„Nu trebuie să fie perfect, ca la școală”. Despre note, etichete, cărți și creativitate, cu artista Alexandra Mîrzac

„Nu trebuie să fie perfect, ca la școală”. Despre note, etichete, cărți și creativitate, cu artista Alexandra Mîrzac

Artistei Alexandra Mîrzac i s-a spus la școală că nu poate scrie compuneri. A ajuns însă să ilustreze și să scrie cărți pentru copii publicate la faimoasa editură britanică Tate. Am prins-o după atelierul de linogravură de la Rezidența9, după ce zece copii și-au umplut degetele de culoare și foile de desene, ca să vorbim despre cum este creată o carte ilustrată, cu povești care își dezvăluie noi sensuri cu trecerea timpului. Am trecut în revistă resursele prin care să-ți descătușezi creativitatea și am discutat despre etichetele pe care ți le pot imprima notele din școală. 

09.07.2024

de Andreea Archip
O lectură de 17 minute

Fiecare copil primește o bucată de linoleum. Alexandra desenează demonstrativ în creion o frunză pe una, scobește conturul cu o dăltiță și apoi o vopsește. O pune ca pe o ștampilă pe coala albă. Apoi, le mai arată o tehnică: dai cu culoare bucata de linoleum, pui coala albă deasupra și desenezi ce vrei tu în creion. Pe partea cealaltă se va imprima modelul tău. Îl pune pe un băiețel să încerce. Cu o expresie serioasă, ia creionul și face un cerculeț. Doar că atunci când vede ce-a ieșit e dezamăgit. Forma nu e perfectă. 

„Nu-ți place?”

„Nu!” 

„Ba e foarte frumos, nu trebuie să fie perfect, ca la școală…”, îi spune un alt părinte. 

E sâmbătă, 29 iunie, și la Rezidența9 se întâmplă atelierul de linogravură al artistei Alexandra Mîrzac, din cadrul „Degete verzi”, o serie de evenimente culturale care să-i apropie pe oameni de spațiile naturale din oraș. Următorul e pe 11 iulie. 

Singura artistă din familie

Înainte să le arate Alexandra ce au de făcut, copiii au explorat grădina, au cules frunze și au gustat din smochinele din copacul sub care stau la umbră, unii circumspecți față de un fruct care nu vine cu preț și cutie de plastic. Părinții le-au dat curaj mâncând ei primii. 

Timp de două ore, masa s-a umplut de zeci de nuanțe de verde, la fel și mâinile micuțe și harnice. S-a ajuns la desene elaborate pe care le-au luat acasă, nu înainte de a trece fiecare pe la Alexandra pentru un „foarte frumos” drept răsplată. 

Prima și singura artistă din familia sa, Alexandra Mîrzac este o ilustratoare și autoare de cărți de copii premiată internațional. „Lost” și „The Fragile World” au fost publicate de prestigioasa editură britanică Tate Publishing. Cu „Lost”, povestea motanului pierdut în marele oraș înspăimântător, a început și povestea ei ca scriitoare, deliciu pe care și-l refuzase fiindcă i s-a spus în școală că scrisul compunerilor nu e pentru ea, așa că închisese acea ușă. La umbra smochinului, întrerupte la un moment dat de o pisică neagră asemenea celei din cartea sa, am vorbit despre cum se naște o carte pentru copii, dar și despre aripile pe care le frânge școala atunci când le dă peste mână copiilor să nu încerce ceva fiindcă „nu sunt buni la asta”. 

Școala9: Ești singura artistă din familia ta. Cum de ai luat-o pe calea asta?

- Cred că o înclinație există pe latura asta din partea tatălui, dar doar eu am făcut școala de artă și am devenit artistă profesionistă. Tata m-a ajutat tot timpul când aveam proiecte, când eram mică, în școala primară, apoi am intrat la „Tonitza” în clasa 5-a. Și atunci aveam deja teme și profesori care să mă îndrume, dar până în școala primară, tata m-a ajutat. 

Desenam când eram mică, existau niște cărți pentru copii despre cum să-ți faci singur jucării din chestii pe care le găseai în parc, ghinde, castane, cu scobitori și asta mă distra foarte tare. 

Deci era o înclinație către lucrul de mână și a face obiecte, nu doar desen. Și cam așa mă jucam mai tot timpul. Și dacă mă jucam cu prietenele mele, reușeam să fac niște concursuri de desen. Ne alegeam o literă și trebuia să ne setăm un timp și în timpul respectiv fiecare trebuia să desenăm cât mai multe obiecte, lucruri care începeau cu litera respectivă.

- Am văzut și aici la atelier că unii copii voiau ca lucrurile să le iasă perfect, forme perfecte. Tu nu le-ai impus nimic.

- Cu cât le dai mai puține reguli, cu atât mi se pare că sunt mai creativi. Și astăzi am încercat să le explic tehnica și să fiu convinsă că nu se rănesc, că e problematică linogravura, dar nu am încercat să îi îngrădesc cu o temă. Cred că așa am simțit și în școală, mi-a fost mult mai ușor să lucrez pe teme unde regulile nu erau atât de stricte. Și copiii își găsesc fel și fel de soluții la care nici nu te gândești. 

- Fiindcă n-am fost la grădiniță - m-a amenințat viitoarea educatoare că îmi leagă mâna la spate pentru că sunt stângace -, programul meu de dimineață era să desenez prințese, mii de prințese, în timp ce mama sau bunica găteau. Tu ce desenai?

- Eu desenam tancuri când eram mică. Se pare că eram foarte populară printre băieți, pentru că voiau să le desenez mașinuțe și tancuri, nu prințese. Pentru că fetițele oricum desenau, aveau mai multă răbdare să deseneze și atunci nu aveau nevoie de ajutor, dar băieții se pare că nu aveau răbdare și atunci primeam sarcini de la băieți să desenez tancuri pentru ei. 

Pe urmele pisicii pierdute
- A apărut Lost! (în spatele ei, în curte, o pisică neagră explorează teritoriul. Râdem) 

- Eu chiar mi-am pierdut pisica, deși cartea inițială era despre cum experimentează un copil orașul, eu sunt claustrofobă. Era despre un copil care se pierde prin oraș și întâmplarea a făcut ca în timp ce lucram la carte eu să-mi pierd pisica. Deci au fost niște etape de căutare în timp ce lucram la carte. Din păcate, n-am găsit-o, dar m-a ajutat să lucrez la carte, procesul în sine. 

Am folosit foarte multe schițe pe care le aveam cu pisoiul meu. Nemaiavând un model pentru o carte în care aveam ca personaj principal o pisică, am trecut prin schițe mai vechi și a fost parcă un proces de vindecare. A fost greu, dar am ajuns să am cartea finală. 

- Cum e să fii claustrofobă într-un oraș ca Bucureștiul? Noi ne gândim doar la teama de a fi închis într-un lift, dar cum simți tu orașul?

- Eu pot să am criză de claustrofobie într-un spațiu extrem de deschis, ca aici, atât timp cât nu pot să ies...

Te gândești inițial, dacă nu ai o problemă cu claustrofobia, că e vorba de spațiile mici și închise, dar poate să fie orice fel de imobilizare, dacă mă ține cineva de mâini, de exemplu, dacă sunt blocată într-o hală, într-o curte din care nu pot să ies. E foarte greu să mergi cu avionul. E ideea că nu poți să ieși atunci când vrei. Merg cu trenul totuși, că în capul meu e „dar pot să trag semnalul de alarmă și să opresc trenul dacă vreau”. E foarte complicat să treci peste, cu toată conștientizarea, tot e greu. 

Și de aici ideea cărții, cum orașul poate să te facă să te simți claustrofob. 

„Cărțile pentru copii nu au un singur public”

- În „The Fragile World”, despre porțelanurile dintr-un dulap care stau separat, e o poveste cu mai multe straturi, vorbește despre tema mare a segregării la care nici adulții nu i-au dat de cap. Adică nu e doar pentru copii.

- Cărțile pentru copii nu au un singur public. Desigur, vorbești cu copiii, dar și cu părinții, cel puțin așa gândesc eu, de aceea ambele cărți au două nivele, există două povești: una pe care să o înțeleagă copiii cei mai mici și încă unul ascuns, pentru momentul când cresc, să-l descopere treptat. Copiii, dacă au o carte în casă, cel puțin așa făceam și eu, o mai revizitam din când în când.

E o diferență de cum citești un text azi și cum o să-l citești peste o lună și cum o să-l citești peste un an.

- Cum ai ajuns să scrii cărți pentru copii, totuși?

- Eu, deși am făcut Arte plastice, am lucrat în publicitate un timp, ca art director, și mi-a plăcut foarte mult ideea de a face ilustrații pentru cărți pentru copii, dar nu mi-am imaginat niciodată că pot să scriu cărți, pentru că din școală nu primeam cel mai bun feedback la compuneri, adică mă speriau foarte tare și nu credeam că e ceva ce o să pot să fac.

Aici am fost doar forțată de împrejurări, că îmi doream foarte mult să ilustrez. Și ai două variante: fie aștepți să-ți dea cineva un text pe care să-l ilustrezi, fie ți-l faci tu și eu credeam că nu pot.

Inițial, cartea „Lost” era fără text, era doar o poveste spusă prin ilustrație. Cu ajutorul celor de la Tate am adăugat textul, pentru că ei au spus că nu pot să o publice fără text. Și atunci am încercat și acum îmi place să fac asta. 

„Dacă nu luai notă bună la o anumită disciplină, trăgeai singur concluzia că e ceva la care nu ești bun”

- E ceva ce se propagă în continuare în sistemul de învățământ, treaba asta cu ce poți și ce nu poți să faci.

- Îți tragi cumva singur concluzia că ești bun sau nu ești bun la asta și nu lași o portiță în care să descoperi în timp dacă e ceva la care poți să avansezi sau poate nu ești bun acum. 

La compuneri mi se spunea că nu e ceva ce pot să fac, era după șablon: trei epitete, două comparații și o metaforă. Și probabil sistemul de notare… părinții se așteptau să te întorci cu premiul întâi. Ai mei, sigur, da. 

Și apoi, în mod repetat, să nu iei nota bună la o anumită disciplină, trăgeai singur concluzia că e ceva la care nu ești bun. Și când asta se întâmplă la o vârstă, clasa a doua și a treia, cred că e ușor să rămâi cu niște sechele și să-ți fie teamă.

Oricum, pentru mine nu compunerea a fost problema cea mai mare, ci matematica.

„Nu ar trebui să primești note la nicio materie”

- Apropo de note, a existat o discuție înainte cu privire la noua lege a educației care prevedea ca elevii să nu mai primească note la desen, muzică și sport și atunci profesorii s-au revoltat spunând că se creează astfel impresia că aceste materii sunt mai puțin importante.

- Nu ar trebui să primești note la nicio materie, sistemul de notare e unul foarte învechit și de fapt, nu funcționează pentru nimeni.

Da, e complicat și eu nu am mari speranțe, pentru că pare că e vorba de o reformă de la zero. Pe partea asta cu notele mi se pare că e problema cea mai mare, pentru că există niște clasificări care, cum ziceam, mi se pare că te sperie, te îngrădesc.

Într-un curs de artă, desen, copiii în continuare găsesc soluții, adică creierul - dacă face cineva un RMN în timpul procesului - tot se aprinde, pentru că el tot încearcă să găsească soluții. E diferența între logică și a învăța, pur și simplu, niște definiții pe care nu știi să le aplici. 

Procesul de a fi creativ, din punctul meu de vedere, ar trebui să se aplice la toate materiile fiindcă, de fapt, trebuie să înveți să găsești soluții, mai ales în ce trăim acum și ce o să însemne job-urile pe viitor. 

Am mai discutat cu părinți cu copii la școli bune din București unde în continuare e același sistem prin care am trecut eu: foarte multe teme, foarte puțină înțelegere a temelor respective și dacă îi scoți din ce au învățat, nu au înțeles ce au învățat și ce să facă cu informația sau să-și caute singur informații și să le aplice în alt context. 

- Ți se dă formula și o aplici… 

- Fiind un copil care nu reușea să aplice formula, pentru că nu-mi era explicată exact logica din spate, am suferit foarte tare. E ușor să ajungi să crezi că nu ești bun și e păcat că în continuare se întâmplă asta. Cu tot accesul la informații pe care îl are un copil, cumva nu știe să le folosească.

„Gândisem toată povestea în cap, doar că nu aveam curaj să o pun pe hârtie”

- Dar tu ai depășit totuși blocajul, ai început să scrii chiar dacă ți s-a spus că nu poți.

- Da, dar la aproape 30 de ani, adică foarte mult timp pierdut. Dacă nu era o conjunctură și ciocnire de evenimente să ajung la Tate care să-mi spună: poți să adaugi un text? 

Inițial am refuzat, am spus că nu pot, dar pot să rog pe cineva să mă ajute. Și am rugat niște prietene pe care le cunoșteam din agenție, erau copywriter. Doar că, deși erau foarte frumoase textele, nu erau ce voiam eu să spun. Eu gândisem toată povestea în cap, doar că nu aveam curaj să o pun pe hârtie.

La mult timp după ce a ieșit cartea mi-am trecut și autor pe ea, și asta am refuzat. Credeam că nu sunt validată de nimeni să mă autointitulez autor. 

- Ce soluții ai vedea tu, ce sfat le-ai da părinților?

- Contează foarte mult susținerea părinților. Eu nu cred că aș fi reușit să fac lucrurile pe care le fac astăzi fără părinții mei care nu au o calificare în zona artistică deloc. Pur și simplu pentru că au fost deschiși, și-au lăsat copilul în clasa 5-a să meargă la un liceu de profil, de vocațional, de artă plastică și de acolo facultatea. 

Sunt mulți care, deși au văzut că copiii lor au înclinație către asta, nu au avut curajul să facă asta, pentru că este o meserie în care nu îți poți câștiga existența. 

- Chiar nu poți? 

- Este o meseria din care NU îți poți câștiga existența. E complicat, este foarte greu. Și se resimte în criză. Adică tot trebuie să lucrez pe lângă asta într-o agenție de publicitate.

Dar sunt sacrificii pe care le facem pentru ce ne place, nu suntem singuri, sunt și alți oameni în alte domenii care fac asta.

Trebuie însă să ai o susținere a unor părinți la început care să își asume acolo riscul pentru tine că o să fie bine, indiferent de ce o să se întâmple și că o să găsești soluții.

Dacă aveți o sugestie de articol, temă pe care să o abordăm sau o observație legată de acest material, vă rugăm să ne scrieți pe adresa redactie@scoala9.ro. 

Andreea Archip

editor coordonator

Am terminat Facultatea de Jurnalism la Iași. Până la Școala 9, în cei 18 ani de presă, am fost redactor-șef la „Opinia Studențească”, a fost reporter la Evenimentul Zilei, Adevărul, TVR - Departamentul Știri, Digi 24 și la Libertatea. Focusul meu a fost în special în domeniul educației, dar și drepturile omului și social.

CUVINTE-CHEIE

alexandra mirzac lost rezidenta9 linogravura carti pentru copii

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile