Proiectul introducerii orelor de educație sexuală în școli chiar are nevoie de susținere. Dezbaterea din Parlament a fost neconcludentă, voit pudică și confuză, spunându-se că aceste ore nu ar face decât să trezească apetitul tinerilor pentru sex, aruncându-i într-o goană după plăceri fără opreliști și fără discernământ. S-a făcut aci o confuzie cruntă și voită între o reclamă la pornografie și educație. Or, prin educație, se limitează în foarte mare măsură sexualitatea promiscuă, debordantă, fără măsuri de precauție, dar plină de ipocrizie.
S-a ignorat și vocea tinerilor care, prin Consiliul Național al Elevilor, s-au pronunțat în favoarea orelor de educație sexuală, ore necesare întrucât i-ar ajuta să-și cunoască mai bine corpul și nevoile lui, să-și conștientizeze și să-și strunească simțurile, să înțeleagă că principiul freudian al plăcerii este implicat în toate actele noastre de voință, că doctorul Freud a explicat științific ceea ce filosoful Schopenhauer intuise deja, că sexul nu e deloc separat nici de corpul, nici de voința, nici de viața noastră; că ocupă oricum un loc central, că vrem sau nu vrem.
Creștinul nu este un om castrat
În România, orele de educație sexuală le-ar ajuta mai ales pe fete să înțeleagă mai bine că, în numele plăcerii, sunt privite de multe ori ca o pradă, că se profită de ingenuitatea și de ignoranța lor, că fenomenul loverboy există, că traficul de carne vie e în floare, în România chiar mai bine reprezentat decât în alte părți, că trăim într-o lume mult mai cinică decât suntem în stare să anticipăm.
Cei care militează deschis împotriva educației sexuale invocă anapoda morala creștină. Creștinul nu este un om castrat. Creștinismul nu impune nimănui să fie bigot sau încuiat. Cel mai bun film despre Patimile lui Hristos l-a făcut Pier Paolo Pasolini, un cineast care era ateu, homosexual și marxist declarat. Chestionat despre ateismul său, Pasolini a recunoscut că o fi fost el ateu, dar unul care voia sincer să creadă... Lumea e diversă și „întortocheate sunt căile Domnului” de vreme ce filmul Evanghelia după Matei a fost criticat de marxiști, după principiul „cine nu e cu noi e împotriva noastră”, iar Vaticanul, după ce a avut unele creștinești rezerve, l-a decretat cel mai bun film care s-a făcut vreodată după Evanghelii. Iată!
Orele de religie au fost introduse în școli fără să se țină cont de principiul laicității și de faptul că ele vin în contradicție flagrantă cu orele de fizică și de biologie, învitând copiii, prin chiar planurile de învățământ, să nu pună întrebări – ciocul mic – de vreme ce se propovăduiește indirect dublul adevăr: cel științific și cel religios! Prezența orelor de religie în trunchiul comun și absența orelor de educație sexuală în școli nu au salvat România de la o statistică rușinoasă: suntem pe primul loc la mame minore în UE! Niște fete ajung mame înainte de a fi femei și ajung femei fără să știe măcar ce li se întâmplă... O rușine!
Dacă materia religie face parte din trunchiul comun-obligatoriu al planurilor de învățământ, cu cererea consimțământului părinților, atunci să introducem și educația sexuală în trunchiul comun, tot cu consimțământul părinților. Să adăugăm că educația sexuală nu ar veni în contradicție cu niciun alt obiect de studiu, ba chiar ar completa fericit orele de biologie și de literatură, scriitorii, majoritatea creștini, nefiind nici ei niște oameni castrați sau care își ignoră sexul. Problema unora e că orele de educație sexuală ar descătușa mințile tinerilor, că ar favoriza lectura lui Freud, că altfel ar vedea tinerii lumea și societatea, că ar pune mai multe întrebări, că ar fi mai dezinhibați, mai greu de manipulat și că politica „ciocului mic” s-ar duce dracului... și-ar fi păcat de atâta „muncă”...
Ușa zăvorâtă tentează
Prin aceste ore, se va urmări, dacă se va da voie, să se arate că omul este o ființă complexă, că el are și sex, și simțuri, și voință, că aceste trei lucruri nu este bine să fie puse sub capac, fiindcă atunci se vor manifesta dezordonat și nepredictibil. Că doar bărbatul gelos își învață nevasta curvă; citiți Școala nevestelor și Școala bărbaților, că tot suntem într-un an Molière. Cutia Pandorei nu poate fi păstrată închisă la infinit. Ușa zăvorâtă tentează, chiar dacă dincolo de ea nu este neapărat paradisul...
Dacă ușa interzisă este actul sexual, trebuie să le explici copiilor că depinde doar de noi și de educația noastră dacă dincolo de ea vom găsi paradisul, sau doar o consolare, sau o efemeridă, sau poate iadul.
Toate aceste variante sunt probabile. Dar menirea orelor de educație sexuală este să țină iadul cât mai departe. Ele îl vor ajuta pe tânăr să se cunoască mai bine și să îl înțeleagă mai bine pe cel din fața lui. Un om educat este un om avizat. Această materie ar trebui să își găsească locul măcar printre opționale. E absolut necesar.
Jocul din „Moara cu noroc”
E adevărat că orele de literatură română suplinesc ceva din conținutul educației sexuale, dar prea puțin. Literatură universală nici nu se mai face. Eu sunt convinsă că sunt tineri care nu-i vor citi niciodată nici pe Molière, nici pe Henry James, nici pe John Galsworthy, nici pe Marchizul de Sade, nici chiar pe Balzac, cel din celebra Peau de chagrin, roman comentat de însuși Freud. Aceștia sunt autori care au avut curajul să vorbească direct sau voalat despre libido. Marchizul a făcut-o direct... Și l-a costat... ani buni de închisoare. Nici Slavici al nostru nu e mai prejos. În Moara cu noroc, libidoul e la loc de cinste:
„Haid’ să te joc o dată, să zici că ai fost jucată!”
Dar Ana „cea înțeleaptă și așezată” e neclintită:
„Ei! nu vreau! grăi Ana rece și se dete înapoi.”
Și acum se întâmplă ceea ce mai toți sexologii evidențiază, iar Slavici a știut înaintea lor: bărbatul se retrage, dacă femeia e fermă: „Lică se retrase cam necăjit.” Sigur, asaltul urma să se reia... Dar cine credeți că dă o mână de ajutor, „săracul de el”? Chiar Ghiță:
„Săracul de mine! (...) Dar năzuroasă mi s-a mai făcut nevasta! Joacă, muiere; parcă are să-ți ia ceva din frumusețe...”
Lică nu îi ia nimic din frumusețe... În tot acest context, Lică e păcatul, care mocnește și se înmulțește, ajutat și de slăbiciunea omului. Lică e cel care face să progreseze narațiunea, așa cum păcatul originar s-a cuibărit la originea lumii, ca șarpele... Și eu m-am gândit de mai multe ori, recitind această splendidă nuvelă la poemul Șarpele de Vasile Voiculescu:
Am întâlnit un șarpe împodobit splendid,
În verdea lui armură (Lică avea ochii verzi)
... Am ridicat călcâiul. El m-a privit lin, drept
C-o grea făgăduință în ochiul lui deștept
Știui că e păcatul... și nu l-am mai ucis”
Și ce plină de patimi și înțelesuri e făgăduința lui Lică!
El știe să speculeze slăbiciunea umană. Când Ana se ridică „roșită ca bujorul” după ce Lică aruncase o vorbă despre slujnică, bătrâna, mama ei - o înțeleaptă - gândește că „așa e omul! Oricât de bun ar fi, tot are câte un păcat. Fie cât de mic, dar tot îl are.” Iar păcatul Anei e unul universal și foarte, foarte mic: chemarea îndărătnică a cărnii. Și când o joacă Lică se produce adevăratul ei dans nupțial. Își dă seama și Ghiță când „îi vedea fața străbătută de plăcerea jocului.”
De ce vrea Ana să rămână la han în ziua de Paște? E drept că la Moară rămânea bărbatul ei. Dar copiii ei plecau la rude. Cuminte ar fi fost ca „Ana cea înțeleaptă și așezată” să plece cu ei. Dar nu o face: „Țiu la tine, Ghiță, strigă ea îndărătnicită”, dar Ghiță cel moale și ezitant nu e prost:
„Grozav ți-e de mine! (...) Spune drept; vorbește-mi pe față: vrei să rămâi, pentru că știi că are să fie și Lică aici.”
Chiar și bătrâna ei mamă se desparte de dânsa ca și când abia acum ar mărita-o cu adevărat:
„Ea își sărută la despărțire copila, o sărută o dată, de două ori, o sărută de mai multe ori, ca și când s-ar despărți pe veci de dânsa, ca și când acum o ar mărita și numai acum ar sâmți că ea trebuie să împartă bucurii și amaruri cu soțul ei.”
Lică și Ana rămân singuri la han:
„Lică privea cu mulțumire la obrajii ei aprinși, la ochii ei plini de văpaie sălbatică, la buzele ei desfăcute ca și caisa răscoaptă... (...) Se sâmțea stăpânit de dânsa...”
Din acest moment, deznodământul nu mai contează.
Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,
Iubirea e sămânța eternității-n carne, conchide Vasile Voiculescu în Sonetul CCXXXV.
După ce Ghiță o asasinează, iar Lică se întoarce la han ca să-și recupereze șerparul, dar Freud ne-ar asigura că el îl uitase acolo anume ca să se întoarcă, „când Lică se plecă asupra ei, ea țipă dezmierdată, îi mușcă mâna și își înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă...” (s.n.)
Ana a plătit plăcerea cu viața, dar măcar a știut înainte de a muri „că a fost jucată”...
Și e frumoasă povestea lor de dragoste, chiar dacă... vinovată:
Am fost și noi doi îngeri, legi sumbre am călcat...
Ci-mbrățișarea noastră, oricât de vinovată,
Păstra în ea savoarea întâia, neuitată
Și paradisiacă a primului păcat.
...
Că-i pe nedrept infernul în care ne muncim
Și-n ghearele Satanei noi încă strălucim. (Voiculescu, iarăși)
Cursurile de literatură castrate
Sunt convinsă că mulți profesori de română evidențiază la Moara cu noroc tot ce trebuie, iar, dacă nu o fac, ce se întâmplă?!
Ooooo! Se întâmplă ceva ce unii literați încă nu au remarcat: cursurile de literatură castrate, unde sexul nu-și găsește locul, fiind tratat ca și când nu ar face parte din viață, sunt privite de elevi și studenți ca simplă literatură pentru examen, care nu numai că nu trezește apetitul, dar nici nu trebuie să o facă și, atunci, ei se vor îndrepta în masă spre E.L. James și al său roman, 50 de umbre ale lui Grey, citit la apariție de 80% dintre elevii mei. Mi l-au recomandat și mie: „Nici nu știți ce pierdeți, doamna...”, „Nu prea am timp”, am bâiguit eu, „Nici noi, dar merită”, a venit replica. Și cred că aveau dreptate, dar eu nu prea citesc la întâmplare, îmi fac liste de lecturi prin care urmăresc o idee și mă țin de firul listei.
Ce am vrut să spun este că, dacă le-ai semnala libidoul în opera unor Slavici, Molière, Balzac, Henry James, John Galsworthy și alții, le-ai trezi mai mult apetitul pentru marea literatură decât prezentându-i pe scriitori ca pe niște ființe castrate.
O civilizație castrată, ce nu îndrăznește să vorbească deschis despre sex, este o civilizație condamnată, care se ignoră, neavând curajul emancipării sub niciuna din formele ei. La viața mea, prin natura muncii mele, i-am citit pe Kant, Schopenhauer, Chomsky, Freud, toți, deschizători de drumuri. Indiferent de specializarea pe care o vei urma, lectura lui Freud este cea mai instructivă. Le-am atras de mai multe ori atenția elevilor mei asupra cărților lui. I-am rugat să-l citească, fiindcă altfel vor vedea lumea, oamenii, relațiile interumane, societatea, psihopatologia vieții cotidiene și propriul destin după lectura lui Freud. Ce om! Ce geniu! Châpeau bas, domnule doctor! Ce bine că ați existat! Ce bine că nu ați avut prejudecăți!
Freud vorbește despre „principiul plăcerii”, pe care dacă nu-l ignorăm nu înseamnă că-i cădem pradă. A vorbi despre acest principiu și rolul lui în viața noastră nu înseamnă a induce altora ideea că plăcerea e totul în viață, cum greșit comentează doamna Rucsandra Cioc, într-un articol publicat pe platforma Republica, în data de 7 martie 2021, și republicat pe aceeași platformă în data de 26 noiembrie a.c. Căutarea plăcerii este subîntinsă tuturor actelor noastre, dar acest lucru se petrece subconștient, că vrem sau nu vrem, iar faptul de a nu conștientiza acest lucru nu ajută la nimic.
A trăi cu impresia că sexul e doar pentru pipilică și făcut copii, că orgasmul e doar o întâmplare exotică e o prostie și e foarte trist că această prostie e susținută chiar de la tribuna Parlamentului: Vorbim de „educație sanitară” în loc de educație sexuală, ca și când am confunda spălatul pe mâini cu spălăturile intravaginale, proscrise de ceva vreme. Trebuie să îi spunem clar și doamnei Cioc că a vorbi despre „principiul plăcerii” nu are nicio legătură, dar niciuna cu a recomanda „goana după plăceri și egoismul”, cum scrie dânsa. Nu recomandăm nici așa ceva, nici Freud după ureche...
Mă întreb dacă doamnele din Parlamentul României care au făcut, din vocea lor, zid împotriva educației sexuale au citit măcar un volum din Freud sau au avut vreodată orgasm.
O altă problemă pe care o ridică Rucsandra Cioc este dacă educația sexuală s-ar preda bine sau nu și ce ar trebui să conțină programa.
Pentru început programa ar trebui să conțină tot ce se găsește în multele cursuri pregătitoare, în vederea predării educației sexuale ce s-au făcut din 1995 încoace. Intențiile au fost bune, dar au fost blocate, ca mai tot ce e românesc. Capitolul despre contracepție ar trebui neapărat îmbogățit și ar trebui adăugat un capitol despre minoritățile sexuale. Ca să avem o programă obligatorie trebuie să avem educația sexuală ca obiect de studiu obligatoriu. Or, noi abia vorbim de educație sanitară, ca obiect opțional. Dacă obiectul ar fi obligatoriu, s-ar emite programă și ea ar trebui respectată. Desigur, ea poate fi îmbogățită, dacă elevii pun întrebări și se arată interesați de anumite conținuturi.
Cât privește supoziția doamnei Cioc că poate nu s-ar preda bine obiectul că – deh! – nu toată lumea are har, întreb și eu: Și-a pus cineva problema în atâția amar de ani dacă religia se predă bine, dacă se predă cu har? Orice obiect de studiu trece prin mâna profesorului, poartă amprenta lui, iar profesorul are sau nu are talent pedagogic. Dacă un profesor de română nu are nici talent la scris, nici har pedagogic nu înseamnă că trebuie să scoți româna din programă...
Cât privește atitudinea „pro viață sau pro avort”, despre care vorbește doamna Cioc, până să ajungem acolo trebuie să discutăm despre mijloacele contraceptive. Sunt multe și pe an ce trece mai perfecționate. Am cunoscut persoane pudice și bigote care consideră chiar și contracepția o crimă... Înainte să vedem în avort o crimă, hai să ne gândim că acel făt este purtat în pântece de o femeie; că ea trebuie să fie suficient de coaptă pentru a deveni mamă; că acel copil trebuie să se nască într-o familie normală, dorit, în egală măsură de mama și de tatăl lui; că acea familie ar trebui să aibă mijloacele materiale necesare pentru a-și crește pruncul... Spus direct, femeia aceea nu poate fi obligată să fie mamă, dacă nu se simte pregătită sau în stare și dacă nu are mijloacele materiale necesare pentru a-și crește copilul.
Confuzia dintre pornografie și expunerea argumentată
Să-i amintim doamnei Cioc și de femeile care au făcut avort în condiții improprii, improvizate, în timpul „epocii lumină”, decretate de Nicolae Ceaușescu, când atitudinea oficială era „pro viață”, și care au murit... de dragul vieții... Chiar așa „De ce trebuie să ne împotrivim orelor de educație sexuală în școli”, cum scrie dânsa? De remarcat folosirea fermă a indicativului „trebuie”, în locul condiționalului „ar trebui”, care, măcar, ar lăsa drept de apel; de remarcat folosirea pluralului manipulator „să ne împotrivim”, care nu-ți dă voie să discerni și să alegi. La un moment dat Domnia Sa scrie că la orele de educație sexuală elevii nu ar învăța nimic din ce nu știu deja, fiindcă trăim într-o societate îmbibată de sex la nivelul imaginii, confundând dumneaei grav pornografia cu expunerea argumentată și chiar prevenitoare!
Cât privește întrebarea Rucsandrei Cioc dacă „are o instituție (școala) dreptul să emită un discurs care poate veni în contradicție cu valorile individului și ale familiei”, răspunsul este categoric da și a fost dat de mult, încă de când s-a introdus Teoria heliocentrică la obiectul fizică, după ce Nicolaus Copernic și Johannes Kepler au demonstrat matematic că nu noi și planeta noastră suntem centrul universului – vai de curul nostru! – ci soarele, în timp ce noi, împreună cu alții, ne învârtim frumușel în jurul lui și luăm lumină de acolo; răspunsul este categoric da, de când Charles Darwin, cu prețul sănătății și al vieții, a reușit să definiveze Originea speciilor (1859) și, după ani buni, teoria lui intra cu pas ferm în universități și în școli, la ora de biologie. Să adăugăm că materia de studiu trece prin atitudinea și vocea unui profesor; că formula „magister dixit” s-a demodat de mult; că profesorul de educație sexuală propune o manieră de abordare și nu o rețetă obligatorie; că școala nu este o instanță, că nimic nu poate fi definitiv și nici perfect, că nici părinții nu au întotdeauna timp să vorbească cu copiii lor despre sex. Sau, dacă au și o fac mai bine ca la școală, cu atât mai bine societății și copiilor, cu atât mai bine!
În această dezbatere, eu aș veni cu o propunere: educația sexuală să se facă în grupe distincte de fete și de băieți. Fiindcă fetele și băieții, femeile și bărbații au probleme sexuale distincte și pot apărea stări de inhibiție când fetele sunt în prezența băieților și invers. Ora de educație sexuală ar trebui să fie o oră în care răspunzi unor întrebări, iar, în primele întâlniri, ar trebui să se facă doar exerciții de dezinhibare...
Dezinhibarea e necesară întregii societăți...
