„Never opened myself this way”
Aveam 13 ani. Nu am fost niciodată o persoană exuberantă, plină de păreri și opinii, îmi plăcea să păstrez pentru mine ceea ce gândesc, dar încă nu deprinsesem rușinea să ridic mâna în fața profesorului de fizică, de exemplu, să-i spun că nu am înțeles lecția sau pentru a ieși la tablă să rezolv exercițiul și să iau notă bună la mate.
Aveam să înțeleg repede că în clasa mea, cel puțin, dezvoltarea o puteau atinge doar cei care plăteau ședințe de pregătire. Eu? Eu nu aveam nevoie de pregătire, eram stăpână pe cunoștințele mele, îmi ziceam. Însă de fiecare dată când voiam să le arăt și celorlalți, mi se spunea ca nu, încă nu sunt pregătită, încă mai am nevoie de exercițiu, nu sunt suficient de atentă, mai bine să gândesc de două ori răspunsul decât să scot vreo „prostie” pe gură.
Dar nu am cedat. Mi-am păstrat acei 50 de lei pe săptămână pentru dulciuri și sucuri când ieșeam în parc cu prietenii, nu-i dădeam pe meditații pentru a intra în grațiile profesorilor mei de la clasă.
În schimb, cei trei colegi care mergeau sâmbătă de sâmbătă la pregătire primeau un altfel de tratament, erau scoși la tablă zilnic, primeau note în timpul orelor pentru aceleași exerciții rezolvate anterior acasă la profesori și erau incluși în toate activitățile școlare.
Noi, ceilalți 27, eram excluși și atâta timp cât făceam liniște în timpul orelor de curs totul era în regulă.
Însă pentru noi adevărata durere era alta, ne întrebam mereu de ce noi nu suntem băgați în seamă, de ce pe noi nu ne felicită nimeni, de ce noi nu avem dreptul să arătăm ceea ce știm.
Întrebările erau multe și apăsătoare, iar noi, mult prea copii ca să găsim un răspuns valabil. După fiecare test sau teză, cei trei elevi care aveau parte de consilierea profesorului la el acasă veneau și ne spuneau: „Răspunsul corect era b, am rezolvat exercițiul ăsta cu profa la pregătire sâmbăta trecută, sigur o sa iau 10.” Ne era tot mai clar că Doamna M avea preferințele sale.
După 7 ani de la experiența mea, de anul acesta, când deja trec în anul doi de facultate, profesorii trebuie să semneze o declarație pe proprie răspundere că nu dau meditații elevilor de la clasă. Riscă sancțiuni dacă o fac, spune legea Educației.
Mă întorc la gimnaziu. De când mă știu am fost atrasă de literatură, de scris, îmi plăcea foarte mult să scriu poezii, să citesc tot ce îmi pica în mână. E drept că nu am fost foarte atrasă de materiile de real, mate, fizică, dar cu toate astea mă străduiam și la ele. Deși eram atât de pasionată de partea asta umanistă care încă mă fascinează, profesoara de limba și literatura română, Doamna M, îmi tot spunea că nu sunt pregătită pentru olimpiade, pentru concursuri, mereu era cineva mai bun decât mine în clasă care merita acel loc, erau chiar cei 3 elevi, candidații perfecți ai tuturor olimpiadelor.
Nu am lăsat asta să mă demoralizeze, am acceptat faptul că poate nu sunt atât de bună pe cât mă consider eu, până într-o zi. În general nu mă revoltam, tăceam pentru că îmi era teamă că dacă ziceam ce gândeam notele mele ar avea de suferit, deja trecusem prin momente în care testele mele aveau nota 7 pe ele fără să existe o discuție care să mă lămurească, mi se spunea doar că unele cuvinte pe care le-am folosit nu se potrivesc și că un sinonim al lor ar fi mai bun.
Dacă aș fi fost vreodată întrebată, sigur aș fi îngroșat și eu rândurile celor 28% dintre copii care au susținut într-un sondaj al Consiliului Elevilor că nu se simt evaluați obiectiv.
Pe lângă pasiunea pentru scris și literatură, am descoperit și trupa care o să rămână always&forever in my heart, Nirvana. De la Kurt Cobain am ajuns într-un timp foarte scurt la Marilyn Manson, AC/DC, Kiss, System Of A Down, Metallica și multe altele. Mergeam la școală cu căștile în urechi, mă îmbrăcam în negru și purtam o pentagramă la gât, așa că imediat am început să primesc tot felul de etichete.
Eram ridicată în picioare în fața clasei și mi se spunea că m-am transformat într-o persoană sumbră, eram trasă la răspundere pentru felul meu de a fi, eram întrebată de ce mă îmbrac în negru și „mi se aducea la cunoștință” faptul că par foarte tristă și că sigur am o problemă.
În timp ce eu eram rockerița satanistă, prietena mea era manelistă doar pentru că râsul ei era unul colorat. Pe moment nu am conștientizat atât de bine ce se întâmplă, am mers mai departe, dar înainte, în același ritm, mergea cu mine și persecutarea pe care o simțeam din partea Doamnei M.
Muzica rock și-a făcut apariția în România la începutul anilor ‘60. Încă de atunci rockerii au fost marginalizați, regimul comunist interzicea cuvântul „rock”, așa că grupurile studențești care cântau acest gen muzical se intitulau drept „formații de chitare electrice”. Cei care aveau plete erau nevoiți să le ascundă cu agrafe sau erau chiar tunși fără voia lor, erau forțați de către regim să respecte anumite reguli, după cum relatează adevarul.ro. Mai mult de atât, prima persoană omorâtă la Revoluție a fost un tânăr de 19 ani, Mihai Gâtlan, care purta o Biblie la piept, visa să ajungă preot, însă se îndrăgostise de muzica rock a vremii. El a fost primul care a avut curajul să strige: „Vom muri și vom fi liberi!”, actul lui de curaj i-a adus un glonț în cap pe data de 21 decembrie 1989 în față Sălii Dalles. Au trecut 35 de ani de atunci.
„Never cared for what they know”
Colegul meu de bancă era unul dintre preferații profesorilor, era candidatul favorit pentru concursuri sau olimpiade, premiantul clasei. Până s-a îndrăgostit pentru prima dată de o fată. Venea la școală cu flori, bomboane, în timpul careului zilnic dinaintea orelor o căuta și o fixa cu privirea cât timp doamna directoare ne ținea predica cea de toate zilele. Într-o zi a venit la mine și mi-a spus: „Știi, părinții mei spun că sunt prea mic să fiu îndrăgostit și că ar trebui să mă pun cu burta pe carte, dar totuși eu chiar o plac pe fata asta”. I-am spus că cea mai bună alegere doar el o poate lua. Cine îl putea învinovăți de faptul că inima lui bate mai tare atunci când vede o anumită fată? Am fost lângă el.
El continua să fie mai concentrat la ce simte decât la legile lui Ohm, făcea biluțe din hârtie și inimioare pe caietele mele.
Într-o zi mama lui a fost chemată la școală. În acel moment a început iadul vieții mele. La 14 ani nu mă gândeam că o să experimentez ceva mai rău de atât.
Sunase clopoțelul așa că m-am îndreptat spre clasă, iar pe coridor Doamna M și mama colegului meu purtau o discuție. M-am așezat în bancă și mi-am întrebat camaradul ce se întâmplă, iar el s-a apucat să scrie ceva pe o foaie. În timpul orei am primit și bilețelul: „Profa consideră că ești o influență negativă, i-a zis mamei că îmi induci stări de depresie și că ți-ai amenințat părinții că o să-ți tai venele dacă ei nu vor face ceea ce tu le zici, o să mă mute de lângă tine, îmi pare rău”. Nici acum nu știu de unde a apărut ideea asta a Doamnei M., niciodată nu am avut asemenea tentative, erau niște vorbe apărute de nicăieri. Au intrat atunci în sufletul meu ca o țepușă și au produs o stare de anxietate puternică. Prietenul meu fusese pus în temă de Doamna M că eu aș fi motivul pentru care notele sale au scăzut. Soluția adulților a fost să nu îl mai lase să vorbească cu mine.
Bilețelul ăla m-a lovit direct în moalele capului, furia pe care am simțit-o m-a împins să îl rup, acum regret, ar fi fost o amintire bună în zilele pe care le trăiesc acum. Colegul meu a fost mutat din bancă, iar pentru mine și mama mea au urmat râuri de lacrimi pentru că noi știam că în spatele acestor etichete atribuite pe baza genului de muzică pe care îl ascultam nu sunt altceva decât niște bazaconii.
Acele cuvinte mi-au provocat repulsie față de școală, refuzam să mă mai duc în acel mediu în care simțeam că toți colegii mei mă privesc ca pe o persoană de care ar trebui să fugi și să te temi.
Astăzi știu ce simțeam atunci - anxietatea față de școală. E studiată de experți. În Marea Britanie 3 din 10 copii nu vor să meargă la școală din cauza anxietății. Ajută, spun experții, o relație de încredere cu un adult din acea școală, fie el profesor, psiholog, consilier. Ceva ce eu nu aveam la acel moment. Până într-o zi…
„Open mind for a different view”
A urmat o perioadă de chin pentru mine, îmi petreceam pauzele plângând în curtea școlii, nu mă puteam concentra la absolut nimic, doar la acel bilețel, asta până într-o pauză când profesorul de religie m-a văzut plângând și a venit la mine. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva despre ce mi se întâmplase așa că nu am stat pe gânduri și m-am destăinuit în fața lui, iar el mi-a răspuns blând și plin de iubire: „Ești un copil mai bun decât crezi, nu te lăsa afectată”.
Discuțiile cu profesorul de religie au continuat mult timp, în timpul pauzelor venea să mă ajute să mă descarc, iar în timpul orelor îmi arunca un zâmbet scurt atunci când ne vorbea despre bunătate și despre cum nu avem dreptul să judecăm pe nimeni, indiferent de acțiunile acestuia. Profesorul de religie știa cine sunt, îmi cunoștea plăcerea pentru muzica rock, dar asta nu mă făcea diferită în ochii lui, eram aceeași elevă care cu un an în urmă îi aducea desene care îl reprezentau pe Iisus la fiecare oră de religie, desene pline de stângăcie, dar care mereu îi aduceau un zâmbet larg pe față, iar mie o îmbrățișare puternică.
În tot acest timp, nu doar că nu am renunțat la muzică, ci din contră, m-am afundat mai tare în ea. „I'd rather be hated for who I am, than loved for who I am not”, a cântat Kurt Cobain. O scrisese mai înainte de el și André Gide. Muzica e cea care m-a ajutat să realizez că nu se întâmplă nimic greșit cu mine, dar oamenii au niște stereotipuri implantate în minte care pot fi atacate și combătute.
Mi-am regăsit liniștea în brațele mamei mele, vorbeam zilnic cu ea și mă asigura că sunt un copil mult mai bun decât ea își putea imagina.
În acele momente mintea mea pendula între „nu te debarasa de ceea ce ești doar ca să îi mulțumești pe ceilalți” și „schimbă-te dacă vrei să fii acceptată”.
Dar niciuna dintre vorbele astea nu cântărea mai mult decât vorba mamei: „Sunt mândră de tine, orice gen de muzică ai asculta, fii tu, copilul meu bun care nu m-a dezamăgit niciodată”.
Pentru mine apăruse încă o speranță de care mă puteam prinde, mama mă susținea, era lângă mine și nu îmi dădea drumul ca să mă pierd, din contră, mă ridica din locul în care mă aflam. Am fost norocoasă.
În școală nu aveam program de consiliere psihologică. Ca în multe alte școli din România - există doar un consilier școlar la 800 de elevi. Veneau uneori psihologi la ora de dirigenție, dar ne ajutau să facem teste de carieră. Fiecare diriginte alegea să facă un fel de terapie în felul lui cu elevul, iar de cele mai multe ori, orele de dirigenție se transformau în ore de limba și literatura română sau matematică.
„Everyday for us something new”
Apoi a urmat un concurs de talente pentru care aceeași Doamnă M voia să pregătim o piesă de teatru - nuvela „Două loturi”, de Ion Luca Caragiale. M-am oferit și eu să joc un rol, dar după o săptămână de repetiții în care Doamna M mi-a strigat: „Mai cu viață, strigă mai tare, dacă nu o faci o să-ți iau rolul și-l dau altcuiva care poate”. În acel moment am trântit caietul pe banca din fața mea și am spus răspicat: „Nu vreau să mai joc în piesa asta de teatru, niciodată nu am fost bună în ochii dumneavoastră, ajunge”. În clasă s-a așternut tăcerea, îi mai vedeam doar pe cei 2-3 prieteni ai mei care spuneau în șoaptă „Bravoooo!”.
Doamna M nu a știut ce reacție de moment să aibă, s-a uitat la mine ridicând sprâncenele în semn de uimire și a spus: „Dar cum poți să spui așa ceva? Eu te iubesc foarte mult, ești unul dintre copiii buni ai clasei mele.”
„În patru ani nu am văzut asta, niciodată nu a fost așa, în fine, eu aici am terminat.”
Acolo s-a încheiat povestea mea de gimnaziu, totul a luat sfârșit în ziua în care m-am putut apăra și răcori. Eram atât de mândră de faptul că în sfârșit reușisem să spun lucrurilor pe nume, reușisem să pun piciorul în prag după atâtea momente care îmi provocaseră șiroaie de lacrimi și sentimente mixte față de mine, de propria mea persoană.
„And nothing else matters”
Apoi a urmat liceul. În clasa a 9-a, după doar un semestru, profesoara de română, Doamna I, mi-a permis să merg la olimpiadă unde nu doar că am trecut de etapa locală, am ajuns chiar să obțin locul 3 la etapa județeană.
Pentru prima dată a existat o persoană în viața mea care nu îmi era mamă sau tată și care a avut încredere în mine că voi reuși. Fiecare eseu scris, fiecare test corectat, fiecare temă rezolvată, toate îmi dădeau putere, Doamna I nu doar că îmi corecta greșelile, ci mă asigura de faptul că e perfect omenesc să greșim și că un pas prost nu definește ceea ce tu porți în bagajul tău de cunoștințe. Eram apreciată și felicitată.
„The sun is gone, but I have a light”, sună un vers al Nirvana. Îl simțeam cu toată ființa mea. Deși pentru moment soarele dispăruse, în viața mea au apărut o mână de oameni care m-au ajutat să-mi regăsesc sclipirea și să merg mai departe. Am luat această experiență ca pe una de dezvoltare, un moment prin care a trebuit să trec pentru a afla cine sunt eu cu adevărat și pentru a ajunge unde sunt astăzi. Pasiunile mele, muzica, scrisul, literatura au rămas aceleași, m-am agățat de ele în momentele grele și am zburat împreună.
Pentru a nu uita acel episod de formare prin care am trecut, am decis să port cu mine, pentru tot restul vieții, portretul lui Kurt Cobain. Îl am tatuat pe antebraț să-mi amintească că cel mai important este ceea ce tu știi despre tine.
Unde poți să suni sau să trimiți un mesaj fără costuri când ai nevoie să vorbești cu un specialist în sănătate mintală:
- Teen Line - depreHUB: 0374.461.461 (Oricând);
- Telefonul Copilului: 116111 (De luni până vineri între 08:00 și 20:00, respectiv sâmbătă și duminică de la 10:00 la 14:00). Pe lângă linia telefonică 116111, există și aplicația mobilă Happygraff pentru Android și mailul vorbestecunoi@telefonulcopilului.ro;
- ARPS: 0800 801 200 (Vineri, Sâmbătă și Duminică, între 19:00 – 07:00). E-mail sos@antisuicid.ro (Oricând).
