Urania Cremene, despre părinții care vor copii-trofeu: „Nu avem cum să ajungem experți într-un domeniu, dacă ni se cere să fim de 10 la toate materiile”

Părinții și profesorii trebuie să facă front, să creeze un liant. Au un centru comun: elevul. Cum pot sprijini părinții învățarea acasă? Ce ar trebui să facă părinții fără studii, care cred că nu se pricep să-și ajute copilul? 

Un copil este un întreg, este o ființă „rotundă”. El nu este un copil la școală, altul acasă, altul în vizită la bunici sau la prieteni. Tocmai de aceea, comunicarea cadru didactic-părinte este esențială pentru ca un copil să crească în echilibru și să meargă cu drag la școală. 

În acest sens, există o serie de lucruri pe care părinții, cu sau fără educație psihopedagogică, le pot face pentru și alături de ai lor copii. 

La fel cum spuneam și mai sus, pentru ca un copil să iubească învățarea, el are nevoie de modele care să-i arate că învățarea nu se oprește niciodată, că învățăm toată viața. Deci, în primul rând, părinții să fie modele în această direcție. 

Apoi, ce putem face, este să încurajăm copilul acolo unde învață cu drag. De exemplu, dacă cel mic iubește dinozaurii, îi cumpărăm cărți cu dinozauri, ne uităm împreună la documentare, studiem o hartă geografică și aflăm unde a fost descoperit prima dată Triceratopsul, de exemplu. 

Astfel, învățarea vine cu drag, fără recompense sau pedepse, și fără să tragem de copil să asimileze informații. La fel și la teme. Dacă un copil e pasionat de balet, îl punem să scrie un text despre balet în care să folosească corect ortogramele sau cratima, și tot așa.  

Legăm pasiunile copilului de materia școlară și învățarea vine natural. Important este să nu le punem piedici acolo unde au avânt. 

„Temele îi ajută pe copii să fie mai responsabili”

Ce impact au temele pentru acasă în cazul elevilor claselor primare? Cât de mult înseamnă prea mult? 

Temele, per se, nu sunt un lucru rău. Temele îi ajută pe copii să fie mai responsabili, mai atenți și să se asigure că au înțeles ce s-a predat la clasă. Problema apare atunci când temele ocupă tot timpul liber al copiilor, adică atunci când, după câteva ore de școală, copilul vine acasă și mai are și acolo încă vreo câteva ore de teme. 

Ca expert, validezi regula de „10 minute pe nivel școlar”?

În mod ideal, copiii ar trebui să aibă câte 10 minute pe an de învățământ, adică 10 minute în clasa întâi, 20 de minute în clasa a doua și așa mai departe. Doar că, din păcate, acest lucru nu se întâmplă, iar copiii sunt bombardați de teme, lecții suplimentare etc.

Cum ar trebui să arate temele pentru acasă în accepțiunea ta?

Temele ar trebui să fie distractive, interactive și captivante, să-l provoace pe copil să fie creativ, să caute soluții și să vrea să știe mai mult. 

Apoi, pe lângă criteriul „durată”, adică să se respecte cele 10 minute pe an de învățământ, e important ca temele pentru acasă să fie responsabilitatea copilului. Adică nu spunem „Ne facem temele”, ci „Haide să îți faci (tu, copile) temele.”

Pe lângă asta, oferim copilului un spațiu potrivit pentru teme, adică un birou al lui, și ne asigurăm că știe ce are de făcut. Mai exact, îl întrebăm pe copil dacă îi este totul clar și are nevoie de ajutor. Deci nu pornim de la premiza că temele sunt ușoare și cei mici știu ce au de făcut, chiar dacă ar fi ideal ca nivelul de dificultate al temelor să fie unul mediu, adică temele să fie accesibile fiecărui copil dintr-o clasă, iar cei care doresc să facă performanță, să meargă la următorul nivel, pot să lucreze în plus.

Creșterea volumului de teme ar conduce la progres? Supraaglomerarea ar avea efect pozitiv sau afectează sănătatea emoțională a copiilor?

În acest moment, nu există nicio dovadă a faptului că mai multe teme înseamnă mai mult succes, rezultate mai bune sau note mai mari. Mai multe teme înseamnă mai multă presiune asupra copiilor, înseamnă suprasolicitare, înseamnă oboseală și înseamnă stres. 

Când copiii sunt obosiți și ajung să simtă că e prea mult, ei clachează. Unii dintre ei ajung chiar la depresie, la stimă de sine scăzută, alții renunță să mai învețe, pentru că nu se mai simt capabili. Așa apar dezinteresul și lipsa de motivație vizavi de învățare. 

Dacă copilul cere suplimentar, și sunt copii care vor mai mult și mai mult, atunci oferim teme în plus, dar dacă se vede că deja nu se mai poate concentra, că mai are puțin și plânge, înseamnă, probabil, că e prea mult.  

„În România se dau cele mai multe teme din Europa”

Mulți părinți spun că aproape zilnic copiii lor au teme de făcut vreme de două ore iar weekendul este de cele mai multe ori compromis. Unii nu au timp să se ocupe, alții nu reușesc să se facă înțeleși în fața propriilor copii pentru că nu cunosc metodele necesare. Mulți dintre ei apelează la meditator la materiile cele mai grele. Ce părere ai despre aceste meditații suplimentare?

În acest moment, din ce știu eu, în România se dau cele mai multe teme din Europa. Adică ai noștri copii lucrează cel mai mult acasă, pe lângă orele de școală. Paradoxal sau chiar ironic aș spune, studiile ne arată că suntem pe ultimul loc ca rezultate în Europa. Adică noi, românii, avem cei mai mulți copii care nu știu să aplice în viața reală ceea ce învață la școală, adică rata cea mai mare de analfabeți funcționali și chiar rata cea mai mare de abandon școlar.

Înseamnă că ceva nu funcționează corect și e la noi să schimbăm asta.

Iar un pas important ar fi să dăm puțin la o parte idealul „omului universal”, adică visul copilului cu 10 pe linie, al premiantului care știe de toate la același nivel, pentru că acest „la același nivel” înseamnă „mediocritate”. 

 Și aș vrea să ne gândim la acest cuvânt nu cu sens peiorativ. Mă refer la faptul că un copil va fi pe medie dacă depune efort în toate direcțiile, să aibă rezultate la fel de înalte la toate materiile. 

Adică știm puțin din toate, dar nu ne rămâne energie pentru domeniile în care am putea fi foarte buni și am putea face performanță. Deci nu avem cum să ajungem experți într-un domeniu, dacă ni se cere să fim de 10 la toate materiile. 

Și ca să răspund la întrebare, meditațiile sunt bune dacă îl ajută pe copil să devină din ce în ce mai bun la ceva la care e vizibil că are predispoziție. Dacă copilul e pasionat de chimie, punem meditații la chimie, nu la română. 

Dacă iubește muzica, respiră pian sau clarinet zi după zi, dar noi punem meditații la matematică, vom avea un muzician mediocru care este… mediocru la matematică, în loc să avem un muzician excepțional care se descurcă suficient de bine și la matematică. 

„Temele pot deveni subiect de discuție și stres în familie”

Problema temelor poate conduce la stres pentru întreaga familie?

Da. Dacă nu există reguli clare, limite bine stabilite și rutine, temele pot deveni subiect de discuție și stres în familie, atât între părinți și copii, cât și între un părinte și celălalt părinte.

Dacă părinții nu au învățat cum să obțină cooperarea copiilor, fără pedepse și fără recompense, tot ce înseamnă teme poate veni cu multă frustrare. Și chiar mi-au mărturisit mulți părinți, dintre cei cu care interacționez zilnic, că relația dintre ei și copii a avut de suferit odată cu intrarea copilului la școală, adică odată cu momentul în care au devenit „jandarmii temelor”. 

Tocmai de aceea e important să lucrăm la toate acele aspecte despre care am pomenit până acum, să-i apropiem de învățare ca de un prieten, nu ca de o obligație, pentru ca ei să vadă în școală un ajutor, o rampă de lansare către visele lor. 

Există țări în care nu se dau teme deloc. Noi le considerăm necesare, fac parte din sistemul nostru de gândire cu privire la școală, așa trebuie să fie. Este plauzibilă o școală fără teme? 

Temele sunt importante pentru responsabilizare, spuneam, însă vă invit să ne imaginăm că în fiecare zi, după 8 sau 10 ore de muncă, ai ajunge acasă de la serviciu, ai scoate laptopul sau dosarele și te-ai apuca de muncă iar. 

Cam așa se simt copiii noștri atunci când li se pun în cârcă ore întregi de teme după școală. 

Într-o țară cu un sistem educațional bine pus la punct, unde copiii învață mai mult decât să tocească sau să urmeze o programă rigidă și învechită, da, e posibil să existe o școală fără teme, pentru că elevii pleacă din clasă știind că au înțeles și au asimilat ceea ce li s-a predat. 

La noi, în continuare, mult din ceea ce înseamnă „învățare” sau chiar performanță, e în mâinile părinților, fiind obligați să-și sprijine copiii dacă vor să ajungă mai sus decât le permite sistemul actual de învățământ. 

Deci temele au rolul de a ne asigura că cei mici nu rămân în urmă în tot noianul de informații și în galopul cu care se predă, fie că a înțeles toată lumea, fie că nu. 

Copilul-trofeu

Simt elevii presiune din partea societății și a școlii? Au examene, au competiții, au absolviri, au activități extracurriculare. 

Foarte mulți copii ajung să învețe ca să devină „copil trofeu”, adică să aibă note bune, medalii, trofee, orice i-ar face pe părinți și pe profesori să se simtă împliniți. Pentru că, de foarte multe ori, luăm rezultatele copiilor și le facem ale noastre, ale adulților. 

Dacă întrebi pe cineva cum este copilul X, adesea auzi: „Este un copil bun, învață bine, are note mari”. Sau reversul medaliei: „E un copil neascultător, nu învață…”. 

Ce vreau să spun este că punem prea ușor egal între copil și rezultatele lui școlare și, de multe ori, le condiționăm iubirea în funcție de notele lor. Așa că cei mici stau constant cu frica de a nu dezamăgi, de a nu pierde respectul profesorilor sau părinților și simt o presiune fantastică atunci când vine vorba de școală. 

Practic, transformăm copilăria și preadolescența într-o pregătire pentru atunci când vor deveni adulți, în loc să îi lăsăm să fie liberi, fericiți, curioși și să se bucure de fiecare etapă, pe rând. 

În foarte multe cazuri, copiii nu mai au timp pentru ei. Sunt luați de la școală, duși la baschet sau balet, apoi la o limbă străină și apoi au teme de făcut până seara târziu.

La școală e la fel. Copiilor li se cere imposibilul: să fie foarte buni la toate materiile, să stea cuminți în bănci cu orele, deși asta nu e deloc sănătos pentru ei, să ia note mari și să fie și olimpici, eventual. 

Printre toate aceste presiuni, ne mirăm că avem copii care mint, copii care chiulesc, copii care se blochează și simt că nu mai pot să facă față, dar le e frică să spună, așa că strâng în ei toată neputința până ajung în pragul depresiei. 

„Învață ca să fii liber!”

Pentru a avea performanțe școlare, fiecare elev beneficiază de un cumul de factori: fondul ereditar și mediul familial și școlar. Cum motivăm un copil să învețe ce i se predă la școală? Care sunt modalitățile prin care stimulezi elevul să învețe în fiecare zi?

Una dintre greșelile pe care care le facem noi, adică părinții și societatea per ansamblu,  este că punem semnul egal între învățare și școală. Mai exact, le transmitem celor mici că a învăța înseamnă doar să mergi la școală 4 sau 7 ore pe zi, să iei note și premii și să știi în ce an a avut loc Primul Război Mondial. 

Însă realitatea este că a învăța înseamnă a fi viu, a asimila informații și a te bucura de tot ce se întâmplă în jur, de oamenii pe care îi cunoști și chiar de filmele pe care le vezi. Tocmai de aceea, pentru a-i stimula pe elevi să învețe și să facem din învățare o plăcere, un prim pas ar fi să le fim noi, adulții, modele. Adică să le arătăm că învățarea nu se oprește după ce ai terminat liceul sau facultatea, ci că citim cu plăcere, urmărim un documentar cu plăcere, mergem la un curs cu plăcere ca să învățăm ceva nou. 

Ce altceva mai pot face părinții?

Un alt lucru este felul în care le transmitem importanța învățării pentru viitorul lor. Ce înseamnă asta? Toți oamenii au vise, iar copiii nu fac excepție. Tocmai de aceea e important să legăm importanța învățării de visele lor și de dorința lor de libertate, mai ales la preadolescenți și adolescenți care simt mai acut această nevoie de libertate.

Putem, deci, să le transmitem cât de des posibil acest mesaj: 

Învață ca să fii liber! Învață ca să devii foarte bun în domeniul pe care îl alegi, pe care îl iubești. Pentru că atunci când ești foarte bun, tu alegi cu cine lucrezi, nu te rogi de alții să vrea să lucreze cu tine. Tu alegi cât valorează munca ta, tu decizi unde vrei să locuiești sau cât de mult vrei să lucrezi într-o zi. Învață ca să poți alege tu pentru tine, nu să îi lași pe alții să ia decizii în locul tău.

Recompensele sunt motivații mai bune decât pedepsele. Cum și când să fie aplicate?

Sincer… niciodată. Aș vrea să schimbăm puțin perspectiva asupra recompenselor, așa cum le știm noi. Toți oamenii se nasc cu această nevoie de a ști, cu nevoia intrinsecă de a învăța și, în prima fază, ei nu au nevoie de nicio recompensă ca să învețe lucruri noi. De aceea apare acel „De ce?” rostit de copii de zeci de ori pe zi la vârste mai mici. Și e o curiozitate, o sete de a ști care durează până când ajung la școală și învățarea începe să vină cu presiune, comparații, cu evaluare și coerciție.
Iar atunci când „trebuie” să faci ceva, acel lucru nu mai vine cu plăcere. La fel e și în cazul învățării. În plus, copiii nu învață pentru note propriu-zis, ci pentru căldura, aprecierea, validarea adulților, lucruri care apar în momentul în care primesc acele note mari sau vin acasă cu un carnet de note exemplar.

Cred că în loc să ne concentrăm pe „recompense”, fie ele buline roșii, note mari, premii la sfârșit de săptămână pentru cei care au făcut temele sau au fost „cuminți”, am putea să ne concentrăm pe a le arăta copiilor ce pot face concret cu informațiile pe care le-au învățat, pe de o parte. 

„Se confundă feedback-ul cu lauda”

Elevii sunt motivați și când primesc un feedback pozitiv la timp. Doar cuvintele sunt magice sau există și alte forme de aprecieri?

Aș vrea să punctez aici faptul că, de multe ori, se confundă feedback-ul cu lauda. Un feedback bun, echilibrat, este acel feedback care te ajută să crești, să știi ce ai făcut bine și ce mai ai de îmbunătățit. 

Dacă un copil primește doar un „Bravo!” sau un 10, fără să i se spună concret ce a făcut bine în acel proiect, în acea lucrare sau când a recitat o poezie, nu va ști ce să facă a doua oară ca să ajungă la același rezultat, deci învățarea pe termen lung nu se întâmplă. 

Evoluția, atât personală, cât și academică, apare atunci când primim în egală măsură și provocare, și suport. Doar cu laude nu putem „crește mari” cu adevărat. E nevoie și de lecții, de corecturi rostite cu căldură. 

Ca să răspund la întrebare, cred că cea mai dorită apreciere de către elevi este să se simtă văzuți și cu bune, și cu mai puțin bune. Să se simtă în siguranță să greșească, fără să le fie frică de pedepse sau de rușinare. Să li se ierte anumite comportamente, dar să li se arate și calea, adică să li se spună de ce un anumit comportament nu este potrivit și cum ar putea să facă în schimb, fără să mai ajungă la jigniri între colegi, la chiul sau teme nefăcute.
Cred că elevii au nevoie de fermitate cu căldură și de empatie, adică să li se arate că școala e un spațiu în care ei pot crește și progresa în siguranță, să simtă că sunt susținuți, emoțional și educațional vorbind.

Cum să-i crești motivația ca să ajungă copilul la performanță, fără să-l stimulezi prin recompense prea mari sau prin pedeapsa cu note mici?

În acest moment, de cele mai multe ori - și nu vreau să generalizez, căci știu că există sute de profesori dăruiți care predau cu o iubire de nedescris și pentru care am un respect deosebit - predarea este centrată pe profesor, și nu pe elev. Mai exact, predarea este mai mult unidirecțională: „Eu predau, voi ascultați, apoi învățați ce ați auzit.”  

Iar acest lucru nu are cum să îi motiveze pe copii să învețe, cu adevărat, pentru că apare plictiseala, apare lipsa de conexiune între lumea reală și informațiile pe care copilul le aude, și apare deconectarea de profesor. 

Un copil care nu înțelege de ce trebuie să învețe ceea ce i se predă, nu are „tragere de inimă” să studieze, să asimileze acele informații și să le poată da mai departe cu entuziasm. 

Însă dacă noi cunoaștem copiii pe care îi avem în față, le cunoaștem interesele și știm ce „butoane” să apăsăm ca să le stârnim interesul, învățarea vine altfel. 

Copiii au nevoie să se simtă văzuți, apreciați, înțeleși și iubiți exact așa cum sunt, iar învățământul așa cum e el organizat acum nu face decât să uniformizeze totul. Și spun asta cu mare părere de rău și cu regrete. Vrea îi facă și pe muzicieni, și pe pasionații de matematică să fie la fel de performanți la matematică. 

Ori acest lucru nu are cum să se întâmple, pentru că noi venim pe lume diferiți, unii cu fire de artiști, alții mai pasionați de cifre, alții mai îndreptați către scris și literatură. 

Așadar este nevoie de o adaptare...

În momentul în care profesorul își cunoaște copiii, și părintele la fel, și știe ce îl pasionează pe fiecare în parte, unde „strălucește” fiecare elev,  atunci va putea să îi ajute să facă performanță, plusând pe zonele în care copilul este foarte bun, unde are un talent vizibil. 

Vestea bună este că lucrurile încep încet-încet să se schimbe, și oamenii își pun întrebări. Părinții și dascălii, deopotrivă, au înțeles că sistemul suntem noi, că societatea suntem noi, și că e în mâinile noastre să facem lucrurile mai bune pentru copiii noștri. 

Datorită acestor părinți și profesori care și-au pus întrebări despre cum putem avea copii silitori, dar și fericiți și echilibrați, fără să tragem de ei și să recurgem la metode de soiul pedepselor și recompenselor, a apărut și campania „Educă azi, ca să nu vindeci mâine”. 

E un proiect dedicat părinților cu copii de toate vârstele, care își doresc să crească copii cooperanți, disciplinați și responsabili, dar în același timp fericiți și de succes. Prin această campanie, părinții au ocazia să afle informații gratuite prin intermediul webinariilor care au loc în fiecare zi, de luni până duminică. 

Pentru părinții care doresc să treacă de la „Nu am chef de teme!” la „Mama, hai să-ți spun ce am învățat nou azi! ” și care vor să știe cum pot avea copii motivați să învețe, am creat un webinar de 2 ore care se numește 5 Tehnici ca să ai un copil silitor la școală, fără să mai întrebi de 100 de ori „Ți-ai făcut Temele?!”, iar participarea este gratuită.