O lectură de 14 minute.
Era o zi superbă de stat afară. În plus, era duminică și copiii nu aveau școală. Poate că știți și voi aerul acela ușor îmbâcsit de căldură al unei zile de aproape vară în care firele de praf cad leneș, vizibile doar în raze, și în care țânțarii te înțeapă la umbră. Se auzeau păsărele și voci de copii întrerupte doar de bâzâituri și de sunetul ritmat al unei discuții care ajungea până la mine printre frunzele copacilor. Practic, am prins pe viu grai o discuție cum citești pe grupul de whatsapp al părinților.
Majoritatea părinților, dacă nu chiar toți, știu că există două grupuri de whatsapp pentru fiecare copil. Unul este grupul clasei, format din educator/profesor și părinți, iar al doilea este grupul părinților, format doar din părinți. Cel de-al doilea grup este destinat doar discuțiilor între părinți, fiecare educator sau profesor având „neoficial” un reprezentat printre aceștia care transmite tot felul de informații, de altfel, utile. De ce costume mai avem nevoie la serbarea de final de an, cât costă comanda de cărți și cine aduce rola de hârtie de data aceasta?
Pe măsură ce ascultam conversația dintre cele două mame, dialogul lor se transforma într-unul ușor suprarealist care depășea chiar și experiența mea cu grupurile de părinți, deși sunt mamă de doi.
Se vorbea de la închirierea unei săli pentru serbarea de final de grădiniță pentru o sumă destul de mare de bani, până la oferirea de medalii, diplome și toce copiilor, acestea din urmă cumpărându-se de pe internet la seturi cu un preț de câțiva lei.
În timp ce mintea mea înțelegea la ce i-ar folosi unui copil de grădiniță să aibă un bax de șervețele umede la clasă, nu a putut găsi o explicație logică pentru închirierea unei săli special pentru serbare sau oferirea unor simboluri – diplomă, medalie, tocă - care în mod tradițional sunt destinate pentru a răsplăti eforturi academice mult mai mari decât absolvirea grădiniței.
Îndreptându-mi atenția către jocul copilăresc al puștilor de grădiniță de la câțiva metri de mine mi i-am imaginat serioși, cu robe și toce, în timp ce scotoceam prin minte argumente pentru care imaginea mentală nu se potrivea cu natura a ceea ce vedem în fața ochilor. Nu zicea Piaget că din perspectiva dezvoltării un copil de vârsta grădiniței se află în stadiu preoperațional? Mai exact, nu poate înțelege noțiuni abstracte. În această etapă gândirea lor fiind în mare parte concretă și centrată pe aspecte vizibile și tangibile ale lumii din jurul lor neputând înțelege concepte simbolice și realiza operații logice complexe.
Ce anume le mai putem oferi la absolvirea universității, mă gândeam, sau cum îi mai putem motiva să muncească, uneori și câțiva ani, pentru obținerea unui atestat de limbă engleză de tip Cambridge? Adică fix o diplomă. Sigur, nu diploma i-a învățat pe copii limba engleză, dar diploma atestă că ei știu. Oare ce atestă diplomele de final de grădiniță într-o țară în care învățământul este oricum obligatoriu până în clasa a zecea și demonstrabil cu adeverință până la Evaluarea Națională?
Da, pot sta zile întregi pe o idee, sunt o mașinărie de rumegat gânduri antrenată și cred ca mi se trage de la a fi, cum spuneam, din punct de vedere psihologic, copilul de mijloc dintr-o familie în care sora mai mică a mamei era considerată copilul mare și fratele meu biologic copilul mai mic. Între un băiat grăsunel cu ochii mari și umezi și un copil mare gata să ajute și să fie primul, un copil de mijloc are un singur avantaj: are mult timp de unul singur.
Așa s-a născut povestea Anei, absolventă magna cum laude de grădiniță:
Ce premiem și când?
Conform etapei de dezvoltare, un preșcolar ar trebui să se concentreze pe explorare, învățare prin joc și dezvoltarea abilităților sociale, nu pe competiție și recompense materiale. Utilizarea frecventă a acestor simboluri poate transforma experiențele de învățare într-o cursă pentru obținerea de premii, în loc să fie ocazii de dezvoltare personală și descoperire. Copiii pot ajunge să asocieze învățarea și realizările doar cu recompensele externe, pierzând motivația internă de a învăța și de a se dezvolta din plăcere.
Diploma, medalia, toca, toate sunt simboluri, deci obiecte fizice încărcate de semnificații abstracte. Ulterior, făcând cercetare pentru acest articol, am aflat că tradiția purtării unei toce datează de pe la 1600 (potrivit National Geographic). Sigur, ele nu mai sunt purtate în zilele noastre doar de absolvenții de medicină și drept, dar tradiția de a fi purtate de absolvenții unei universități continuă.
În loc să promoveze un mediu de cooperare și sprijin reciproc, aceste simboluri pot alimenta competitivitatea și comparațiile nesănătoase între copii.
În altă ordine de idei, inclusiv obiectivele de învățare pentru anii de grădiniță sunt corelate cu stadiul etapei de dezvoltare. Astfel că un copil de grupă mică are ca obiective de învățare, așa cum am scris și în poveste, să numere până la cinci, să asculte o poveste, cum să picteze cu degețelele și poezii lungi de două strofe; la grupa mijlocie să își scrie numele cu litere de tipar, să împartă cuvintele în do-uă silabe și să creeze dintr-un șir de cuvinte o propoziție, iar la grupa mare să cunoască numerele până la zece și un șir întreg de semne numite litere.
Toate aceste obiective fiind integrate prin joc și joacă, limbajul principal al copilului la această vârstă. În acest context, ceremonia de decernare a distincțiilor ar fi o chestie plictisitoare, iar medalia ar însemna cel mult un colier. Inevitabil răsare întrebarea pentru cine organizăm toate aceste festivități și ale cui așteptări dorim să le împlinim?
Am citit mai de mult că informațiile învățate în școală au nevoie de mai mult timp de studiu și efort intelectual pentru că nu sunt deprinderi natural umane, ceea ce pare foarte relevant în acest context.
Un copil nu are nevoie să fie învățat să meargă așa cum are nevoie să fie învățat să scrie. Pare că uităm deseori acest aspect și confundăm nevoia naturală de învățare cu activitatea școlară a copilului.
Putem petrece un sfert din anii vieții noastre în școli, poate și mai mult, dar de învățat vom învăța tot timpul. Copiii noștri vor fi mai mult decât absolvenți de grădiniță sau chiar colegiu, nu?
De ce trebuie să învăț, mami – o altă poveste bazată pe întâmplări reale
Aud deseori fraze precum aceea că generațiile actuale sunt diferite de cum eram noi. Cel mai mult în contextul în care acești copii dau glas vocii lor proprii de la vârste atât de fragede. Atunci când copilul mare m-a întrebat „Dar de ce trebuie să îmi fac temele?”, mi-am dat seama că eu, din postura de elev, nu am îndrăznit să pun niciodată o astfel de întrebare. I-am dat dreptate, avem nevoie de un scop, fie că vorbim despre teme sau modul în care abordăm existența, în general.
Odată cu vârsta la care emisferă stângă a creierului, adică cea responsabilă de logică, începe să funcționeze copiii încep să întrebe „de ce?”. Acesta fiind și semnul că al lor creier începe să funcționeze integrat. E un semn foarte bun, deși „De ce-urile” copiilor pot fi obositoare cantitativ, în niciun caz nu sunt semne de obrăznicie. Mai mult, pot fi surse de inspirație dacă facem un simplu pact cu noi înșine: noi nu le astupăm „De ce-urile” și ei ne învață să scotocim după răspunsuri. Adevărul este că nici noi nu le știm pe toate, uneori știm mai multe, alteori mai puține, fiecare dintre noi făcând tot ceea ce poate cu ceea ce are, dar important este să nu renunțăm la a ne întreba „De ce?” Știu, pentru asta avem nevoie de curaj, să admitem că nu știm sau să generăm acțiuni concrete pentru a schimb realitatea.
Dacă am face un exercițiu de imaginație chiar acum, ce le putem răspunde copiilor noștri la întrebările „De ce trebuie să învăț?” , „De ce trebuie să îmi fac temele?”. Și cum ar suna răspunsul nostru dacă ar fi să nu ne limităm la replici sculptate din alte vremuri, în psihicurile noastre fragile, răspunsuri precum „așa a zis doamna” sau „ca să iei premiu”?
În cele din urmă, este important să recunoaștem că la vârsta grădiniței, copiii au nevoie mai mult de încurajare verbală și de suport emoțional decât de simboluri materiale. Laudele sincere, atenția și sprijinul din partea educatorilor și părinților au un impact mult mai profund asupra dezvoltării lor emoționale și cognitive. Crearea unui mediu de învățare pozitiv, în care fiecare copil se simte apreciat și încurajat pentru eforturile sale, este esențială pentru o dezvoltare armonioasă.
