Povești de familie

Platină,

De Maria Tănăsescu

O cheamă Aurelia, dar îi spunem dintotdeauna mămăica. Mă regăsesc în duioșia diminutivului, mai ales acum, când are 89 de ani și e o mână de om, care bea doar câte un ceai pe zi.

Îmi amintesc serile din copilărie, când mama – medic – se întorcea din nesfârșitele ei „terenuri” și povestea extenuată despre mămicile și tăticii ei, care fuseseră fie ascultători, fie speriați, iar mie mi se părea așa nedrept că unii au aproape-nici-o-mamă și alții, iată, mai multe. Dar noi o aveam pe mămăica.

Am fost un copil mai curând trist, căruia ancorele de la mijlocul zilei îi făceau bine, așa cum îți face bine o anestezie: la ora 12 fix, în fiecare zi, ascultam recitarea egală a cotelor apelor Dunării, în vreme ce mâncam ciorba acră de găină a lui mămăica.

Mă uit peste fotografiile ei din tinerețe și era o femeie frumoasă, dar cu un aer foarte reținut, aproape stoic, iar acum, la vârsta de mijloc, mai ales de când am ochelari, reîncep să îi semăn.

_{Animație de Cristina Pîrvu / Vână Animation Studio} 

Cred că unul dintre lucrurile care deosebesc nefericirea familiei noastre de alte nefericiri e felul straniu, aproape potrivnic în care ne spunem că ne iubim. De pildă, tătălică, soțul bunicii, cel dispărut înainte de rotunjirea conștiinței noastre, fusese trimis de mama lui pe front, copil de trupă, pe la 12 ani. De acolo s-a întors cu o plăcuță de platină pe post de rotulă și, pe patul de moarte, a chemat-o pe mămăica și a rugat-o să nu îl îngroape cu plăcuța, să i-o extragă, să o topească și să o vândă. De când sunt și eu adult, tata, care a moștenit felul ăsta abrupt de dragoste îmi strecoară în bagaj, când îl mai vizitez, câte un cartuș de țigări. Așa ne iubim noi.

Dar nu orașul ne-a desenat decisiv relația cu mămăica, nu eram niciunii dintre noi ființe urbane, ne simțeam stingheri în oraș. Viața era în altă parte. Oltenia rurală era un teritoriu al abundenței în copilăria mea, dar abundența era măsurată cu busola noastră modestă, nepretențioasă: struguri, timp afară în praf, nuci, un jgheab din piatră care încapsula întreaga arșiță a zilei și ne-o întorcea nouă după apus, când îl umpleam și ne bălăceam în apa călduță.

De câțiva ani, mi-a dăruit mie verigheta ei, i-a rămas mare. Mi-a povestit cum, după moartea bunicului, le-a dat pe amândouă la topit și a făcut din ele una singură.

Aș vrea să pot încetini cumva alchimia asta necruțătoare, să dau la schimb toate metalele nobile care au curs în familia mea pentru niște timp tânăr, o vară nesfârșită în care mămăica ne spală din nou struguri, bob cu bob.

Vrei să te măriți cu mine?

De Camelia Posea

Viorel avea 22 de ani când a cunoscut-o pe Nuți. Era o zi de vară și repara mașina lui Nea Costel, vecinul de pe scara 8, când fiul acestuia, Cristi, a dus-o pe fată să le facă cunoștință. „Ea e Nuțica, verișoara mea. A venit câteva zile în București, o să stea la noi. I-am zis că repari mașina lu’ tata.”

Nuți era o fată slăbuță, de 21 de ani. Buclele negre îi veneau până la umeri, bretonul i se termina deasupra ochilor mari, căprui. A întins mâna subțire și albă și s-a prezentat. Un pic timidă, vorbea încet, așezat, dar ochii care îi fugeau de colo-colo trădau o istețime și o curiozitate greu de stăpânit.

După ce Viorel și-a terminat treaba la mașină s-a dus acasă, s-a schimbat, apoi a urcat la Nea Costel. Îi bătea inima ca niciodată. A intrat pe ușă și a zis: „Hai la film. Vii la film?” Nuți s-a uitat la el un pic mirată, după care s-a încălțat și au plecat. Era ceva nou pentru Viorel. Până atunci nu prea mai fusese el interesat de fete, de obicei îi stătea mintea numai la mașini, biciclete, mopede și orice avea roți sau era făcut din fier. Așa că s-a gândit că ar fi o idee bună ca la primul lor date să îl ia și pe prietenul lui, Miu. Cinema Gloria, prăjituri, el, ea... și Miu.

_{Animație de Horia Manolache / Vână Animation Studio}

Viorel era un tânăr înalt. La prima vedere părea dur și serios. Ochii verzi aruncau săgeți de sub sprâncenele blonde, încruntate, iar maxilarul pronunțat nu făcea decât să îi sublinieze. În schimb, pe măsură ce petreceai mai mult timp cu el, aveai șanse mari să-l vezi râzând cu ochii, cu întreaga față. Colțurile gurii i se ridicau, dând naștere unor încrețituri până spre pomeți. Nu prea știa să asculte, te întrerupea des când vorbeai și nu se lăsa până dreptatea nu cădea de partea lui. Pe de altă parte, era omul care nu știa să zică nu. Nici unui om care îi cerea ajutorul, nici unei păsări pe care o găsea pe jos rănită. De cele mai multe ori îl găseai în fața blocului reparând o mașină. Dacă nu repara nimic, atunci sigur era la volan, făcea o cursă. Avea carnet de șofer profesionist, conducea și camionul, și TIR-ul, iar în armată și-a luat și brevetul de tanchist. Nu le avea cu ieșitul în gașcă, nici cu petrecerile.

Peste câteva zile a venit timpul ca fata să se întoarcă acasă la Jitia, în Vrancea. Viorel s-a oferit să o ducă cu mașina. Nuți i-a zis mamei la telefon că o să vină cu Nea Costel și Tanti Gina și că o să îi aducă un băiat pe care l-a cunoscut aici.

-       De băiatul ăsta îmi place, mamă.

-       Nuță, ai grijă. Dacă îți place să vii cu el, dacă nu, nu.

Au pornit la drum într-o Dacia 1100. Dar motorul n-a avut răbdare până în Jitia și a început să fiarbă, așa că Viorel oprea la fiecare câteva minute să coboare pe malul Râmnicului Sărat, să mai aducă niște apă.

După ce-a adus-o acasă pe Nuți, Viorel a continuat să o viziteze la fiecare două săptămâni. Venea cu bomboane, Pepsi „la litru – Nea Nicu” și spray-uri Rexona. Totuși, Nuți s-a covins cu adevărat că el este alesul de-abia într-o duminică dimineață în care a trecut pe lângă camera de oaspeți în care stătea și l-a văzut cum își făcea patul. „Când l-am văzut cum își aranjează patul, cearceaful, cuvertura... Erau țiplă. La linie. Atunci am zis «Gata, ăsta este!»”

Au ținut-o așa cam șase luni. Apoi Viorel a întrebat-o parcă în glumă dacă vrea să se mărite cu el, iar Nuți, tot în glumă, i-a zis „vreau”. Și s-au luat.

În februarie ’94, au făcut nuntă la ea acasă, în Vrancea. Toată comuna a venit să-i vadă și să joace la nunta lor. Triști erau doar socrii mici, pentru că fata avea să plece departe de casă, vărul mai mic, care o ținea strâns de rochia albă, și flăcăii din sat care în zadar încercaseră să o cucerească.

La dansul mirilor nu s-au descurcat tocmai bine, pentru că pe cât de mult îi plăcea lui Nuți să danseze, pe-atât de nepriceput era Viorel. L-au tras în horă și a încercat să se țină după șir. Mai împiedicat, mai un pas sărit, când un pic în urmă, când prea înainte. Să fii ginerică pe plai moldovenesc și să nu știi să dansezi nu este chiar cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla. Totuși, a fost prima nuntă din zonă în care nu s-a furat mireasa. Le era frică de băiatul ăsta de la București.

Un an mai târziu Nuți m-a născut pe mine. Viorel a așteptat la ușă. Când a venit asistenta și m-a pus în brațele lui, parcă nici nu știa ce să facă, atât de emoționat era. El se uita la mine și eu la el. Peste ani, aveam să-mi doresc să am un prieten ca tati: „Să nu bea, să nu fumeze, să nu înșele, să fie frumos, să aibă multe mașini și să fie cel mai bun șofer din lume”.

Cireșii nu mor

De Anca Manolache

Era Lăsata Secului, dinainte de Postul Crăciunului. Era suficient de frig afară încât să faci focul în casă și asta era responsabilitatea lui. Trebuia să se asigure că în camera din casa mare unde își primeau finii era numai bine de cald. Ioana, bunica, se ocupa de curățenie și, mai ales, de mâncare cât pentru șapte mese, în timp ce Drăgan, bunicul, întreținea focul lemn cu lemn.

Parcă-l văd cum își mișcă fără grabă, aproape calculat, corpul lui înalt și zdravăn, cum ia din teancul de lemne câte unul și-l aruncă în valul de căldură. Și rămâne acolo așezat pe vine și-l privește un pic, ca și cum se uită într-o oglindă. Și cum focul ăla îi face privirea și mai melancolică decât de obicei.

În timp ce tăicuțu, cum îi spuneam eu, se așeza cu greutate pe pat, eu mă ocupam de ștersul veselei și al tacâmurilor. El împăturea șervețelele și eu le așezam la fiecare farfurie în parte. Făceam asta înțelegându-ne, de cele mai multe ori, din privire, așa cum ni se întâmpla destul de des.

Nu era un om cu multe cuvinte la el, dar spunea ce credea cu adevărat. Mulți se laudă cu asta acum, dar pe vremea aceea, și mai ales la țară, nu era deloc o virtute. Bunica îi zicea că nu are simț, dar asta doar când erau oameni în jur. Probabil încerca să se scuze pentru că bunicul îi făcea să se simtă dezbrăcați de scuze și minciuni.

În seara aia de Lăsata Secului, Drăgan a adormit pe pat, lângă masa așezată, tot așteptându-i pe fini. Când au sosit, într-un târziu, Ioana a venit în stilul ei vijelie de femeie care le face pe toate și l-a trezit cu un Drăgane! Hai, mă, scoală-te, c-au venit alde finu’!

Tacticos, Drăgan și-a luat timp să se dezmeticească, a făcut un gest cu mâna pe față ca și cum s-ar fi spălat rapid, și-a așezat freza și s-a ridicat în fund pe pat. S-a uitat la ceas cu dezamăgire, aproape enervare. N-au fost în stare să ajungă și ei la timp nici de data asta. Lucru pe care l-a și spus, imediat ce s-au așezat finii la masă. În plus, le-a mai zis că el mai gustase din ce pregătise Ioana acolo, că i s-a făcut foame de două ori până au ajuns ei. Remarca asta ultimă o spusese și ca să dreagă rușinea Ioanei când a văzut că salata de boeuf e ciupită într-o parte, parcă la fel și piftia și câteva felii de brânză și șuncă lipsesc de pe platouri.

Toți patru finii au zâmbit încurcați, unul mai pios a zis și-un Să ne iertați, nășicule! Săru’mâna nășicule! După masă, Drăgan le-a zis că se așează un pic să-i tihnească mâncarea și a închis și ochii pentru siesta asta, trezindu-se ocazional și zicând că e atent, dar că mai stă cu ochii închiși. Eu știu că nu dormea.

_{Animație de Andrei Câmpan / Vână Animation Studio}

El avea mereu nevoie de un pic mai multă odihnă. Dacă îl comparai cu bunica, el era un melc calculat și ea un vârtej care mișca totul în jurul ei. Când a ieșit la pensie și a văzut câtă treabă e, de fapt, în gospodărie, a zis că probabil el nu o să reziste mult în ritmul ăsta. Și a avut dreptate, a rezistat doi ani, dar din cauza ritmului inimii lui. Un ritm care n-a reușit să se sincronizeze cu mintea și inima lui mare.

Pe 13 ianuarie 2004 l-au îmbrăcat în costumul lui bun, pălăria și ceasul pe care le primise la pensionare. Era foarte important să plece dintre noi așa cum a trăit: un tip îngrijit până la definiția pedanteriei. I-au pus și pieptenele și unghiera la el, pentru că și pe astea le purta zilnic, ca și apa de colonie pe care și-o lipea cu palmele de obraji în fiecare dimineață, după bărbierit.

Pleca la muncă dimineața într-un trancar - un fel de remorcă acoperită, cu geamuri, ca un mic autocar, tras de un tractor - și stătea toată ziua printre saci de arpagic și tot felul de alte semințe în depozitul unui siloz, unde era magazioner, dar era aranjat la dungă. Cu bluza care acum s-ar numi polo, dar atunci era un supraelastic prin care se vedea maioul, cu pălăria de fetru aranjată peste freza atent lipită de pielea capului, cu nelipsita servietă la el și-un aer mândru care era cocoșat doar de parfumul dat cât să se simtă.

Dacă l-ai fi cunoscut, ai fi zis că e cel puțin director de fabrică. Nu pentru că era impecabil și pentru că avea garderoba după ultimele apariții de prin magazine, ci mai ales pentru că avea o demnitate pe care o purta fără să vrea mereu cu el. Îl ajutau și cei aproape doi metri ai lui și vorba puțină.

Și eu, și măicuța îl răsfățam. Măicuța îi făcea mereu la mașină cele mai frumoase cardigane și helănci și, când se întorcea de la piață de prin diverse orașe unde fusese cu marfă, el o aștepta cu nerăbdare și cu Ce mi-ai adus bun?. Se așezau amândoi pe marginea patului în care noaptea dormeam toți trei și, acolo, pe un cearceaf, măicuța răsturna banii pe care îi făcuse, mezelurile pe care le mai descoperise prin alimentare, mereu ceva dulce și câte un maiou sau o bluză pentru tăicuțu. El lua banii și începea să îi așeze pe categorii, teancuri-tenculețe, și să noteze în caietul lui din servietă data, câți bani, alături de celelalte evidențe minuțioase pe care le ținea. Îl priveam din ușă și părea un copil foarte mare și foarte calculat, de fapt.

Cel mai bun loc de joacă al meu era în grădinița de pomi din fața casei. Acolo aveam un cireș pe care îl iubeam și care știam că se născuse cam în același timp cu mine. În el îmi zdreleam genunchii, pe el îl pupam când îi culegeam cireșele. Și lu’ tăicuțu îi plăcea aici, la mine. Îi plăcea că în zilele calde de vară, pe care inima lui le suporta mai greu un pic, venea aici și se răcorea. Stătea la umbră și mai vorbeam sau mă mai ajuta să fac un cort din bețe și preșuri în care să încapă toți prietenii de pe uliță. Era un loc bun pentru noi doi, că era mai ferit de privirile oricui și mirosea mereu a frunze verzi și, ocazional, a cireșe de mai. Era un loc în care simțeam că ne putem ține în brațe cât vrem noi, sub coroana plină a cireșului.

Și îmi plăcea mult în brațe la el, mă simțeam ca-n brațele unui urs mare de pluș. Nu putea să mi se întâmple nimic rău acolo.

Pe 13 ianuarie 2004, grădinița din fața casei era acoperită de un strat lucios de gheață pe care mulțimea de oameni care venise la înmormântarea lui tăicuțu aluneca mai rău ca pe un patinoar. Au dat cu nisip, dar nu a fost suficient, așa că au dat cu sare. Era un derdeluș tot satul, dar, după două zile de ger crunt, în ziua aia era un soare atât de cald și de bun încât ne-am amăgit cu toții că este privirea lui bună venită de undeva unde noi nu aveam acces.

Cu două zile înainte, în dimineața în care ai mei au plecat cu salvarea spre sat, am rămas singură cu fratele meu care dormea și cu o poză cu mine și tăicuțu strânsă la piept. Aveam vreo șapte luni în ea și purtam o basma și cerceii ăia tortiță pe care îi primisem de la el. Arătam a țărăncuțele din melodiile pe care mă dansa des. Acum eram în genunchi pe covor și mă legănam ca un căluț de lemn părăsit brusc de călăreț. I-am propus atunci lui Dumnezeu un schimb de inimi, dar nu mi-a fost acceptat.

În vara după iarna aia a morții, cireșul n-a mai înflorit. Mă duceam des în grădiniță, mă duceam să vorbesc cu bunicul meu, să îi povestesc ce se mai întâmplă cu noi. Cireșul s-a uscat atât de rău, încât l-au tăiat. A ieșit, în locul lui, un pom neroditor, însă mai înalt mult decât casa și cu o umbră bună și deasă, pe care l-am lăsat cu toții să crească.

La 12 ani după moartea lui tăicuțu, te-am născut pe tine. În aceeași zi de 10 martie în care se năștea, cu 78 de ani în urmă, Ioniță Drăgan. La mulți ani, oriunde!

In absentia

De Iulia Claudia Dumitru

Pe mama am cunoscut-o, copil fiind, drept cea mai bună mamă. Era acolo mereu. Prea mereu, aveam să constat mai târziu. Mama mea, de mică ce se credea, mi-a spus mereu că ea e inferioară, iar eu cel mai cel copil. Și am fost asta pentru ea. Încă învăț să fiu pentru mine, să mă decantez pe mine de dorințele și visele ei.

Pe tata l-am cunoscut, copil fiind, drept acel reper de moralitate, de strictețe, aplicată sub orice metodă. L-am văzut prea des ca fiind nedrept și prea mult plecat. Tata mi-a fost izvor de revoltă, de furie, de „nu mă ține sub control!”. Dar el se vedea perfect și, în consecință, eu deveneam greșită, inadecvată. Am cărat și încă mă trezesc cărând dorința lui de controla tot și toate.

Atunci, tata părea un uriaș de piatră care nu mă va lăsa să îmi trăiesc viața cum vreau. Muncea foarte mult, rezolva toate problemele, era stâlpul casei și îl așteptam până noaptea târziu să vină de la unitatea militară. Tata dicta ritmul, tata începea și termina discuțiile, tata dispărea din ele când nu mai putea continua, tata țipa, tata jignea. Tata critica aspru când se greșea, chiar când el greșea, tata arunca cuvinte grele și dezmoșteniri simbolice. „Nu mai ești fiica mea!” sau „să nu-mi mai spui tată!”. Tata era ofițer superior și acasă. Dar tot tata ar fi făcut orice să o salveze pe mama de greutățile vieții de adult, pe mine de cine eram și ce simțeam, pe toți de alegerile lor. Și el.

Mama muncea mult, era mereu bine plătită, ținea casa și avea grijă de mine. Știa ce fac la școală, avea grijă să învăț la toate, să fiu cineva în viață. Îmi spunea tot, îmi făcea de toate și îmi pretindea tot. Îmi spunea chiar și despre cât ar trebui să nu îi iubesc pe aceia care i-au făcut viața grea. Atunci am înțeles să preiau războaiele ei și le-am cărat cu mine și mare. Am preluat și dorințele ei și le-am adus până aici. Am preluat și dorința de a avea grijă de ceilalți, mai degrabă, și nicicând de mine. Și de la ea.

Aici, acum, părinții mei sunt pentru mine o redescoperire. Copil fiind, nu am avut vreme și voie să mă apropii de tata și o fac acum. Doare să îi văd suferința, cea de când era copil până acum. Doare și să fiu vigilentă, să impun limite unui tată care nu știe altfel decât să caute firide prin care să se infiltreze în viața mea, pentru a o modela cum știe el că trebuie. Mi-aș dori să mă apropii dar când sunt acolo, aproape de el, sunt rănită, căci, nici acum, la aproape de 36 de ani ai mei, nu sunt conformă și mai „trebuie” diverse. Așa că prefer un fel de afecțiune reținută, cu limite. Doare, dar e o lecție tare bună de autonomie și de a vedea că relațiile se întrețin de cel puțin doi oameni.

_{Animație de Andrei Berculescu / Vână Animation Studio}

Cu limite păstrez și iubirea pentru mama. Ea nu jignește și nici nu controlează, dar se inserează emoțional. Durerea mamei mele doare aparte și asta pentru că am ales mult timp oameni cu dureri similare cu ale ei. E o durere ascunsă, bine păstrată numai de ea. Durerea omului care nu s-a iubit și nu s-a văzut. Durerea blocată a tuturor suferințelor pe care mai bine ne prefacem că nu le-am trăit, decât să ne sfâșie și să ne rearanjeze. Uneori, îmi pare că durerea pe care a cuprins-o în ea atârnă grea, ca de plumb. Un plumb pe care adesea îl simt pe pieptul meu. Bănuiesc că era firesc, căci mama s-a prefăcut de-a fericirea, de-a viața, mi se pare. S-a prefăcut că relele nu se depun în ea.

Mult timp m-am temut de ea și de tata, de părinții mei, deși îi iubeam până dincolo de acest Univers. Am constatat, în timp, că de oamenii ca ei mă tem cel mai mult. Că încă îmi este greu să recunosc oamenii care spun una și conțin alta, oamenii ce preferă să se prefacă că își trăiesc viața – și asta mă sperie. Mă sperie pentru că uneori și eu aleg să nu îmi trăiesc viața.

„Ce mai semeni cu maică-ta!” Ah, peiorativul „maică-ta”! Cum poate fi ceva atât de dătător de viață și plin de dispreț ca acest „maică-ta”? Am auzit asta de mică. Acest „ce mai semeni cu…” s-a aruncat în neamul meu ca furie neexprimată la adresa celuilalt, ca absență din propriile vieți. Era unul dintre cuțitele nevăzute, ce ți se nimereau în plex, aruncate de către adulți, când aceștia nu își puteau duce direct bătăliile.

Am semănat cu toți din neam, pe rând, pentru toți din neam, pe rând.

Cu mama am semănat când eram „naivă, romantică și emotivă”. „Prea te consumi! Prea pui la suflet! Ești moale, ca maică-ta! Trebuie să fii puternică!” Cu ea am semănat când am fost prea deschisă, prea iubitoare. „Prea te arăți! Oamenilor să nu le arăți niciodată cine ești tu!” Cel mai des, primeam de la tata catalogarea aceasta „semeni cu maică-ta” fără o continuare anume, ci pur și simplu, când el avea nevoie să se separe de greșelile făcute de mine. Fără doar și poate, când greșeam, eram „fiica mamei” și eram dată la o parte. Pentru că viața nu este despre greșeli.

Cu tata am semănat când trasam limite, când spuneam „gata!”, când aveam ceva de spus. „O să pierzi în viață dacă o să fii așa! Oamenilor nu le place adevărul!” Cu tata am semănat când prea aveam ceva de zis, „mai bine să taci în viață, să fie liniște!”. Și tot cu el când am fost bătăioasă. Atâtea setări de la mama către tata, de la tata către mama, cu haltă prin mine!

Știu că e multă furie în acest scris. Și, de fapt, când scurgi toată furia aceasta, toată dorința de a fi acceptată, văzută, validată pentru cine sunt, nu pentru cine era scris în plan să fiu, pentru cine le-ar fi fost lor mai simplu să fiu, rămâne un gol. Rămâne, pe viață, un fel de tristețe, un fel de durere, un fel de luptă ce se duce între „eu îmi aparțin și eu mă iubesc” și „mi-aș fi dorit să mă iubească pentru mine”. Când ies din rolul de copil al lor, constat că mi-aș fi dorit să îi văd bine cu ei. Să văd că mama se valorizează, că are viață și fericire dincolo de mine, un copil, atunci prea mic să ducă toată durerea aceea, toată speranța și presiunea de viață trăită. Să văd că tata poate exista și fără a răni, că poate conține și imperfecțiune și greșeală, că poate să spună „îmi pare rău!”, că poate să accepte transformările mele.

Dar, pe lângă furie, altceva ușor-ușor câștigă mai mult loc în mine: acceptarea. Acel ceva, vindecător, care îmi spune că este ceea ce este, a fost ce a fost, părinții sunt oameni și nu zei și eu am rezultat din ei. Eu sunt eu pentru că ei au fost ei atunci și nu mi-aș dori să fi fost altfel.

De m-ar auzi până acolo, dedesubt, acolo unde îi doare și unde nu au putut privi, le-aș zice: mamă și tată, și când semăn cu unul și când semăn cu celălalt sunt bine. Sunt parte din voi și pentru asta vă mulțumesc, tot de acolo, din miezul meu. Mamă și tată, mi-a fost greu și m-a durut să vă am părinți in absentia din viețile voastre și asta m-a făcut prea des să fiu prezentă eu pentru voi și absentă pentru mine. Asta m-a făcut să mă resping pe mine, oricât m-am apropiat de mine, de voi, de dezirabil. Mamă și tată, încă învăț să vă conțin și să mă conțin. Dar știu ceva: sunt eu și sunt bine. Și voi fi bine, orice ar fi.

* Aceste texte au fost scrise în urma atelierului „Poveștile familiei noastre”, organizat de Școala9 în februarie 2019. Participantele au primit sarcina de a scrie povestea persoanei din familie cu care ele sau copiii lor seamănă cel mai mult.

Vână Animation Studio este, cum se prezintă, studioul de animație bucureștean care face poveștile să (se) miște.  Ei spun despre ei așa: "Suntem un nucleu format din ilustratori, animatori, scenarist și regizor și pariul nostru este să creăm povești frame by frame și 2D cu vână în ele. Creăm animații pentru brand-uri sau conținut propriu, le facem de la idee și le ducem până la producția finală, in-house sau alături de colaboratori pe care îi căutăm și selectăm în permanență. Ne găsiți aici."