REZOLVAT este primul proiect de jurnalism de soluții pe educație, iar primele episoade abordează tema abandonului școlar, căci România e la acest capitol în fruntea Uniunii Europene. Noi am mers către oamenii care au soluțiile. Fiecare episod este urmat și de o rubrică cu soluții, numită SOLUTION BOX.
O lectură de 14 minute.
Combaterea și reducerea segregării școlare este un tip de acțiune foarte pragmatic care poate să sprijine reducerea abandonului școlar. În momentul de față, UNICEF oferă asistență tehnică pentru Ministerul Educației pentru dezvoltarea metodologiei de monitorizare a segregării școlare, dar și a unei metodologii de prevenire și reducere a segregării școlare.
Datele mai multor studii care există la nivel european se referă doar la segregarea copiilor romi, dar metodologia pe care noi am dezvoltat-o pentru Ministerul Educației are cinci criterii de segregare. Pe de-o parte, este cel etnic și aici ne referim la toate etniile, nu doar la copiii de etnie romă, apoi sunt: criteriul dizabilității, criteriul statutului socio-economic al familiei, criteriul mediului de rezidență și criteriul rezultatelor școlare.
Ce înseamnă segregarea școlară
Concret, când copiii intră în școala primară, de multe ori clasele se formează în funcție de profesia părinților. O să vedem că sunt clase cu preponderent copii de doctori sau de avocați și clase unde sunt preponderent copii de muncitori. Ideea este să nu mai fie clasele segregate pe criterii de genul ăsta.
Sau copii care au fost la grădiniță și copii care nu au fost la grădiniță. Acum, în timp, problema asta se va rezolva ținând cont că deja sunt doi ani de grădiniță obligatorii și până în 2030 va fi și cel de-al treilea. Dar încă există fenomene de genul ăsta. Apoi, în funcție de etnie, sunt clase unde preponderent vedem copii de etnie romă.
Toate studiile arată că cu cât este mai diversă și mai inclusivă școala, cu atât toți copiii vor avea de câștigat și cu atât societatea va fi mai incluzivă.
Acesta este un tip de măsură foarte practică și pragmatică - cum formăm clasele, cum facem în așa fel încât să evităm orice fel de segregare.
Este un lucru care îi ajută pe toți, inclusiv pe copiii, să-i numim așa, din „familii bune” pentru că dacă îi ții într-o clasă în care socializează doar cu cei de același tip, le creezi un handicap. Societatea în care ei vor trăi este foarte diversă și atunci trebuie să cunoască și să învețe, să nu rămână în bula lor
Un exemplu foarte concret am văzut în Portugalia unde am mers într-o școală unde erau integrați și copiii surdo-muți alături de copii tipici. Pregăteau o serbare și au cântat un cântec în limbaj mimico-gestual. Nu îți dădeai seama, uitându-te la ei, care erau copiii cu deficiențe. Ce mi s-a părut mie extraordinar a fost că practic ceilalți copii din școală cunoașteau încă o limbă străină, iar lucrul ăsta cu siguranță îi va ajuta într-o societate incluzivă în care ei vor trăi.
Orice lucru în plus pe care un copil îl învață nu face decât să îl ajute. Adică de multe ori la noi există această percepție că vor fi întârziați ceilalți copii, lucru care din punctul meu de vedere nu are nicio acoperire. Din contră, ceilalți copii vor avea și ei de câștigat.
Bani pentru școli, ca să facă proiecte pe nevoile lor
Ce mai funcționează din ce am văzut noi e investiția în managementul școlar. Dacă ai un director de școală care are suficientă autonomie ca să poată să facă niște lucruri specifice școlii lui, lucrurile funcționează. De asta am creat noi microgranturile, ca să dăm această autonomie.
Poate că ar trebui puțin regândit sistemul de finanțare în așa fel încât să permită această autonomie. În teorie avem acest sistem per capita care are și niște coeficienți de corecție în funcție de grupurile de risc și de copiii din grupurile de risc care se află în școală. Dar, din nefericire, așa cum funcționează el în realitate, nu ajunge să își îndeplinească scopul pentru că practic banii sunt alocați la începutul anului. În general, în școlile astea dezavantajate sunt profesori cu mai puțină experiență și cu mai puține grade didactice. Banii nu sunt epuizați, ei nu pot să fie folosiți pe altceva decât pe salarii, ca atare să reîntorc la nivel central și sunt redistribuiți către colegiile naționale, unde sunt profesori cu foarte mulți ani de experiență și cu toate gradele didactice.
Ar trebui regândit puțin sistemul ăsta în așa fel încât banii chiar să rămână la școala respectivă și să poată să fie folosiți de către director pentru activități care să sprijine zonele unde e mai multă nevoie.
Întâlniri ale părinților altfel, nu pe modelul ședințelor cu părinții
Un alt lucru care funcționează este partea de lucru cu părinții, dar depinde foarte mult de cum reușești să-i atragi către școală și este important să lucrezi cu ei și pe partea de dezvoltare a competențelor parentale, să-i faci să înțeleagă care sunt nevoile de dezvoltare ale copilului lor în funcție de vârsta pe care o are.
De exemplu, programul de educație parentală pe care noi l-am derulat e făcut pe grupe de vârstă. Avem curriculă pentru părinții cu copii de la naștere la 3 ani, cu copii de grădiniță, cu copii de ciclu primar, cu copii de ciclu gimnazial și cu copii de liceu.
Noi le recomandăm de obicei părinților să reia cursul la trecerea în fiecare ciclu educațional,
tocmai pentru că nevoile de dezvoltare ale copilului diferă de la un ciclu la altul.
Și e important să îi ajuți pe părinți să înțeleagă de ce e bine să investească în ei. Prima sesiune din programul de educație parentală este despre cum să avem grijă de noi înșine pentru că de multe ori părinții uită să facă lucrul ăsta și atunci practic sunt secați de resurse și nu mai pot să dea mai departe.
Când am făcut prima dată programul de educație parentală și l-am avut într-o zonă dezavantajată, foarte mulți ne-au spus că nu o să vină părinții. A fost dificil, într-adevăr, să-i aducem la primul curs pentru că în relația cu școala și în general, cred că în relația cu autoritățile, erau obișnuiți să vină la ședințele cu părinții și să afle lucruri mai degrabă neplăcute: că nu știu ce au făcut copiii, că au note mici, că au deranjat nu știu ce oră.
E schimbarea asta de abordare în care, în primul rând, îi întrebi ce fac ei și cum sunt ei și dacă sunt bine cu ei. Și apoi, părinții, când se termina cursul care are 10 sesiuni, cei mai mulți întrebau dacă nu ar putea să continue. Nu e o rețetă, repet, ci e doar o facilitare. Îi înveți pe părinți să se uite, în primul rând, la resursele lor.
De multe ori, părinții învață unii de la alții. Pentru că asta a fost un lucru care a rămas după cursurile de educație parentală - ei au format rețele de suport între ei. Iar lucrul ăsta, surprinzător pentru noi, a fost important inclusiv în comunitățile mai mici, în comunitățile rurale, unde te gândești că oamenii sunt puțin mai apropiați. Cu atât mai mult a fost important în zona urbană, unde nu mai există familia lărgită, și, cumva, rețelele astea de suport s-au destructurat foarte mult. Cu toții ne simțim mai bine când avem cu cine să împărtășim și când avem de la cine să ne inspirăm.
Manele despre importanța educației
Am lucrat, de exemplu, în comunități de etnie romă și am încercat să transmitem mesajul ăsta de importanță a educației. Și mijlocul pe care noi l-am găsit a fost să lucrăm cu un artist din zona de muzică lăutărească și să scriem versurile muzicii respective, să fie versuri din zona asta încurajare pentru educație și pentru a merge la școală. Deci important este ce metodă găsești să transmiți mesajul, să te adaptezi.
Comunitățile locale au nevoie resursă umană
Există foarte multe comunități în care nu avem nici măcar un asistent social. Există multe comunități în care nu avem nici asistent medical. Există multe școli care nu beneficiază încă de un consilier școlar. Deci trebuie regândit puțin și trebuie venit cu politici de la nivel național care să investească în zona asta de resurse umane și să creeze practic noi locuri de muncă. De altfel, eu sunt un adept al soluțiilor care vin pe zona de construcție.
Sunt multe comunități în care am fost, în care nu mai era decât școala - celelalte servicii aproape că nu existau și toate lucrurile, inclusiv astea din zona socială, erau puse cumva în cârca școlii. Și întrebam: „Dar de ce faceți lucrul ăsta? Că asta ar trebui făcută de un asistent social.”„Pentru că nu mai avem nimic altceva decât școala”. Nu cred că asta este soluția pe termen lung.
Școala e ca o căruță care mai are trei roți. Dacă tu pui și sacii de la sănătate și sacii de la asistență socială în căruța școlii, o să ajungi să rupi și roțile respective. Trebuie să construiești niște soluții pe termen lung. Sigur, o să ia mai mult, dar dacă vrem o societate prosperă, e nevoie să construim.
