Coronițe, școli bune, școli rele, olimpiade și podiumuri - acestea sunt câteva dintre subiectele care au epuizat universul discursiv privind viitorul (și prezentul) politicilor educaționale de la noi, în aceste zile toride. Elevii, studenții și profesorii au intrat în vacanță, la fel și Ministerul Educației, se pare, fiindcă întârzie cu succes implementarea unor reforme prevăzute în Planul Național de Redresare și Reziliență. Patru jaloane avea de îndeplinit Ministerul din componenta dedicată „României Educate”: primele trei vizau învățământul preuniversitar și nu au fost îndeplinite. A intrat în linie dreaptă doar angajamentul care viza universitățile.
Din clasa mea de la Colegiul „Hasdeu” din Buzău, 19 dintre noi rămânem în țară, în timp ce ceilalți își vor purta pașii spre Olanda, Spania, Franța și Elveția. Înainte ca ghemul să-și desfacă firele în toate zările, prin țară și dincolo de granițe, mi-am oprit colegii pentru un dialog.
Vi s-a întâmplat vreodată să citiți o carte sau să urmăriți un film și brusc să exclamați: „Doamne, în tot acest construct ficțional este o metaforă a școlii!”? Nouă da. Și unul dintre filmele care ne-au provocat la o astfel de lectură este Casa norvegiană (Der norske hus, 2017, Norvegia, regia Jan Vardøen - Netflix), poate cu atât mai mult cu cât mai sunt câteva zile până la începerea unui nou an școlar și avem tendința de a ne obișnui privirea cu lentilele progresive ale universului educațional.