Câteva zeci de elevi care terminaseră a X-a și a XI-a, pe atunci clasele terminale de liceu, pasionați de matematică și abonați ai olimpiadelor naționale de profil, au fost selectați în vara lui 1959 pentru a participa la un „cantonament” la București. Aici au fost puși într-un program de pregătire intensă, cu prelegeri de la mari profesori din Capitală și studiu individual. Cel puțin opt ore pe zi, după cum își amintește academicianul Viorel Barbu, care tocmai dăduse pe atunci bacalaureatul și se pregătea pentru admiterea la Facultatea de Matematică de la Iași.
Scopul era pregătirea tinerilor pentru prima Olimpiadă Internațională de Matematică din istorie, pe care România urma să o organizeze peste câteva săptămâni la Brașov, și selectarea lotului național. Barbu participase la olimpiadele orășenești, regionale și naționale în toți anii de liceu, cu rezultate bune, și se hotărâse deja de câțiva ani să studieze matematica și la univesitate. Peste 32 de ani avea să ajungă membru al Academiei Române, iar în prezent, la 77 de ani, conduce Secția de Științe Matematice a acesteia și este președintele onorific al actualei ediții a Olimpiadei, organizată la Cluj.
În cantonament „era ca într-o clasă obișnuită în care apare emulația, apare competița. Stăteam într-un internat din București, nu prea ieșeam de acolo, și tot timpul făceam lecții, rezolvam probleme pentru a doua zi.” Dar pentru un obișnuit al olimpiadelor naționale, cum era Barbu, acest ritm de pregătire nu era ieșit din comun. Făcea mereu probleme din culegeri sau din Gazeta Matematică, revista pe care o aștepta în fiecare lună la chioșc. „Lucram matematică în fiecare zi, suplimentar. Absolut în fiecare zi. Și în vacanțe.”
După câteva săptămâni de cantonament, elevii au dat mai multe probe și șase dintre ei, printre care și Viorel Barbu, au fost selecționați pentru lotul olimpic.
Olimpiada Internațională de Matematică a început pe 22 iulie 1959 la Brașov, numit pe atunci orașul Stalin. La competiție participau elevi din șapte țări din blocul socialist: URSS, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Polonia și România – în total peste 50. „Era ceva inedit pentru noi toți, pentru că era prima experiență internațională, chiar dacă se desfășura pe teritoriul României”, povestește Barbu. „Ne înțelegeam, mai vorbeam franțuzește cu unii, rusește cu alții. Engleza era mai puțin populară atunci, în România cel puțin.” În zilele în care nu au avut probe de concurs, elevii au fost duși în excursii la munte (la Poiana Stalin și Postăvaru) și la mare, iar festivitatea de decernare a premiilor a avut loc la București.
Pentru Barbu, problemele de la olimpiadă au fost „un pic deconcertante”. Dacă România adoptase deja pe atunci o programă avansată de matematică în clasele mari de liceu (analiză matematică, geometrie analitică), pe care se bazau subiectele de la competițiile naționale, nu toate celelate țări o făcuseră, așa că problemele alese pentru IMO au fost din domenii mai „clasice” ale matematicii: geometrie elementară, algebră. „Nu prea mi-au plăcut probleme. Nu era matematica aceasta practică, hard, cu care eram noi obișnuiți”, povestește Barbu. „Nu prea am fost mulțumit de ce am obținut atunci, mă așteptam la mai mult.”
Viorel Barbu își alesese deja drumul când a participat la prima ediție a IMO, dar spune că olimpiadele naționale și internaționale de matematică au fost o școală pentru mulți matematicieni români. „Olimpiadele reprezintă un stimulent pentru un elev. Dar reprezintă doar un început, nu devii matematician participând la olimpiade, acolo este doar un test. Însă sunt foarte importante tocmai pentru că aduc copii talentați, cu dragoste de matematică, într-o competiție. E ca în sport. Ce ar fi sportul dacă n-ar exista olimpiade și concursuri? Performanțe care ar rămâne într-un cerc închis și nici nu s-ar ști de ele.”
Fotografie din arhiva personală
