Aveam o rochie înflorată pe care am purtat-o o singură dată. Atunci. Aveam părul lung, mai sănătos ca niciodată, și slăbisem după ce-mi petrecusem o vară întreagă pe bicicletele sălii de sport din oraș. Îmi plăcea pentru prima dată puțin de mine. Am îndesat roba neagră și toca într-o pungă de plastic, m-am dat cu rimel, m-am suit în autobuz alături de mama și de fratele meu mai mic și am plecat spre liceu. Nu-mi plăcuse niciodată clădirea aia cu două etaje pentru care mă trezeam de la 5 în fiecare dimineață și abia așteptam să se termine totul și să plec la facultate.
Dar a început Gaudeamus Igitur când eram cu toca în vârful capului în curtea liceului și m-am întristat. Am plâns în brațele unei colege și sunt și acum sigură că toca mea a ajuns la altcineva, pentru că după ce le-am aruncat și s-au împrăștiat prin curte, nu mi-a mai încăput niciodată pe cap. Sau așa credeam eu.
- Elena Văduva
*
După o festivitate cu robe negre în care ne coceam la soare, am apărut în toate fotografiile de final cu țolul festiv descheiat, lăsând la vedere buricul pe care nu mi-l acopeream niciodată în liceu și mâna dreaptă în care țineam țigara. Aveam și rimelul întins, nasul și ochii roșii, dar dacă m-ai fi întrebat de ce, n-aș fi știut să-ți spun. Se îngrămădeau prea multe voci și stări. Băiatul de la XII B de care mă îndrăgostisem, prietenul cel mai bun din clasa mea care părea că mi-e mai aproape ca oricând, prietenele cu care mă certasem și care nu prea îmi vorbeau, ba pentru că chiuleam, ba pentru că li se părea că beau prea mult sau că am prea multe probleme. Diriga, care tăiase catalogul în bucățele pe care ni le împărțise. Scrisoarea pe care tot ea ne rugase să ne-o scriem și s-o închidem într-o cutie până la reuniunea de 10 ani. Mi-am scris atunci că dacă nu voi intra la Facultatea de Teatru, sper să nu mai fiu printre cei care vor deschide cutia cu amintiri.
- Ana Maria Ciobanu
*
Mirosea a fursecuri cu vanilie și a teiul de la geam. A cerneala cariocilor pe tricouri de bumbac și a buretele ticsit de la prea multe rânduri scrise cu cretă pe tablă. Așa mirosea despărțirea. Era Ultimul nostru clopoțel.
Tricoul meu alb unisex, cumpărat de la un magazin cu „orice produs 13 lei”, se umplu rapid cu „succes în viață”, „baftă la liceu” și multe „nu mă uita”. Îmi amintesc cum i-am scris lui Andrei, cu mâna tremurândă, că îl iubesc. Era prima oară când îi spuneam asta. Tot atunci a fost și ultima.
Sfârșitul clasei a VIII-a aducea multe întrebări. Ce ne vom face acum că terminăm, ce se va întâmpla cu clasa noastră, ce vor face fără noi mamele noastre de suflet, diriga și doamna învățătoare. Cei patru pereți încă aminteau de prostiile pe care le făceam în pauze, iar parchetul de lemn păstrase amintire urme de „Lapte gros” și de „nu mă prinzi”. Nu aveau cum să ne înlocuiască!
Printre lacrimi, ne-am luat de mâini, am ieșit în spatele școlii, pe Vergului, și am început să strigăm de parcă toată lumea era a noastră: „VIII B, nu uita, ne-ai promis victoria!”
- Camelia Posea
*
Încercam să-mi așez discret toca pe cap, ca să nu-mi strice bretonul vopsit din șaten brunet, care era deja pe jumătate transpirat. Ne pozam în clasă la demisol, la un cap de coridor al liceului „Gheorghe Șincai” din Capitală, cu „morții de pe pereți” în spate, cum spunea des la ore profa de engleză despre scriitorii din rame, când se enerva că n-o ascultăm. „Dar eu cu cine vorbesc? Cu morții?”
Nu-mi mai amintesc decât aglomerația de pe holuri, când am încercat să ne înghesuim toate clasele de-a XII-a (A-H) în sala de festivități a liceului, cum roba neagră mi s-a părut inconfortabil de serioasă. Aș fi vrut să mai prelungesc momentul în care ne întrebam încotro cu viețile noastre, cum făceam în pauzele mici sau mari, turcește pe banca a treia de la perete, sau în ore prin bilețele rupte din spatele caietelor, obicei care mi se pare de acum 100 de ani, nu de 11.
Am ieșit cu colegele la locul de fumat din curtea liceului, probabil le-am mai trântit că nu e sănătos ce fac, deși urma într-un an să-mi devină și mie viciu.
Ne-am mai făcut câteva poze lângă peretele din cărămidă, apoi ne-am hlizit la festivitate la filmulețul cu a XII-a B la care lucrasem împreună, în care apar într-o poză cocoțată pe un perete de demisol. N-am fost nici olimpica generației, nici cea mai populară, nici cea mai hotărâtă în legătură cu viitorul meu. Dar am rămas de acolo cu patru prietene mișto cu care am dus, practic, cei patru ani împărțind sandvișuri, bilețele cu nume de băieți sau certuri în versuri. Ne vedem din ce în ce mai rar și am trecut toate prin multe, de la nunți și copii la joburi, despărțiri și mutări, dar mă bucură să văd că am rămas la fel de mișto toate (dacă nu, chiar mai mult).
- Anca Iosif
*
Pe 30 mai 2014 (am căutat în grupul clasei, pe Facebook, data), aveam probabil cel mai lung păr de pân-atunci, care acum înăbușea sub tocă, purtam tocuri pentru a doua oară și căldura mi le trimitea la vale, eram de fapt toropită de soarele stufos prin toate părțile, dar ce mai conta: arătam oarecum decent, făcusem poză de-o amintire pe vară c-un băiat pe care la vremea aia îl plăceam tare, era ultima zi de liceu și urma cea mai importantă noapte pentru orice proaspăt absolvent: banchetul. Știam că urma să fim liberi la restaurantul titrat ca fiind cel mai simandicos din oraș (construit pe „insulița” de pe Jiu), liberi și tineri și fără griji. Ce mai contau domnitorii care jucau popice cu cărțile de bac în visele mele în alte nopți, când în noaptea asta urma să ne unim în tot ce aveau să reprezinte gusturile muzicale a probabil șapte (sau opt?) clase de-a doișpea: bagă tu pop, disco, manele, o Țărăcunță, țărăncuță, fii prezentă, lasă picioarele să alunece iar la vale, tot prin sandale și bea apă la ore gândite minuțios: ești singura fată cu salopetă la bal, sau singura cu o salopetă complicată, înfășurată la mijloc, geometrizată pe spate și prea complicată de scos când mergi la baie și ratezi dansul pe Undeva-n Balcani de la Puya, care-mi ticăie în minte și-acum, cinci ani mai târziu, ca poate ultimul meu clopoțel la final de liceu.
- Oana Barbonie
*
Nu mă îmbrăcam de obicei în rochie, dar pentru ziua aceea de 27 mai am scos din șifonier singura rochie lungă pe care o aveam, colorată în nuanțe vii de galben, albastru și violet, iar în jurul gâtului am purtat eșarfa galbenă de absolvire. Ne-am strâns mai întâi în sala de festivități a liceului - toate cele 30 de fete și singurul băiat din clasă; așa erau mai toate clasele de filologie. Acolo am chemat toți profesorii pe care i-am avut la clasă în cei patru ani și le-am dat diplome făcute de noi, cu titluri inventate tot de noi, „specialist în chimia vieții”, „omul universal” sau „lingvist suprem”. Eram „filologi”, așa că am făcut ce am învățat mai bine în patru ani: am recitat o poezie despre răzvrătirea noastră împotriva fondului școlii și am luat melodia Frunzele și iarba a lui Cabron și am transformat-o în imnul clasei - despre restaurantul de vizavi de liceu, sesiunile de chiul, orele de istorie și Bac. Apoi am mers în clasă, pentru poze împreună și tortul de final. În acea seară, am scris un mesaj de mulțumire pe grupul de Facebook al clasei, care începea cu „nu prea sunt eu omul cu sentimentalismele”. Nu eram și am recunoscut că pe multe dintre colege nici nu m-am străduit să le cunosc prea mult. Dar am simțit nevoia să le mulțumesc oricum la sfârșit.
- Nicoleta Coșoreanu
*
Când le-am provocat pe colegele mele să scrie amintirile de mai sus despre ultimul clopoțel, nu mi-am dat seama că nu-mi mai amintesc mare lucru din propriile sfârșituri de școală. Din clasa a XII-a mai țin minte doar că un coleg avea o cameră video și ne-a filmat pe fiecare (pe mine foarte puțin, nu eram în aceeași gașcă), că diriga a ținut un discurs (probabil a fost emoționant) și abia așteptam să merg la facultate. Într-a VIII-a am făcut un fel de oră festivă de dirigenție, cu fursecuri, suc și mai mulți profesori în clasă, am spus parcă un mic spici și plângeam cu prietenele că nu vom mai sta împreună în bancă la liceu. Bizar, amintirea dintr-a IV-a e cea mai vie: am făcut o serbare în laboratorul de chimie, eu am cântat solo Românașului îi place, apoi fiecare elev a citit o scrisoare către doamna învățătoare. Eu mi-o uitasem acasă, așa că tata a plecat să mi-o aducă și a ratat debutul meu muzical. Scrisesem, printre altele, că „după colț ne așteaptă clasa a V-a, cu ghearele scoase”.
Emoția „ultimului clopoțel” vine din teama și anticipația a ce va urma. Alți colegi, alți profesori, altă școală sau alt oraș. Viața „adevărată”, în care trebuie să-ți porți singur de grijă - pentru unii, încă o etapă de învățare - pentru alții. Alt context în care să poți fi tu - sau să poți fi altfel. Iar nostalgia fiecărui final e de fapt dorul după momentul acela când puteai încă să fii orice ai fi vrut.
- Maria Bercea
Dacă vrei să-mi povestești despre sfârșiturile de școală care simți că ți-au schimbat viața, scrie-mi la maria.bercea@scoala9.ro.
