Și totuși, de ce fix Roșia?
Când m-am dat prima oară jos din mașină la Roșia și am privit în jur, sinceră să fiu, în afară de priveliștile superbe conturate de munți, nu pot să zic că m-a impresionat mai deloc arhitectura locului. Dar această impresie s-a disipat destul de repede când am ajuns să mă plimb propriu-zis pe străduțe. Fiecare casă, literalmente orice casă avea ceva al ei cât să nu poți să o uiți. Am văzut basoreliefuri cu mici oameni incredibil de detaliate, am văzut cum niște simple grinde îmbinate și sculptate cu grijă pot face o operă de artă dintr-o simplă casă.
Cel mai mult a rămas cu mine o casă datorită geamurilor ei. Atunci când locuiești în București, sau orice alt oraș unde blocurile gri, înalte și amenințătoare constituie mare parte din arhitectură, cealaltă fiind luată de clădiri corporatiste cu geamuri albastre, orice ieșire din aceste tipare rămâne cu tine. Casa de care vorbesc eu era verde, un verde care se păstrase destul de bine având în vedere că era abandonată. Dar ce m-a oprit și m-a făcut să o analizez mai îndeaproape a fost numărul ei de geamuri. Da, numărul lor. În loc de clasicele geamuri mari, erau multe gemulețe care acopereau aproape un perete întreg.
Casa asta cu multe geamuri și altele în aceeași stare m-au făcut să realizez cât e de lucru de fapt în Roșia, dar și cât potențial!
Acuma că am fost acolo și am văzut cu ochii mei cât potențial există, câte case de vis stau să cadă și câte clădiri importante sunt în paragină, o să încerc cum pot eu să cresc gradul de conștientizare.
Cred că există mai mulți oameni care să vrea să se implice, dar proiectul nu e destul de cunoscut în rândul tinerilor (mă refer la toți cei care nu sunt la arhitectură).
Imediat ce aduceam vorba de Adoptă cu casă, prima reacție pe care au avut-o majoritatea prietenilor mei a fost să mă întrebe unde și când se pot înscrie. Până la urmă, vorbim de două săptămâni la munte în care dai cu dalta în pereți.
Okay, a fost un pic mai mult de atât.
Cum a fost Adoptă o casă până la urmă?
La început mi-a fost puțin frică de cum o să fie ceilalți voluntari, dar m-am liniștit destul de repede când au început conversațiile despre cine cum ajunge în Roșia. Am avut marele noroc să prind un loc într-o mașină împreună cu alte trei fete, pentru că altfel ar fi însemnat să iau trenul până în Alba-Iulia și după aceea un autobuz încă vreo două ore, așa că sunt veșnic recunoscătoare că m-au luat și pe mine.
Drumul până acolo a fost luuung, în special ultimele serpentine chiar înainte de Roșia care sunt absolut îngrozitoare dacă ai rău de mașină. Partea bună e că odată ce ajungi sus, orice se află within walking distance. Imediat ce am intrat pe poartă, ne-au întâmpinat Paulică și Rocky, cei doi câini ai casei și cei 5 pisoi mici care între timp sper că au fost adoptați (unul dintre ei, Motolea, fost luat chiar de un voluntar, chiar zilele trecute am primit poze noi cu el).
După ce ne-a lătrat puțin Paulică, a ieșit Claudia să ne întâmpine și să ne prezinte locul. La prima cină am reușit să mai cunosc din voluntari și mi-am dat destul de repede seama că îmi făceam griji degeaba. Toți au fost niște scumpi!
Ai crede că să stai două săptămâni cu 20 de oameni pe care nu-i știi, toți de vârste diferite (oricât de la 15-16 până la 65 de ani și da, chiar au fost voluntari de 65 de ani, 3 mai exact), într-un pod poate fi o experiență groaznică. Well, a fost absolut genial.
Bine, nu-i de vis să stai la coadă la duș câte o oră sau să te trezești în toiul nopții pentru că sforăie 3 oameni în 3 tonalități diferite în jurul tău, dar toate astea fac parte din experiența în sine, așa că nu pot să mă plâng prea tare.
Și în plus, nicăieri în lume n-am mâncat mai bine ca în bucătăria Adoptă o casă. De fiecare dată când striga Claudia cuvintele magice „La masă!”, mi se aprindea un beculeț în creier. Eu mă așteptam la o masă formată din varză călită cu mămăligă la mic dejun, prânz și cină timp de două săptămâni. În schimb am mâncat paste cu trufe (nu o să le uit prea curând), orez cu turmeric și alte asemenea feluri pe care nu prea am cum să le numesc. Cafeaua este și ea bună, dar s-a întâmplat să nu mai fie lapte în frigider și nu-s mare fană cafea neagră. Totuși, chiar lângă Casa Parohială se află un bistro unde fac o cafea excelentă (și burgerii la fel, dacă ajungeți pe acolo), iar oamenii care lucrează acolo sunt niște scumpi și ei.
Oamenii din Roșia
Pe lângă voluntarii de la Adoptă o casă, și oameni din Roșia pe care i-am cunoscut intră la categoria cu care v-am obișnuit deja - scumpi. Atât de interesanți, dar și diferiți între ei.
Printre cele mai memorabile persoane de acolo a fost Tică, cel care deține bistroul. În seara când am fost la bistro am avut plăcerea să-l ascult până când ni s-au făcut burgerii americani pe care îi comandaseră aproape toți. Ne-a povestit despre călătoriile sale cu bicicleta către Roșia Montană, despre deschiderea bistroului, cât a durat și cum a fost el construit de fapt. Ne-a vorbit inclusiv despre candidaturile sale la primărie. Niște povești bune de masa de seară, dar mai ales fiindcă Tică e un mare povestitor.
Dacă stau să mă gândesc bine, la bistro am avut printre cele mai interesante și neașteptate întâlniri. Duminică, atunci când majoritatea au plecat în drumeție alături de Mihai (nu că nu aș fi vrut și eu, nu mă înțelegeți greșit, dar nu am putut să mă trezesc până la ora plecării…), am ales să merg cu o prietenă dragă până la bistro să facem rost de o cafea.
„It's a Honda if that’s what you’re wondering”, ne-au spus într-o engleză perfectă proprietarii unei motociclete care ne oprise în loc.
Erau doi canadieni care au traversat cu acea motocicletă aproape toată Europa.
Așadar, de la poveștile lui Tică despre călătorii cu bicicleta către Roșia, am ajuns să auzim povești despre orașe ascunse din Italia sau drumuri părăsite în Franța. Cred că printre cele mai drăguțe momente a fost atunci când s-au chinuit amândoi timp de vreo 5 minute să pronunțe „Transfăgărășan” până să ajungă să se rezume la “the really pretty mountain road with bears”.
Într-un final, oamenii de la Roșia rămân printre oamenii mei preferați. Asta ca fapt divers. Tot de la cineva de aici am primit cadou niște pietre din mină cu ceva cristale pe ele, de departe cel mai fain (și original) cadou pe care l-am primit vreodată. Momentan pietrele stau undeva bine, lângă inelele și brățările mele cele mai prețuite.
Programul
Destul de lejer, în sensul că era făcut cât să nu ne obosească prea tare, voluntariatul în sine dura cam 8 ore pe zi care erau despărțite de pauza de prânz. Aveam micul dejun de la 8 la 9, timp în care se ținea și mini întâlnirea de dimineață în care se stabilea cine ce face, după aceea aveam 4 ore până la prânz și încă 4 până la cină. Sâmbătă am avut doar dimineața și duminică am avut toată ziua liberă și pentru doritori s-au făcut drumeții în ambele zile.
Eu am preferat să merg doar la cea de sâmbătă (a fost cea mai scurtă, shhh) care a fost superbă. Am vizitat locul de belvedere și Cariera Cetate, unde am găsit cristale și pirită. Ghidul nostru a fost Mihai și cred că a fost cam printre singurii ghizi pe care i-am ascultat vreodată fără să adorm.
Ne-a plimbat prin niște locuri uimitoare și a făcut toate traseele în așa fel încât să poată veni cât mai mulți. De exemplu, duminică, pentru că traseul ar fi avut în total vreo 8-9 ore, l-a făcut în așa fel încât din două în două ore se conecta cu alt traseu ca doritorii să se poată întoarce singuri înapoi către Casa Parohială, unde am stat.
La ce am lucrat propriu-zis a ținut mai mult sau mai puțin de fiecare, asta însemnând că la fiecare mini meeting, ne adunam toți pe târnaț (un fel de prispă care se întindea de-a lungul peretelui dinspre grădină) împreună cu Virgil care ne explica unde și ce e de făcut și, în funcție de ce făcuse fiecare zilele trecute sau ce era în stare să facă, negociam între noi și împreună cu el unde să mergem.
Eu cel mai mult am lucrat la capolnă, un fel de paraclis de lângă una dintre biserici și la terasarea unui teren mic ca următorii voluntari să facă o mini potecă către Biserica Unitariană.
Când zic că am lucrat la Capolnă, mă refer că am dat tencuiala jos cu dalta și cu ciocanul timp de patru zile, dar a meritat complet acea febră musculară pe care am făcut-o. Am văzut zilele trecute poze cu Capolna după ce i-au pus acoperiș nou și mortar și așa semi neterminată cum e, arată absolut impecabil.
Am mai lucrat și la Casina unde am reparat niște obloane foarte mari. Deci destul de diversificat. Asta a fost una dintre părțile mele preferate - faptul că am reușit cumva cu toții să facem mai multe tipuri de muncă de restaurare și renovare decât mă așteptam. Apropo de tipuri de muncă, pe lângă ce ne-a învățat Virgil să facem, am avut și un atelier despre șindrilă, un tip de scândură mică ce se subțiază pe una dintre părți și e folosită pentru acoperișuri în mare parte, o chestie de care nu auzisem până atunci.
Eu sunt din București și nu, nu vreau să încurajez stereotipurile de bucureștean, dar cred că e de la sine înțeles că în afară de dat cu lac niște scânduri, eu până să ajung la Roșia nu mai făcusem absolut nimic care să se lege în vreun fel cu domeniul construcției. Dar cumva am reușit să țin pasul cu ceilalți și cred că asta este singura dovadă necesară că oricine care vrea poate să se implice.
1/2
