În fiecare an, sute de părinți încearcă să-și aducă copiii la această școală pentru că știu că aici metodele de predare sunt altele, iar confortul și starea de bine a copiilor diferă de ceea ce se întâmplă în alte școli.
Școala Ferdinand a devenit un model de bune practici pentru celelalte școli din România, fiind printre puținele școli incluzive. Abandonul școlar a scăzut sub 1%, în comparație cu câteva zeci de procente, cât era la începutul mandatului Violetei Dascălu. În 2017, fosta directoare a primit din partea Ambasadei SUA la București premiul „Femei Curajoase”.
Într-un interviu acordat pentru Școala 9, la final de carieră, profesoara se declară mulțumită de ce lasă în urmă. Rămâne cu amintirea generațiilor de copii care au terminat la Ferdinand și cu multe amintiri. Dintre toate, cea mai aproape de suflet este din ziua când a dat mâna cu Regele Mihai.
Școala9: De ce ați decis tocmai acum în pandemie să ieșiți la pensie?
Violeta Dascălu: Am doi ani peste vârsta de pensie. Și se apropia perioada de mandat. Nu e vorba să fug de responsabilități, că n-am făcut asta niciodată. Și coincide și cu un eveniment în familie – venirea pe lume a unui nepoțel.
Dacă ar fi să vă raportați la cei 30 de ani de directorat, ce i-ați spune unui tânăr care s-ar gândi să vă urmeze exemplul?
I-aș spune că e un lucru foarte serios de luat în calcul, dacă poate să fie dedicat, responsabil, să-și asume chiar și riscuri, hotărâri rapide, foarte multe lucruri de stabilit împreună cu echipe de oameni, să fie curajos, să fie insistent, să nu renunțe, și mai presus decât orice să se uite în ochii copiilor și atunci o să aibă oglinda activității lor.
Soțul o aștepta să iasă la pensie
La final de carieră ce v-au zis colegii?
Nu credeau, li s-a părut că e o glumă. Îmi spuneau „glumiți cu noi, n-o să puteți face asta, nu ne puteți lăsa”. Dar nu e vorba de a renunța, e vorba de a încheia un capitol din viața unui om. Trebuie să am grijă și de mine și de familia mea, să fac lucruri pe care le-am amânat.
Ce ați amânat din cauza școlii?
Timpul petrecut cu familia mea, cu soțul meu, mai ales cu el, pentru că el e pensionar de câțiva ani și tot aștepta să ies și eu la pensie, și a zis că poate e cel mai fericit moment din viața lui după căsătorie și nașterea copiilor. A fi director și a-ți asuma această funcție, și a dori să construiești, înseamnă să muncești foarte mult, inclusiv în weekenduri. Și atunci, timpul acesta era luat de acasă. Am amânat timpul pentru mine, să mă plimb, să mă bucur de anotimpuri.
Care a fost cel mai frumos moment de la școală?
Mi-ar fi foarte greu să zic unul singur, sunt foarte multe momente extraodinare pe care le-am trăit în care am cunoscut personalități care ne-au vizitat. Țin minte că cel mai emoționant moment pentru mine a fost când nu eram director plin și am luat un grup de copii de la școală și am mers la Palatul Elisabeta cu flori și l-am felicitat pe Regele Mihai de Sfinții Mihail și Gavril.
Când am dat mâna cu regele Mihai m-am infiorat că am atins mâna unui rege. În momentul acela Casa Regală nu era atât de implicată în viața publică și țin minte că era un reporter care a strigat la mine „Bravo, doamnele profesoare, că ați adus copiii aici”.
Cum a fost începutul carierei dumneavostră?
Au fost niște momente speciale. Am fost „o ceată” de profesori care veneam de lângă București, care era un oraș închis, nu puteai să ajungi profesor în București pe vremea aia. Și am fost fost foarte mulți profesori care au venit din Ilfov la Școala 64, cum se numea pe vremea aia. Noi eram străini față de ceilalți și am stat la aceeași masă în cancelarie. Prima dată ne-am împrietenit noi între noi, și apoi ne-au acceptat și ceilalți, după ce și-au dat seama ce e de capul nostru.
Aveam 33-34 de ani. Apoi am început să dau toate gradele didactice și tot ce ține de cariera noastră. Școala era foarte mare, erau vreo 1.500 de copii, eram o armată de oameni. Însă era o clădire neluminoasă, cu pereții verde închis, cu spații neigienizate. Și asta a fost mulți ani. Dar mi-am văzut de cariera mea, de copii, mergeam în excursii, îi duceam în excursii. Eram apreciați de părinți că scoteam copiii în oraș, mai ales că era în perioada anilor ‘90 când părinții își schimbau joburile și nu aveau timp.
„Ploua prin pod, tencuiala cam cădea”
Cum ați făcut pasul spre directorat?
A fost o poveste legată de directorul de la vremea respectivă, în 2002, care comunica mai puțin cu noi. Și atunci a fost o mică tulburare în colectiv și noi am făcut un consiliu profesoral și au fost aleși directorii și directorii adjuncți, iar printre ei eram și eu. Apoi a fost o mică comisie de la inspectorat care ne-a luat interviu și probabil că au cântărit bine situația și așa m-au ales și pe mine. Și m-am trezit cu numirea. A fost o surpriză pentru toată lumea, pentru că directorul coordonator era un profesor de matematică foarte tânăr și eu am fost director adjunct.
Am luat funcția în serios, pentru că școala se degrada fizic, ploua prin pod, tencuiala cam cădea. După un eveniment la primărie am reușit să reabilităm școala și în următorul an am reușit să schimbăm acoperișul și nu ne mai plouă.
În zilele astea directorii sunt numiți politic. Cum ați reușit să stați departe de politică?
N-am fost niciodată obligată în vreun fel. Era o școală grea care nu era ofertantă pentru mulți și atunci cred că văzându-ne că facem lucruri și se schimbă totul în bine, au zis să lase lucrurile așa. Chiar nu a fost presiune politică și apreciez mult lucrul ăsta.
Ce părere aveți despre politizarea din educație? Despre colegii dumneavostră care aleg un partid sau altul?
Eu cred că sunt alegeri personale și cred că lucrurile ar trebui tranșate la nivel înalt și specificat clar și cu migrarea politică dintr-un partid în altul. În educație nu are ce să caute politicul. Politicul care este ales, și trebuie ales odată la patru ani, trebuie să se supună unor înțelegeri că în educație mergem 10 ani în această direcție. Nu poți să faci nimic în educație dacă nu lași timp.
Totuși în educație pare că tot timpul se schimbă câte ceva. Cum vedeți aceste schimbări?
Dacă schimbi un articol de lege nu înseamnă că ai schimbat foarte mult. Schimbările trebuiau făcute la alt mod. O schimbare mare a fost Legea 1/2011. Dacă legea aceea ar fi fost respectată și am fi mers 10 ani așa, lucrurile arătau altfel.
Modelul danez, la Obor
Pentru școala unde ați fost director ați ales un model nordic de educație, nu celebrul model finlandez, ci modelul danez. Profesorii au urmat cursuri în Danermarca. De ce ați ales acest sistem?
A fost un caz fericit. Un părinte de la noi din școală este reprezentantul unei colaborări româno-daneze la nivel de Universitate din București, și pe lângă acest parteneriat prin care fac schimb de studenți, în România au mai dezvoltat și alte proiecte. Și părintele respectiv ne-a întrebat dacă nu dorim o colaborare. Nu ne-am pus mari speranțe că o să se întâmple ceva. Și a fost surprinzător să mergem În Danemarca unde am avut o întâlnire cu directorul de parteneriate externe și la sfârșitul ei m-au îmtrebat dacă vrem să facem un proiect împreună. Apoi au trimis doi experți de la ei cu care am făcut o analiză prin focus grupuri și au rezultat niște direcții pe care noi le-am semnalat că ar trebui îmbunătățite și așa au devenit teme de curs.
Am făcut apoi un proiect pe care l-am dus pentru finanțare la primărie și a fost bugetat și așa am început cursuri cu danezii. În primăvara anului 2019, 15 colegi am mers la ei la universitate. Programul continuă, a fost oprit acum din cauza pandemiei, dar se pune problema unei pregătiri online.
Părinții ocoleau Școala Ferdinand la început. Acum a devenit una din cele mai căutate de către părinți. Sunteți și școală incluzivă. Care e rețeta succesului?
Lucrurile s-au întâmplat în timp, nu așa dintr-o dată. Ceea ce a schimbat perspectiva noastră au fost proiectele europene care ne-au pus în legătură cu alte sisteme de educație. Apoi a fost parteneriatul cu Danemarca ce ne-a schimbat total modul de a vedea și lucra cu copiii, de a folosi metodele potrivite pentru copii, prin joacă, prin experiență, așa a ridicat nivelul la care se face învățarea la noi în școală. Totodată, văzând copiii cât de fericiți sunt și cât de bine se simt la școală, părinții au înțeles că facem foarte bine ceea ce facem. Bineînțeles, a contat și pregătirea profesorilor, ei au fost cei care au schimbat.
„Ceea ce lipsește este pedagogia digitală”
Pregătirea profesorilor este o problemă în general în sistemul de educație din România. Cum vedeți dumneavostră acest lucru?
La noi în școală sunt pregătiți altfel pentru că au văzut că se poate altfel, se simt bine ei. Schimbarea pleacă cu tine. Dacă nu înțelegi că nu poți să rămâi într-o rutină, că nu poți să rămâi cu o concepție, cu o metodă, cu un mod de a gândi, pentru că așa nu se întâmplă nimic. A fost foarte dificil să înțelegem asta. Și acum unor colegi le este foarte greu cu adaptarea. Nu e ușor și nu se face peste noapte. Cred că nu numai la noi, ci în toată țara se întâmplă asta. Va mai trece timp până când vom știi să facem lecții online și le facem cam după ureche și nu iese întotdeauna, și trebuie insistat și exersat.
Cum v-ați descurcat în perioada asta de pandemie? Mulți părinți sunt nemulțumiți. Toată lumea critică pe toată lumea.
Noi am fost pregătiți cumva. Aveam o platformă pe care lucram. Am avut sprijin mult de la părinți. Am avut investiții în școală și am putut să începem imediat. Am avut un start bun. În perioada pandemiei am stat aproape toți, ne vedeam și vorbeam despre cum ne simțim. Am avut ajutor din partea terapeuților și psihologilor ca să trecem cu bine, emoțional vorbind. În toamnă, primul lucrul pe care l-am făcut a fost ca toată lumea să învețe lucreze cu Classroom.
Toate clasele sunt dotate cu camere de luat vederi și calculatoare, se poate face predare online pe bune din toate spațiile. Dar ceea ce cred că lipsește, în toată țara nu numai la noi, este pedagogia digitală, despre care nici nu s-a vorbit la noi. Aici este mult de muncă. Cât să stea copiii în fața ecranului, ce să le dai, cum să le dai?
„Dacă ești profesor nu înseamnă că ești și director”
Ce notă ați da sistemului de educație după acești 30 de ani?
Mie mi se pare că puteau fi făcute lucrurile mult mai bine și rezultatele ar fi fost altele dacă am fi înțeles de la început că nu trebuie să te joci cu educația și că nu este de negociat. Negocieri le facem pe alte domenii, dar nu cu educația care trebuie să fie pe primul plan. Educația întotdeauna a fost subfinanțată și atunci nu ai cum să ai pretenții. Prioritatea trebuia să fie pregătirea profesorilor și evaluarea lor. Ei sunt cheia și motorul schimbării. Și pregătirea directorilor. Dacă ești profesor nu înseamnă că ești și director. Și dacă ajungi director, nu ești până nu înțelegi cine ești, până nu ai o viziune, până nu știi cu ce te confrunți, care îți sunt oamenii care îți sunt aproape, pe cine te poți baza, cum îi atragi și pe ceilalți.
Ce ați face mai bine dacă ar fi să o luați de la capăt?
Trebuie umblat foarte mult la comunicare și la stabilirea valorilor. Stabilirea direcției în care intervii.
Dacă ar fi să fac o școală nouă aș spune altceva, dacă ar fi să iau o școală de la capăt aș zice prima dată că o să fac o analiză, să vedem unde suntem. Trebuie susținuți copiii care provin din medii defavorizate și personalizată învățarea.
Cum a fost ieșirea din carieră? Cum v-ați simțit?
Acum mă simt foarte bine în postura aceasta. Sunt foarte mulțumită. Am început un program de detoxifiere, nu mai stau nici pe rețelele de socializare. Vreau o perioadă de reașezare a vieții mele altfel, pe alte dimensiuni. Încă nu îmi e clar ce o să fie sau ce o să fac, dar vreau doar atât - să mă detoxific puțin și să mă bucur de ce o să fie.
