Cum arată o școală în care „nevoile speciale” sunt văzute ca potențial, nu ca o condamnare?
Când a devenit profesoară, Camelia Constantea se aștepta să prindă un post într-o școală în oraș. A ajuns la sat, unde nu a găsit „școala bună” la care visa, ci un catalog care se tot împuțina. „Eram total ruptă de realitate”, spune profesoara. După mai bine de 20 de ani de predat în satul Viișoara, azi în fotoliul de director, Camelia nu s-ar mai duce la o școală de la oraș. Am discutat cu cea care în 2024 a câștigat premiul Profesorul Anului din mediul rural la categoria „Prevenirea abandonului școlar”, pentru a vedea ce soluții a identificat ca să-i aducă pe copii în bănci.
Îmi amintesc de profesorul meu de română. Impunător, cu un mers regal. Intra în clasă (nu știu cum se făcea că ora de română era de cele mai multe ori după cea de sport), strâmba din nas și spunea: „Trei lucruri sunt urâte în lumea asta: să minți, să furi și să duhnești.” Înțelegeam ce voia să spună (mai ales atunci când folosea ultimul verb) și încercam din răsputeri să îndepărtăm de noi, în mica baie a școlii, cu apă rece, în acele vremuri în care antiperspirantele erau doar ilustrații de Neckermann, mirosul de transpirație. Ne atrăgea atenția acest ultim verb (bine, el nu folosea verbul „a duhni”, ci un altul, mult mai dur ca sonoritate), iar celelalte două treceau cumva în plan secund.