultate?
Cum va pleca din orașul ăsta? Cum va călători și cum va salva lumea dacă e prinsă între patru munți mici?
