Adrian Savonea are 18 ani și a terminat clasa a XII-a la Colegiul Economic „Dionisie Pop Marțian“ din Alba Iulia. Vara trecută a ținut un jurnal pe parcursul taberei BookLand România, pe Valea Lotrului, și și-a intervievat colegii. Acest text a fost scris în cadrul Atelierului de gândire critică, coordonat de redacția Teleleu.eu și George Roșu la Asociația Forum Apulum din Alba Iulia.
E o lectură cronologică, iar acesta este un ghid de navigare:
Fotografie sau despre viața speakerului, simboluri și filme de groază
Abia am ajuns și mă așez la o masă împreună cu alți participanți. Un băiat înalt, Darius, care s-a mutat din București la Oradea din cauza părinților. Andra, o fată vopsită blondă, care râde mult și tare din orice, și prietena ei, Cristina (păr scurt, vopsit roz, șapte cercei în urechea stângă, doi în dreapta), ambele din Râmnicu Vâlcea. Andra și Cristina au venit a doua oară în tabără cu două geamantane mari în care găsești orice, inclusiv sarmale. Melania, o fată cu ochelari și păr scurt, tăcută și calmă. Răzvan, cu trăsături comune, brunet, ochi căprui. Radu, care nu s-a mai tuns din clasa a VIII-a (și acum e a XI). Cosmin, un băiat care pare că petrece mult timp închis în casă.
La cealaltă masă stau cei care au venit cu microbuzul. Organizatorii taberei au oferit transport din București până la cazare, dar participanții au mers acolo din mai multe zone ale țării. Denis are trăsături turcești, e din Constanța și e musulman. Robert, un tip înalt și carismatic din Pitești. Rareș, un tip grăsuț și vesel din București. Și alții. La masa lor se vorbește tare și se râde la fel de tare, iar la un moment dat pun și manele de pe telefon.
Aici e deja seară și ne ducem în camere. Scriu în jurnal.
Alina intră peste mine, vrea un foc dar eu nu fumez. Pleacă și se întoarce să împrumute un hanorac apoi mă roagă să stau cu ea afară cât fumează. Povestește despre sutimea care a despărțit-o de liceul pedagogic din Sibiu, despre relația ei cu un băiat (el are 23 de ani, ea 15 și tot ea e aia matură), despre cum lucrează în timpul liceului, despre problemele de acasă cu părinții. E prima zi din tabără, sunt aici de câteva ore și deja aflu tot felul de chestii personale.
Mâine mă trezesc la 7.00, micul dejun e la 9.00 și i-am promis Alinei că o trezesc la 7.30 ca să aibă timp să se pregătească. Îi ia mult timp de obicei. Ah, și azi era să o văd în sutien din greșeală. Emilia, colega ei de cameră, a uitat să închidă ușa.
Azi am avut un workshop și primul exercițiu a fost unul de cunoaștere. Trebuia să ne spunem numele și ce vrem să facem după ce terminăm liceul. Ne-am așezat în cerc și am primit un ghem de ață. Când cineva termina de vorbit, arunca ghemul la altcineva, dar păstra firul întins. La final ne-au spus că firul întins reprezintă conexiunile dintre noi. Eu cred că era util doar ca să ținem evidența cine a vorbit și cine nu. Unii au fost impresionați, dar eu nu. Am făcut exact același exercițiu cu ghemul într-o adunare religioasă și a fost coordonat de voluntari, elevi de liceu, nu de un „speaker”.
Ne-au pus să desenăm ceva ce ne-ar plăcea, un ideal. N-am înțeles prea bine cerința, pentru că eu am desenat o comunitate de oameni diferiți și ar fi trebuit să desenez o meserie.
Următorul exercițiu a fost să scriem câteva chestii pe care le-am făcut „ca să ne atingem visul” și alte câteva chestii pe care ne propunem să le facem. Aici mi-au dat lacrimile – ceilalți aveau vise frumoase, dar nu aveau șansa să și le îndeplinească. Noroc că am fost printre primii care am prezentat și nu a trebuit să vorbesc cu lacrimi în ochi, mi s-ar fi subțiat vocea.
Mimi a zis că îi place actoria, că juca în scenete la școală, că la început era praf și nu reținea replicile, dar apoi a devenit tot mai bună. Când a fost întrebată de speaker ce va face ca să-și urmeze visul, a spus că i-ar plăcea să se înscrie într-o trupă de actorie, dar că „e mai de la sat” și nu are unde să facă asta. Noi în Alba Iulia avem o trupă de actorie, trupa Skepsis.
Radu din Craiova a spus că i-ar plăcea să scrie o carte. Nu știu cum e acolo, dar noi avem în Alba Iulia un centru de scriere creativă numit Verbum. Am participat și eu, sunt oameni grozavi acolo, dispuși să te ajute.
Un alt băiat din Craiova face fotografii. Are și o pagină de Facebook unde le postează, Beautiful Oltenia. I-am dat și eu like, e important să susținem activitățile astea ale tinerilor. Nu știu în ce măsură se poate studia fotografia în Craiova, dar noi, în Alba Iulia, l-am avut pe Cosmin Bumbuț care, dacă eram interesați de fotografie, ne stătea la dispoziție cu mare drag o vară întreagă. Mie nu-mi place deloc fotografia, dar oferta era acolo.
O fată vrea să fie asistentă medicală, nu știu de unde e sau ce posibilități are, dar în Alba Iulia la Crucea Roșie poți face un curs de prim ajutor, poți învăța să măsori tensiunea sau să faci un curs de asistentă.
Tot timpul m-am simțit privilegiat pentru mediul în care am crescut. Toți au vise, puțini le îndeplinesc, dar câți au șansa de a încerca să-și îndeplinească visul? Plângeam încontinuu și am încercat să le explic altor participanți la tabără de ce plâng, dar nu am prea reușit. Așa că am simțit nevoia să le scriu Elenei Stancu, o jurnalistă care a făcut un curs de scriere cu noi la Alba Iulia, și Dianei Filimon, președinte la Asociația Forum Apulum.
Eu am un frate mai mic decât mine cu trei ani. Eram foarte rău când eram mic. Plângeam mult și eram gălăgios. Asta până s-a născut el. Pe urmă mama îmi tot spunea că „el e mai mic și trebuie să ai grijă de el”. Îl plimbam de mână pe afară încontinuu, chiar și când se făcuse măricel. Ai mei au o poză în album când îl spălam pe dinți. Obișnuiesc să am de grijă de oamenii din jur și acum. Am crescut având grijă de cineva. Și mi-a părut rău că ei nu au aceleași oportunități ca mine.
„Adevăr sau provocare” e un joc la prima mână. Toți suntem pe rând moderatori, adică cel care întreabă „Adevăr sau provocare?”. Nu e prea distractiv, nimeni nu pune întrebări bune, nimeni nu dă provocări bune și nimeni nu se înghesuie să modereze. De fapt, ne plictisim și vrem să știm cui de cine îi place și să-i punem să se pupe. Mulți au venit în tabără să se combine. În prima zi au vorbit între ei, fetele între fete și băieții între băieți, ca să-și stabilească preferințele și să nu se certe între ei. Nu a mers bine, câțiva tot s-au certat.
Eu unul nu-s interesat să mă țin după fundul fetelor de 16-17 ani. Dau Bacul la anul și, pe lângă asta, vreau să mă implic în multe chestii. N-am timp pentru o relație și nu vreau să stau bosumflat două zile pentru că am zis sau n-am zis ceva (eu sau ea).
Mesele sunt la 9.00, la 14.00 și la 20.30. Azi jucăm fotbal, băieții se mișcă lent; mă așteptam să fie mai sprinteni, dar sunt cam molâi. Avem în program și echitație. Melania, o fată din Arad, înaltă, cu ochelari, tunsă scurt, e fericită, pentru că îi plac animalele. Doi tipi care lucrează la complex ne-au adus două iepe pe care le țin de căpăstru și ne plimbă.
Copiii din tabără stau mult prea mult pe telefon – Facebook, meme-uri, muzică pe YouTube (manele și trap) – și nu au discuții prea interesante. Mie îmi place să vorbesc cu persoane mai mari ca mine. Cristi e unul dintre coordonatorii taberei, are 23 de ani și stă la povești cu noi. Îmi place să fiu cel mai tânăr dintr-un grup de adulți, dar nu-mi place când un adult stă într-un grup de copii. Vorba aia: „te dai mare în gara mică”. Cristi a zis să jucăm „Am/n-am”, un joc pueril pe care-l joacă „influencerii” de pe YouTube. Nu mi-au plăcut niciodată întrebările la care ai doar două variante de răspuns: „Da/nu” sau „Am/n-am”.
Scriu de pe o stâncă. Corina: „Frate, mai stăm mult aici?”. Azi am mers pe jos patru kilometri până la cascada Lotrișor. Mie și altora ne-a plăcut la cascadă, iar alții s-au plictisit.
* * *
Le-am zis tuturor că voi scrie despre ei și că voi încerca să vorbesc cât mai mult cu fiecare. Unii mă tot întrebau când scriu despre ei, așa că am început să merg la ei special pentru asta. Un fel de interviu. Un băiat mi-a spus cât de credincios e. Nu era ceva nemaipomenit, dar l-am ascultat cu drag. O fată, prietenă cu el, cu care s-a combinat mai târziu, a auzit că băiatul mă minte, a fugit în cameră la încă două prietene și au inventat o poveste despre viața ei. Era o poveste emoționantă, mi-au cam dat lacrimile – eu sunt mai sensibil. Dar unele chestii îmi erau neclare și am pus întrebări, pentru că lucrurile nu se legau perfect. Când mi-au spus că m-au mințit, am fost foarte supărat. Nu înțeleg de ce au făcut una ca asta. Mai multe rânduri nici că scriu despre ei.
Alina e o fată de 16 ani, cu ochi verzi. Zâmbește mult, ascultă manele și obișnuiește să-i ajute pe ceilalți. Încă din prima zi a ajutat la pusul și strânsul mesei. Restaurantul complexului nu are destui ospătari (noi am fost și mulți), așa că noi ajutăm la pusul și strânsul mesei. Cei care nu participă, pun farfuriile una peste alta ca să le fie mai ușor celorlalți.
Darius e colegul meu de cameră și prima persoană de aici cu care am dat mâna. E blond, înalt și cu sprâncenele șatene, ceea ce mi s-a părut ciudat. Eu sunt roșcat, iar sprâncenele mele sunt mai deschise la culoare. Mi-a spus că atunci când era mic, cineva i-a ras sprâncenele și i-au crescut cu nuanța asta. Are 16 ani, s-a născut la Voineasa, dar a crescut până la 14 ani în București. Face handbal de performanță. De un an s-a mutat în Oradea cu familia. E la un liceu de mate-info, dar nu-i prea place și nu se pricepe. Ar vrea să facă handbal, dar, din cauză că s-a mutat, a schimbat și echipa. Nu s-a integrat prea bine și nu se înțelege cu noii colegi. Și dacă te muți din Oradea în București, și dacă te muți din București în Oradea, tot nu ești bine privit.
Cosmin are 17 ani și e din Brașov. Când vorbește cu cineva, nu se uită la persona respectivă. Se uită undeva în lateralul persoanei. Nu a avut foarte mulți prieteni și uneori colegii de la școală mai fac mișto de el, dar e relativ OK cu asta și își înțelege situația. Într-o zi, avea energie și a zis că trebuie să facă sport ca să-și consume energia. M-am mirat, dar am luat o minge și am mers pe terenul de fotbal. E cam neîndemânatic, dar s-a bucurat că are cu cine să joace. Mi-a spus așa: „Mă mai joc și eu, că taică-meu, cu afacerile lui, dacă m-ar fi dus la o echipă era altceva”. În altă zi jucam fotbal mai mulți. L-am luat și pe el în echipa mea. A jucat ce a jucat, apoi s-a retras. A spus că nu are sens să joace, dar că apreciază că l-am invitat să joace cu noi.
Îl pasionează tehnologia, jocurile video și calculatoarele. Rămâne foarte mult timp concentrat pe un subiect și uneori nu reușește să se decupleze: se gândește în continuare la lucrul respectiv, apoi se trezește vorbind despre asta. La masă, vorbim despre ceva, el vorbește cu noi, apoi tace, subiectul se schimbă și el revine cu completări la discuția trecută. E bine să îi pui întrebări ajutătoare și din când în când să vadă că ești atent, dar poți și să nu-l bagi în seamă că nu se prinde, cel mult te întreabă dacă ești atent. Vorbește mult și tare.
Răzvan are 16 ani și e din Craiova. Tatăl lui voia să se facă fotbalist, dar n-a reușit. S-a bucurat că are un băiat care să reușească ce n-a reușit el. L-a dus pe Răzvan la fotbal de la șase ani, dar nu era mulțumit de echipe, așa că în opt ani Răzvan a schimbat trei echipe de fotbal, după care s-a lăsat de sport pentru că n-avea timp. A ales școala. Tatăl lui s-a obișnuit până la urmă cu ideea.
Răzvan vrea să se facă psiholog, pentru că, spune el, „tinerii din ziua de azi sunt deștepți, doar că n-are cine să vorbească cu ei”. Și el a simțit asta în copilărie. În I-IV erau 34 de copii în clasă. Ei au fost împărțiți de doamna învățătoare în trei grupe: cei deștepți, cei slăbuți și grupa de mijloc, în care se afla și Răzvan. Spune că a fost o clasificare descurajatoare și unii elevi au avut apoi probleme cu încrederea în ei.
Răzvan e fascinat de natură. „Marea îți dă un vibe bun, și aerul de munte e bun, dar marea îmi place mai mult.” A tot văzut la televizor imagini din diferite zone din România, așa că într-o zi a luat aparatul foto al părinților și a ieșit pe stradă să facă poze. La finalul clasei a X-a și-a făcut o pagină de Facebook, Beautiful Oltenia, unde-și postează fotografiile. E mândru că la o postare a strâns 1.000 de vizualizări în două zile; asta l-a motivat să continue.
Mama Sofiei avea 21 de ani și era studentă la Facultatea de Psihologie când a rămas însărcinată. Din cauza asta a trebuit să renunțe la facultate și să locuiască cu bunicii Sofiei care la început o sfătuiau să facă avort. Tatăl Sofiei n-a vrut să-și recunoască fiica. Nu e ușor să trăiești în același oraș cu tatăl tău care atunci când te vede pe stradă trece pe lângă tine ca și cum n-ai exista. Se întâmplă ca Sofia să plângă din cauza asta și atunci e consolată de prietena ei, Ștefania. Sofia locuiește la mătușa ei de când avea cinci ani. Mama ei lucrează în străinătate și vine periodic acasă. Unchiul și mătușa ei au doi copii mai mici care sunt pentru Sofia ca niște frați.
Marți a venit un tip să ne vorbească despre fotografie sau, cel puțin, așa scria în program. Ne-a povestit viața lui: că a fost pompier, că a lucrat ca DJ și că de un an și jumătate e fotograf. E mândru de activitatea lui de pompier, ne-a spus că a salvat vieți. Are tatuaje pe mână și vrea să se facă preot, dar s-a plâns că e discriminat din cauza asta. A filosofat despre viață: câteva idei vagi și banale explicate prost. Ne-a spus că a investit 6.000 de euro în aparatură și că pe noapte câștigă 1.500 de euro. Când a deschis geanta cu scule și ne-a arătat un ditamai obiectivul, toți erau „Wow!”.
Eu aș fi vrut să ne zică mai multe despre compoziție, încadrare și setări, dar nu mi-a răspuns la întrebări – probabil că întrebările mele îl făceau să pice prost în fața celorlalți. Oricum, a trebuit să stăm și să-l ascultăm: doar era investit cu autoritatea de a vorbi în fața noastră. A vorbit mai mult despre viață decât despre fotografie, că până la urmă a trăit 30 și ceva de ani, pe când cu fotografia se ocupă doar de un an și jumătate. Părea că se apropie de final când a zis: „Mă bucur că am venit aici, am avut... de fapt n-am avut ce învăța de la voi”. Asta m-a durut. Dacă n-a avut ce învăța de la noi, problema e la el, nu la noi. Am mers repede în cameră să notez asta în jurnal pe post de terapie . Trebuia să spun asta cuiva, așa că am scris-o.
***
Speaker-ul de miercuri ne-a vorbit despre simboluri și istoria lor: că unele simboluri reprezentau ceva, apoi au ajuns să reprezinte altceva. Pe urmă, iubita lui ne-a vorbit despre viața ei: că a lucrat pe salarii mici, nu mai știu ce făcea, dar primea șapte lei pe oră. Și eu am prieteni de vârsta mea care vara vând înghețată și sunt plătiți cu șapte lei pe oră, dar n-am mai zis nimic. Avea un ton ciudat, un pic cam agresiv. Nu știu ce așteptări avea de la noi, dar cred că era un mesaj motivațional ca să facem și noi multe în viață, la fel ca ea. Și Badea Vasile plătea un bir către domnitor, care nu era chiar mic și nici lui nu i-a fost vreodată atât de ușor (Underman). Seara am fost la Luminița în cameră: eu, Radu, Răzvan, Emilia, Ștefan, Meli, Cosmin, Ana, Mimi și Alin. Unsprezece persoane care stăteam pe burtă într-un pat dublu și ne uitam la un film de groază, Annabelle 2, pe telefonul lui Ștefan. Unora dintre noi le era frică, se speriau și strigau. Un băiat mișca geamul ca să ne sperie, altul și-a scăpat telefonul pe jos. Coordonatorul ne-a scris pe grup: „Aș dormi, dacă nu vreți să sparg găștile, volumul mai mic”. N-a mai durat mult până să fim în camere.
* * *
Joi a fost ziua mea, am împlinit 18 ani. Cosmin a vrut să-mi arate ceva în cameră. N-aș fi mers, dar coordonatorul mi-a zis să mă duc. În cameră, Cosmin se prefăcea că-și caută ceva. Eu am mers până la baie și, când am ieșit, Cosmin nu mai era acolo și ușa era închisă. Mi-a zis de afară că s-a blocat ușa și să aștept, că merge coordonatorul la recepție să rezolve problema. Cam bănuiam despre ce era vorba. M-am așezat liniștit la masă și am început să scriu în agendă, apoi mi-am luat telefonul și am stat pe YouTube, să ascult Underman, cântărețul meu preferat care tocmai lansase un album nou, Rătăcit pe drumul cel bun. Cosmin ar fi trebui să mă țină acolo doar cinci minute, dar n-a înțeles bine și am stat închis aproape o oră. În timp ce eu eram în cameră, ceilalți au făcut o ședință în care se punea la cale o surpriză de ziua mea.
După masa de seară mi-au adus un tort improvizat din mai multe prăjituri și mi-au cântat la mulți ani. A fost genial, eram super emoționat. Sunt născut pe 23 august, așa că nu mi-am ținut niciodată ziua la școală.
***
Vineri a venit să vorbească cu noi o doamnă care lucrează la un aeroport și care e pasionată de zodii. A vorbit mult și repede. Ne-a adus din partea aeroportului cărți despre aviație, șepci și tricouri. Ne-a arătat casca pe care piloții trebuie s-o poarte și ne-a explicat de ce e bine făcută. Apoi ne-a vorbit despre zodii. Le-a luat pe rând. Meli vrea să ajungă un manager de succes, doar că doamna speaker i-a zis că nu prea se potrivește cu zodia ei. La final am întrebat-o pe Meli dacă crede în zodii și dacă a fost descurajată. N-aș fi vrut să renunțe la idealul ei. Dar, spre bucuria mea, Meli era neschimbată.
Sâmbătă a venit o doamnă psiholog care ne-a adus cartoane cu imagini. Am făcut câteva exerciții: am ținut câte doi o cariocă folosind fiecare un deget arătător și am scris primul cuvânt care ne-a trecut prin minte când am auzit „originalitate”. A fost un exercițiu util, am învățat sinonime noi. Pe urmă fiecare a primit câteva desene cu animale. Am format echipe de câte doi și am început să purtăm dialoguri: de exemplu, ce i-ar spune un pește unui urs. Ultimul exercițiu a fost să scriem o poveste pornind de la câteva cuvinte. Am început eu, pentru că îmi place să scriu. Am vrut să scriem o poveste realistă și simplă, dar ceilalți voiau să inventăm o poveste nemaiîntâlnită, lucru care pe mine nu mă încânta. Am lăsat pixul jos și m-am așezat într-un fotoliu. Psihologul ne-a întrebat cum a mers colaborarea și eu am spus: „Am început să scriu, dar eu am vrut să scriu ceva realist, pe când ceilalți au vrut ceva ficțiune, o poveste incredibilă, așa că m-am dat deoparte”. George, un băiat dintr-o altă echipă, a spus că ei vor să ilustreze realitatea sau așa ceva. Doar că textul lor începea cu extratereștrii plimbându-se prin spațiu și continua cu Gigi Becali și cu unul care face avere, iar apoi din cauza nevestei pierde tot.
* * *
Într-o zi, Cosmin m-a întrebat: „Auzi, da’ ai tăi ți-au cumpărat telefonul ăsta second-hand sau cum?”. Eu am un telefon Samsung Ace 4 de dinainte să încep liceul. N-a fost foarte scump nici atunci. I-am zis lui Cosmin că nu-mi trebuie un telefon mai scump pentru că n-am ce face cu el. Poze nu prea fac – oricum, am un aparat foto de 14 inch –, pot sta pe Facebook, pe WhatsApp, YouTube și nu mă plâng de nimic. Nici nu m-am gândit la aspectul ăsta; poate dacă aveam un telefon mai scump eram văzut altfel. Țin minte că cineva se mira cum Elena, coordonatoarea, povestea cum și-a pierdut un telefon scump, și acum avea altul cam la fel de scump. Cineva de vârsta mea nu poate înțelege cum să-ți iei un Samsung S9 după ce ai pierdut un telefon atât de scump ca iPhone X. Dacă mama mi-ar cumpăra o bicicletă și aș pierde-o într-o săptămână, e clar că ar mai trece multă vreme până să îmi ia alta
Nu cred că o să mai merg în alte tabere – devin prea mare pentru ele. Dacă ai ajuns până aici cu lectura, îmi permit să spun și eu câteva cuvinte despre „dezvoltarea personală”. Sunt două cuvinte bune, dar puse unul lângă altul e un dezastru, nu le suport. Mă enervează reacția generală a oamenilor când aud cuvintele astea, mai ales a adolescenților. Devin atenți și par dispuși să creadă tot ce urmează să le zici. Și pe moment așa e, ți se pare că vorbitorul are dreptate, că ai înțeles multe și că de acum viața ta se va schimba. Doar că în realitate nu ai aflat nimic nou, nimic concret, singurul lucru pe care l-ai câștigat e convingerea ta că „ai rămas cu ceva”. Eu n-aș da banii pe cărți de dezvoltare personală. Tot ceea ce te scoate din zona de confort te ajută să te dezvolți, fie că înveți să cânți la un instrument sau că mergi într-o tabără unde nu cunoști pe nimeni.
* Unele dintre numele (sau poreclele) participanților în tabără au fost schimbate.
