Toată adolescența si o parte din tinerețe mi-am petrecut-o pregătindu-mă să devin actriță, după trei admiteri nereușite la Facultatea de Teatru, am renunțat. M-am licențiat în filosofie și apoi în psihologie și am lucrat aproape 13 ani pentru o asociație profesională a cardiologilor, perioadă în care am profesat și ca psiholog în propriul cabinet.
De mai bine de zece ani m-am mutat într-o comună la 20 km de București, visând naiv să devin casnică la țară, ipostază pe care am savurat-o cu bucurie după ce i-am născut pe cei doi copii, Katia (10 ani) și Nicolae (6 ani). Surprinzător pentru o ardeleancă născută la Cluj, oraș în care am trăit până la 29 de ani, iubesc Bucureștiul în weekend-urile de toamnă târzie și de când locuiesc la țară și lucrez la țară îmi place să mă răsfăț cu „escapade exotice la capitală”, aproape în fiecare lună.
Acum sunt în al doilea an de când împletesc pedagogia cu psihologia la Școala Gimnazială Nr. 1 din comuna Frumușani, județul Călărași, după ce am fost acceptată în programul Teach for Romania și am trăit cea mai intensă experiență de învățare în Academia de Leadership și Pedagogie 2021.
Am ajuns la Frumușani în prima zi de școală anul trecut, unde am preluat clasa pregătitoare, Clasa Inimoșilor Curajoși și Curioși. Anul trecut am avut 31 de copii în clasă, iar de anul acesta s-au format două clase I și am doar 16 elevi și predau limba franceză la clasele de gimnaziu. Fac naveta în fiecare zi 70 km și străbat 3 județe: Ilfov, Giurgiu și Călărași.
Deși se află la doar 10 km de București, comunitatea este una vulnerabilă, expusă abandonului școlar și analfabetismului, majoritatea tinerilor termină cel mult opt clase, iar părinții nu au nici ei un loc de muncă, fie trăiesc din munca cu ziua, fie din ajutoare sociale.
Ziua în care la școală a venit doar un copil
Când am ajuns prima dată acolo nu am știut ce o să fac, nu am avut un plan, dar i-am ascultat pe toți fără să judec, fără să încerc să le arăt eu drumul bun și mai ales am avut răbdare să le câștig încrederea și așa a început povestea noastră. Am format prima dată relația, punând în centru elevul. Nu a fost ușor, în a doua lună de școală am trăit deznădejdea dascălului cu un singur elev în clasă, ca un preot ce predică singur într-o biserică goală, era pandemie și în comunitate se zvonea că elevii vor fi vaccinați la școală, dimineața părinții mă rugau cu lacrimi în ochi să nu le vaccinez copiii.
În dimineața aceea am sunat toți părinții și le-am explicat că nimeni nu are voie să le facă nimic copiilor fără acordul lor, că eu sunt acolo și le garantez asta. Chiar dacă s-au liniștit cu vaccinurile, absenteismul nu a dispărut, am avut elevi care nu au fost nicio zi la școală anul trecut sau care au plecat în străinătate cu părinții sau care nu aveau cu ce să se îmbrace sau pur și simplu pentru părinți școala nu este o prioritate.
Majoritatea elevilor mei nu au fost nici măcar o singură zi la grădiniță, nu aveau niciun fel de rutine, de reguli, erau speriați, primele două săptămâni mi-am ținut orele cu Melania plângând în brațele mele, păzind ușa să nu fugă Răzvan sau Andrei să nu sară pe geam. Am încercat să fac totul predictibil pentru ei, le-am desenat pe tablă la începutul zilei câte un cerc pentru fiecare oră, când tăiam ultimul cerc cu creta știau că vor pleca acasă. Înainte de orele de sport, religie sau engleză când erau cu colegii mei, îi asiguram că sunt pe hol și mă întorc. În carantină a fost și mai greu (când mi-e mai greu îi plâng soțului meu și apoi mi-e mai ușor).
„Știu că nu îi pot salva pe toți…”
Online se conectau 4 elevi, apoi mă întâlneam în curtea școlii cu restul și le dădeam fișe, alteori îmi dădeam întâlnire cu 4-5 elevi la magazin și ne primea un părinte la el acasă să lucrăm. Știam că sunt acolo ca să produc învățare, dar pe lângă asta încercam să asigur rechizite sau haine pentru cei care aveau nevoie. Anul trecut, de ziua mea, am primit bani de la prieteni, am descoperit Atelierul de Reparații Imposibile în București, unde soțul meu a putut duce la reparat ochelarii Melaniei, cea mai determinată elevă din clasă, vecinii au licitat prăjituri și cozonaci și cu toate fondurile strânse am reușit să asigur toate acestea. Partea de asistență socială e una importantă când lucrezi într-o comunitate vulnerabilă.
Uneori mă simt ca un doctor ce face paliație în educație, știu că nu îi pot salva pe toți, dar pot face în clasă locul în care fiecare se simte văzut, apreciat, validat, încurajat, locul în care fiecare are dreptul să greșească, locul în care au început să descopere că fiecare este diferit și la fel, în același timp. Fiecare reușită a lor o împărtășesc cu părinții și îi încurajez să se bucure fără teamă de copiii lor așa cum mă bucur eu la clasă! E surprinzător pentru părinți să le spun că nu vreau de la copii să învețe calcule pe de rost, că vreau ca ei să înțeleagă cum se fac adunările și scăderile și atunci numărăm câți elevi sunt în clasă, câți pe rândul de la geam, câți la fereastră, ce se întâmplă dacă doi ies din clasă, câți mai rămân.
Prima excursie
Luna viitoare vom pleca în prima excursie cu clasa, să ne întâlnim cu Moș Crăciun, iar vara viitoare vom pleca în prima tabără la munte, 80 elevi din Frumușani. O întâlnire frumoasă cu niște oameni la fel de frumoși ce au facilitat colaborarea cu o fundație din Olanda care, în această toamnă, a asigurat rechizitele pentru 170 de elevi de la primar. Vorbim mult despre excursie și tabără, pentru unii va fi prima ieșire din Frumușani, majoritatea nu au stat niciodată fără părinți, dar știu că plecăm împreună și eu voi fi tot timpul cu ei acolo.
Îmi doresc pentru elevii mei să (se) viseze departe, să descopere lumea și să creadă în șansa pe care ți-o dă educația.
Nu, nu aș schimba nimic, îmi doresc în continuare să rămân la catedră!
Ce a contat cel mai mult a fost să știu tot timpul ca cineva din comunitatea Teach for Romania e lângă mine, profesorii Teach for Romania din școală, tutorele, colegii, ei m-au ajutat să fiu un profesor mai bun, să mă privesc cu îngăduință și cu ei am găsit un răspuns la toate dilemele mele.
*numele copiilor au fost schimbate pentru siguranța lor.
