Andrei Cerbu a început să cânte la chitară la 7 ani, mai mult încurajat de părinți decât din pasiune. La 11 ani, câștiga deja locul al treilea la Românii au Talent și cânta cu Phoenix prin țară. Astăzi, la 19 ani, lucrează în propriul studio muzical, iar canalul lui de Youtube are aproape 130.000 de abonați. Andrei a vorbit pentru Școala 9 despre începuturile sale în muzică, despre modul în care a reușit să își dezvolte propria afacere încă din liceu și despre importanța cultivării unui talent chiar din clasele mici.
Școala9: Cum ai ajuns să dezvolți în paralel cu școala propriul studio muzical și, implicit, propria afacere?
Unul dintre lucrurile pe care le-am înțeles destul de repede ca artist este că dacă în România genul blues nu e așa cunoscut, în afară, mai ales în America, situația e diferită. Cum poți ajunge la nivelul de acolo cel mai repede? Prin Internet. Așa am început să filmez cover-uri pentru YouTube. Am izolat fonic garajul tatălui meu cu cofraje de ouă, mi-am cumpărat un laptop și am început treaba.
Nimeni nu putea să mă învețe să fac ce voiam și m-am apucat să mă uit la tutoriale pe internet, dar oricum niciunul nu a fost chiar util. La început a fost foarte greu, primeam aproape numai comentarii negative.
Pe parcurs, însă, studioul a crescut pe Internet. După doi ani, lucrurile chiar funcționau, am început să adun câte un dolar, doi, s-a cristalizat o echipă. În perioada aceea îmi doream foarte mult un Smartwatch și am fost mândru să mi-l pot cumpăra din banii mei. Am pornit de la un garaj, dar acum am luat tot parterul casei, plus garajul bunicii mele. La început, făceam cam un videoclip pe săptămână, acum am ajuns la douăsprezece. Înregistrăm mai mult cover-uri, pentru că aproape nimeni nu e interesat de albumele noastre proprii. De asemenea, sunt și alți artiști care vin să înregistreze piese la noi în studio.
În prezent lucrez cam 40 de ore pe săptămână pentru studio, însemnând editare audio și video, partea de management și promovarea pe social media. Având în vedere numărul mare de videoclipuri pe care le înregistrăm, reușesc să adun o sumă decentă, cu care să îmi plătesc colaboratorii și din care să îmi rămână și mie niște bani.
Care a fost relația dintre școală și muzică? Cum ai reușit să le armonizezi?
S-au impus destul de multe compromisuri pe parcurs. Primul compromis pe care l-am făcut a fost să renunț la Phoenix pentru a-mi putea continua studiile în copilărie. Apoi, m-am văzut nevoit să mă maturizez oarecum brusc, pentru a putea împăca școala cu muzica. Aș fi vrut și eu să merg la petreceri, să ies cu prietenii, să fac tot ceea ce făceau colegii mei, dar a trebuit să renunț la aceste activități. Din acest motiv, mă simțeam uneori marginalizat. Colegii petreceau mult timp împreună. Eu studiam la chitară în pauzele de la învățat, iar în liceu, eram preocupat de dezvoltarea studioului.
În ceea ce privește profesorii, majoritatea știau de talentul meu, mai ales după performanța de la Românii au Talent. Unii m-au încurajat, alții au fost indiferenți. Am avut totuși destul de multe ocazii să-mi valorific pasiunea în cadrul școlii: am cântat la serbări, am fost inclus în echipa pentru fondarea radioului școlii, pe care l-am coordonat până la venirea pandemiei, iar în clasa a XII-a, având multe abilități deprinse în urma experienței de la studio, am făcut videoclipul de prezentare pentru școala mea.
Ce sfat i-ai da unui copil care se gândește să își abandoneze pasiunea din lipsă de timp pentru școală?
L-aș sfătui ca, dacă își dorește cu adevărat să urmeze acea pasiune, să sacrifice tot ce poate ca să ducă treaba la capăt. Va fi multă oboseală pe parcurs și e normal. Însă l-aș asigura că dacă își urmează visul, la un moment dat va vedea că îi va fi bine și că va uita toate frustrările mărunte de pe parcurs.
Și școala este foarte importantă. Îți oferă deprinderea de a asimila informație, îți arată alternative pentru viitor, te învață să gândești, să te exprimi, să reacționezi la stimuli. Școala e un fundament util și necesar, dar reprezintă doar 30% din ceea ce îți trebuie ca om, după părerea mea. De aceea cred că e păcat că școala îi oferă uneori elevului atât de puțin timp să se dezvolte pe alte planuri. Cultivarea unui talent e necesară.
A înființat o trupă rock la 8 ani
Cum ai descoperit pasiunea pentru chitară și cine te-a susținut să urmezi acest drum?
Tata m-a chemat în birou și mi-a arătat câțiva dintre chitariștii pe care îi asculta el când era tânăr. M-a întrebat dacă îmi plac și dacă vreau să ajung ca ei, iar eu, cu entuziasmul copilului de 7 ani, am răspuns imediat că da. Așa a început totul. Tata mi-a cumpărat o chitară chinezească de proastă calitate și m-a dus la o școală de muzică din Iași. Acolo, profesorul mi-a spus că sunt prea mic și că nu sunt pregătit să încep cursurile. Tatăl meu l-a întrebat atunci pe profesor dacă știe să spună alfabetul de la coadă la cap, iar profesorul nu a știut. L-am spus eu și așa am fost acceptat. La 8 ani mi-am întemeiat prima trupă, Kid’s Rock, alături de câțiva colegi din școală, și am primit prima mea chitară serioasă.
Ai reușit să exersezi constant, având în vedere vârsta fragedă?
După aproape doi de chitară, mi-am pierdut semnificativ din entuziasm. Mi se părea prea mult să studiez jumătate de oră pe zi. Eram și eu un copil și preferam să mă uit la desene animate, mai ales că nimeni nu prea avea cum să mă controleze când și cât studiez. Observând asta, tatăl meu mi-a spus într-o seară că a instalat camere de luat vederi în casă și că știe când repet. Îmi amintesc că într-o zi, venind la ora 12 de la școală, nu am vrut deloc să mă ating de chitară și mi-am dat drumul la desene animate. La puțin timp, m-a sunat tata să mă întrebe dacă repet. Am fost convins că mă vede, astfel că am fugit repede să îmi iau chitara. La fel s-a întâmplat a doua, a treia zi. Începusem la un moment dat să caut camerele prin casă. Abia după trei ani am aflat că nu exista nicio cameră: tatăl meu pur și simplu știa că la ora 12 vin de la școală și mă uit la televizor. Când ești copil, nu prea ai motivație să fii constant în ceva, cam trebuie să te împingă un adult de la spate. Îi sunt recunoscător tatălui meu că a avut răbdarea asta cu mine.
Tot anul pe scenă cu Phoenix
Care au fost cele mai importante etape în dezvoltarea pasiunii tale?
La 11 ani, după ce am obținut locul al treilea la Românii au Talent, m-a contactat Nicu Covaci de la Phoenix, care m-a invitat să ne vedem la București. Nici nu știam cine e acest Nicu. Mi-a spus să îmi aduc chitara și mi-a dat ca temă să învăț două piese: „Balada” lui Ciprian Porumbescu și „Ciocârlia” lui George Enescu. I-am prezentat piesele și am fost acceptat în formație. La această primă întâlnire, Nicu mi-a dat cadou un amplificator mic de buzunar pe care încă îl am. La 11 ani, am cântat, deci, cu Phoenix pe scenă, în condițiile în care eu știam doar două piese. Îmi amintesc că la primul concert, susținut la București, eram așa de emoționat încât nici nu vedeam câți oameni sunt.
Ați urcat, așadar, de mai multe ori împreună pe scenă.
Timp de un an am cântat cu Phoenix în toată țara, peste tot și în toate condițiile: am cântat la Berăria H, am cântat de Revelion la aproape -30 de grade cu tunuri de căldură, am cântat în toată țara. După această experiență, aveam două variante: fie să continui cu Phoenix, fie să continui școala. Eram prea mic să renunț complet la școală, așa că am ales să părăsesc Phoenix și să mă dezvolt în plan personal.
În clasa a opta, am aflat de World Championship of Performing Arts (WCOPA), un concurs important pentru artiști, care are loc în America. Participau acolo oameni din peste 40 de țări, cu talente diverse: dansatori, pictori, muzicieni. Am terminat concursul cu trei titluri de campion mondial, o medalie de argint și una de bronz. Mi-am dat destul de repede seama că acele premii nu însemnau de fapt nimic, însă experiența în sine a fost utilă: mi-a dat ocazia să mă compar cu artiști din întreaga lume și mi-a confirmat că sunt bun.
După ce m-am întors din America, am trecut de la rock la blues, gen muzical considerat punctul de maturitate al oricărui artist. Aflând de chitaristul Rareș Totu (a colaborat, de exemplu, cu formația Compact - n.r.), unul dintre cei mai mari chitariști ai României, am decis să îl contactez, pentru a vedea dacă mă poate ajuta să evoluez. Știam că urma să cânte la un festival de la Suceava și l-am întrebat dacă pot cânta cu el.
Ce ți-a răspuns?
În mod surprinzător, chiar a acceptat și mi-a dat de învățat piesa „Voodoo Child” de la Jimmy Hendrix. Am început să trag de mine, studiam intens, convins că trebuie să demonstrez cât de bun sunt eu. Când l-am auzit pe Rareș Totu cântând pe scenă, m-am făcut mic, simțeam că vreau să dispar, dar a trebuit să performez atunci când a strigat: „Andrei, hai pe scenă”. Nu îmi aduc aminte ce s-a întâmplat, cum am cântat. După concert, Rareș Totu mi-a spus că îi place cum cânt, că e un început, dar că mai am mult, mult de studiat. .
Informatica i-ar putea oferi o stabilitate
De ce nu ai continuat doar cu muzica și ai ales să studiezi informatica?
Motivul pentru care am abandonat ideea de facultate de muzică ține de cea mai importantă revelație a vieții mele de până acum, pe care am avut-o la 14 ani. Fiind în legătură cu cei mai mari muzicieni ai României, am rămas șocat să descopăr cum unii, extrem de talentați, premiați de alte țări, abia aveau din ce trăi. Eu nu conștientizasem până atunci aceste aspecte. Mi-am dat seama că ar fi un risc prea mare să mă concentrez doar pe muzică, așa că am început să mă gândesc ce alte lucruri îmi mai plac în afară de artă.
Mi-a luat destul de mult să mă opresc asupra unui singur domeniu. În clasa a șaptea, îmi plăcea mult biologia și am realizat că medicina ar putea fi o variantă fericită: deja începusem să mă numesc „doctor Cerbu”. Apoi, am vrut sa profesez ca veterinar, dar nici la această variantă nu am rămas. Mama își dorea să devin avocat, dar eu nu sunt genul de persoană care să se certe. În sfârșit, am descoperit și informatica. Prima oară nu mi-a plăcut deloc această materie, nu avea nicio logică pentru mine, dar, în clasa a zecea, i-am dat de gust. Petreceam ore întregi scriind programe, mă pasiona tot ce avea legătură cu tehnologia. Nu regret deloc că am ales să urmez Facultatea de Informatică din Iași, îmi place ce studiez și simt că domeniul mă dezvoltă și îmi oferă stabilitatea de care am nevoie.
