Americani timp de un an

Americani timp de un an

Trei liceeni care au făcut un an de școală în Statele Unite povestesc ce au învățat și cum li s-a schimbat optica față de viață.

10.07.2019

De Camelia Posea

Cătălin, Adriana și Eva au studiat în SUA prin FLEX, un program de schimb cultural pentru liceeni organizat în fiecare an de American Councils for International Education Romania. Am scris anul trecut despre primele lor impresii de acolo.


Cătălin Alexandru Vilae, 18 ani, Alexandria
A fost în Cedar Falls, Iowa

Un lucru foarte mișto la americani e că zâmbesc. Știu că e ceva foarte simplu, dar dacă te uiți pe fețele românilor nu prea o să vezi zâmbete. Acolo efectiv toată lumea zâmbește, și la magazin, oriunde. La început mi s-a părut foarte ciudat și mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc, dar în timp m-am molipsit și eu. Chiar și acum, după ce m-am întors acasă, încă încerc să fac asta cât mai des, deși nu-mi iese chiar mereu. 

Mi-a mai plăcut la ei că gestionează problemele fără stres, fac voluntariat, sunt foarte deschiși la orice. Și, foarte important, nu judecă lumea. Nu i-am auzit să discute despre alții sau să bârfească așa cum se face la noi. Își văd oarecum de pătrățica lor.

De la sistemul lor de învățământ am putea să luăm libertatea de a-ți alege materiile. Exceptând câteva materii care sunt obligatorii, restul ți le alegi cum vrei și poți să te răzgândești oricând. Plus că la ei nu râde nimeni dacă îți iei o clasă de sudură, de exemplu, sau dacă mergi la un liceu profesional. Acolo nu e obligatoriu ca toată lumea să facă facultate. După ce termini liceul poți să te duci să muncești, poți să faci o meserie, deschis, nu te judecă nimeni pentru ce alegi. 

Tot așa, mai ai și libertatea de a face și altceva pe lângă orar. Sunt multe activități extra organizate de școală. Eu, de exemplu, am făcut cross country, un fel de alergare pe teren accidentat. Au o groază de cluburi la care poți să mergi după ore și chiar ești încurajat să faci asta. În felul ăsta, elevii se duc de drag la școală. Împrumutasem și eu din atitudinea asta a lor și mi se părea super ciudat că pur și simplu îmi plăcea să merg la școală.

La noi, în schimb, mi se pare că programa e plină de materii inutile, care mai mult ne testează memoria decât să ne învețe să gândim. Am putea să le înlocuim cu materii care chiar ne-ar ajuta, cum ar fi orele de prim ajutor.

Pot spune că experiența asta m-a schimbat în bine, mi-a schimbat judecata. Sincer, înainte judecam oamenii inclusiv după muzica pe care o ascultau. Sunt multe chestii pe care le făceam și cu care acum nu mai sunt de acord.

Plus că eu înainte spuneam „da” oricui, indiferent ce și când mi-ar fi cerut. Americanii m-au învățat că pot spune și „nu” și că e mai bine să spui un „nu” realist, decât să spui „da” și apoi să nu te ții de cuvânt. Tot acolo am învățat să zâmbesc mai des, mi-am făcut prieteni noi, am învățat multe despre oameni și culturi, pentru că erau tineri veniți de peste tot.

Americanii ne-au acceptat ușor și erau foarte încântați, cu toate că nu știau prea multe despre noi: „Tu de unde ești? Din România? Pff, n-am auzit în viața mea de România, dar cred că e super tare.” Habar nu aveau dacă România e o țară sau ce e, ce suntem noi, nu știau mai nimic nici despre alte țări. Tind să cred totuși că trăiesc într-o „bulă” și își imaginează că ei sunt centrul Pământului – iar eu nu aș zice asta. Au și ei destule chestii de rezolvat sau de îmbunătățit, cum ar fi problemele cu poluarea. N-aș vrea să pară că vorbesc urât despre țară, pentru că per total a fost constructiv, m-am simțit foarte bine și a fost o experiență wow, de neuitat. 

Chiar am simțit că trăiesc visul american din punct de vedere al corectitudinii și al meritocrației. Am simțit că nu există „e al nu știu cui” sau „e rudă cu nu știu cine”. Am simțit că toată lumea e egală, toată lumea pornește de la zero și se afirmă prin muncă, prin propriile puteri. Mi-a plăcut foarte mult asta.

Acum că m-am întors și am terminat liceul, vreau să fac Jurnalism, dar încă nu știu dacă în România sau în afară. Sunt deja admis în străinătate, dar depinde și de media de Bac. Am ales jurnalismul pentru că simt că jurnaliștii au o putere foarte mare de a schimba lucruri. În urmă cu un an-doi, începusem să văd situația României, să mă documentez despre ce se întâmplă cu adevărat și despre corupție. Atunci mi-am zis: „Băi, eu aș vrea să fac ceva, nu e OK ce se întâmplă. Dar cum aș putea? Nu e suficient să mă duc eu singur în Piață în București și să țip acolo”. Și atunci m-am gândit că jurnalismul e „arma” pe care putem să o folosim legal pentru a schimba ceva. Și cred că eu vreau să schimb ceva, măcar aici, în România.


Adriana Nițescu, 17 ani, Petroșani
A fost în Colorado Springs, Colorado

Americanii sunt o mulțime de lucruri. Am întâlnit persoane cu interese diferite și cu caractere opuse, deci nu aș putea să spun că ei sunt într-un anume fel. Dar am învățat multe de la ei – de la cum să-mi respect țara și deciziile celor din jurul meu până la cum să lupt pentru ceea ce cred și să mă informez. Am învățat ceva de la fiecare om pe care l-am întâlnit, tocmai pentru că sunt atât de diverși și deschiși.

În schimb, m-a impresionat relația foarte deschisă dintre profesor și elev, încrederea venind din ambele părți. Dacă aș fi avut o problemă m-aș fi dus fără îndoială să cer ajutor sau să cer un sfat la peste 90% dintre profesorii din școala mea. Cred că ține foarte mult de atitudinea oamenilor din învățământul lor, fie că vorbim de elevi, cadre didactice, părinți, sau alți membri ai staff-ului. Îmi crea senzația că școala nu era numai despre învățarea la anumite materii, ci și despre inteligența emoțională și dezvoltarea abilităților sociale. 

Școala e un loc unde ar trebui să-ți facă plăcere să te afli, un loc unde simți că te dezvolți în fiecare zi, un loc care te motivează să vrei mai mult de la tine, dar te și sprijină în realizarea acestor obiective pe care ți le inspiră.

În plus, erau foarte multe activități extrașcolare. Acolo școala îți oferă oportunități și te încurajează să te implici cât mai mult într-un mediu accesibil, fie că e vorba de sporturi, de cluburi pe diferite interese (leadership, business, matematică, religie, sănătate, programare etc.) sau de artă (instrumente muzicale, cor, teatru, design). Nu te învinovățește nimeni că aceste activități îți fură așa zisul „timp de învățare”. Acolo, într-un an, am făcut mai multe exerciții în caz de incendiu/cutremur/lockdown decât am făcut în toată viața mea de elev în România, și cred că asta ar trebui să dea de gândit. Poate că pare foarte simplu sau neînsemnat, dar hai să ne gândim câți dintre noi știm ce să facem în cazul unei astfel de nefericiri în școlile noastre sau în instituțiile publice.

Cât am stat în State am învățat foarte multe lecții care m-au ajutat să îmi dezvolt abilitățile personale, dar și modul în care privesc lucrurile. Sunt mai atentă în jurul meu și mai deschisă către ceea ce înseamnă comunitatea din care fac parte. Și sunt mult mai motivată să încerc să schimb ceva.

Totuși nu cred în the American dream. Mi se pare un clișeu și atât. America e frumoasă, are și bune, și rele. Personal, am trăit niște experiențe de neuitat care m-au învățat lecții folositoare în viață, m-am bucurat de timpul petrecut acolo la maxim și sunt recunoscătoare până la cer și înapoi pentru șansa pe care am avut-o. Dar ideea asta de societate perfectă datorată puterii politice/economice/sociale nu există în capul meu. La urma urmei, o zi în America are același număr de ore ca o zi în România. Noi, oamenii, suntem cei care putem face diferența.

Eu vreau să rămân în România, cel puțin pentru ceva vreme. Vreau să mă implic, să aplic toate lecțiile acelea despre care vorbeam mai sus. Sunt multe domenii care mă interesează, dar încă nu sunt hotărâtă 100% ce facultate voi urma.


Eva Gușatu, 17 ani, Arad
A fost în Linn și Minneapolis, Kansas

Americanii au o mândrie față de naționalitatea lor foarte bine dezvoltată. Dimineața spuneam Pledge of Allegiance, la meciuri cântam imnul și peste tot puteam vedea mărețul steag american. Sunt mândri că sunt americani și uneori asta îi face să creadă că nu e important să știe și despre alte țări. Ca un noroc, aici intervenim noi, elevii de schimb, și îi învățăm despre cultura noastră. 

De la ei cred că am putea lua atitudinea de nepăsare totală la „ce face vecinul”. Nu mi s-a întâmplat să se uite cineva de două ori la felul în care sunt îmbrăcată sau să simt eu că nu sunt îmbrăcată adecvat cât am stat acolo. De când m-am întors în România mă gândesc constant la „Oare ce spune lumea?”. Hainele în care mă simțeam atât de confortabil acolo par ridicole aici. 

În urma acestui an am observat că am devenit mult mai înțeleaptă când vine vorba despre bani. Americanii sunt născuți să cumpere și să consume mai mult decât au nevoie. Aici nu mă refer doar la mâncare, ci și la haine, mobile, electronice. Observând așa o risipă am început să cumpăr totul în cantități mai reduse și să cumpăr doar ceea ce am de gând să folosesc.

În schimb, în SUA am avut norocul de a avea niște profesori foarte dedicați. Puteam merge tot timpul să le pun întrebări dacă nu înțelegeam ceva. Ori de câte ori era nevoie, nu se sfiau să îmi explice lecția. În România țin minte cum mi se spunea că fie nu sunt atentă, fie nu am ce căuta la acel profil dacă nu înțelegeam o lecție. Cred că e de datoria profesorului să se facă înțeles. Îmi place foarte mult sistemul lor educațional când vine vorba de științe ale naturii. În fiecare săptămână făceam câte un experiment la chimie și toate ustensilele erau pregătite de noi. Știam unde să găsim substanțele și ustensilele și ne descurcam aproape singuri în a face experimentele.

Pe teorie suntem mai buni în România, însă ce e teoria fără practică atunci când vorbim despre științe ale naturii?

Faptul că îți poți alege materiile te ajută să te remarci la ceva ce te pasionează. Eu mi-am ales ore de pian în al doilea semestru chiar dacă nu am cântat niciodată la niciun instrument muzical, și din ianuarie până în mai am reușit să învăț opt piese muzicale, dintre care Für Elise pe care am cântat-o într-un concert la școală. Făceam de luni până vineri o oră de pian la școală și uneori stăteam și câte cinci ore în weekend pe cont propriu, pentru că îmi plăcea foarte mult ce făceam. Nu aș fi ajuns niciodată să cânt la pian dacă nu era acest an de studiu în Statele Unite.

Sunt mândră să spun că am trăit visul american. Eram atât de mândră când purtam uniforma de majoretă la competițiile de baschet și wrestling! Simțeam că sunt într-un film american. La școală luam prânzul într-o cantină imensă, aveam dulap unde să îmi las cărțile pe hol și luam acel faimos autobuz galben dimineața spre școală. Am urmat toate activitățile pe care nu le puteam urma în România. Am fost managerul echipei de volei, am lucrat cu căței care erau dresați pentru persoanele cu dizabilități, am făcut voluntariat la un birou medical, am fost în echipa de dans a școlii, în echipa de majorete, în echipa de softball și în clubul de lectură. Nu cred că elevii români își pot imagina ce program încărcat are un elev american.

Și chiar dacă România are un loc special în inima mea, iar sătucul bunicilor mei din Apuseni pare a fi rupt din rai, prefer să îmi continuu studiile liceale în Danemarca, la un liceu internațional unde voi urma programul de Bacalaureat Internațional. În următorii doi ani voi locui într-un internat cu o sută de alți elevi din țări de peste tot globul pământesc și voi face toate orele în limba engleză. Doresc să descopăr cât mai multe culturi acum în liceu deoarece aș vrea să urmez Relații Internaționale la facultate. 

Camelia Posea

Internă

Căutătoare de povești. Iubitoare de oameni și de mare.

CUVINTE-CHEIE

elev mobilitate cantonament

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile