Ce am învățat la Școala9

Ce am învățat la Școala9

Echipa fondatoare Școala9 explică ce-a învățat despre jurnalism și despre educație.

15.04.2020

De Școala9

Școala9 a pornit în toamna lui 2017 ca un proiect comun DoR și BRD Groupe Société Générale prin care ne-am propus să arătăm cum e cu adevărat în școala românească. Dincolo de miniștri și reforme legislative, am vrut să fim locul în care profesorii, părinții și copiii să-și poată recunoaște viața de fiecare zi. Ne-am propus și să implicăm toate părțile în discuția despre cum se poate naște un nou sistem de educație – unul în care profesorii se conectează cu elevii lor și folosesc metode moderne de predare, în care copiii se simt bine la școală și sunt pregătiți pentru lumea de azi, în care părinții sunt partenerii reali ai școlii și în care cu toții colaborează pentru binele elevilor.

Am scris despre profesori care le-au schimbat viețile elevilor lor, directori de școală care văd în rolul lor oportunitatea de a face o diferență, părinți care plantează copaci și părinți care împing zi de zi un fotoliu rulant până în clasă, elevi care iau la întrebări sistemul care i-a format, organizațiile și activiștii care schimbă școlile la firul ierbii. Am explicat legi și metodologii. Ne-am întrebat cine are grijă de sănătatea mintală a copiilor și adolescenților sau dacă școala poate face într-adevăr vreo diferență pentru copiii din medii defavorizate. Am provocat conversațiile despre siguranță și violență de gen care le lipsiseră elevilor. Am explorat temeri legate de școală care ne urmăresc peste ani. Ne-am jucat cu forme jurnalistice și literare. Am adus adolescenți alături de noi – în redacție sau virtual – și i-am învățat să spună poveștile care-i înconjoară.

Poate mai mult ca orice, ne-am confruntat cu propriile frici – de elevi, de părinți, de profesioniști –, le-am depășit și am învățat lucruri despre noi și despre cei din jur.


SCHIMBARE

Am ajuns în echipa Școala9 cât încă eram în concediu de maternitate și o vreme băiețelul meu a stat pe masă la ședințele noastre editoriale și s-a jucat cu pixuri. Am adus cu mine anxietăți de mamă, de jurnalist și de redactor-șef începător. Mi-a fost teamă că nu mai pot fi tot ce eram – ca jurnalist și editor – înainte să am un copil. Că știu prea puține despre sistemul de educație ca să pot vedea poveștile relevante pentru omenii din școli. Că nu voi putea fi liderul de care are nevoie echipa. Și am mai înțeles că unele frici te împing înainte iar altele te paralizează – dar atunci când le trăiești e greu să le deosebești.

După timpul petrecut la Școala9, am înțeles și că școala e îmbibată cu atâta frică încât e aproape imposibil să o storci cu totul. Dar un lucru nu mă mai sperie: momentul când băiatul meu va intra la școală. Am văzut în articolele noastre atâția oameni pe care teama de sistem nu-i paralizează, ci-i determină să-l schimbe în bine, puțin câte puțin, încât să cred că-i vom întâlni și noi în școală  – sau că vom fi chiar unii din ei.

Asta iau eu din Școala9, locul care m-a ajutat să-mi depășesc limitele timp de doi ani și jumătate. Mi-am rugat colegele care au făcut parte de-a lungul timpului din echipa Școala9 să împărtășească și ele lecțiile pe care le-au învățat scriind despre educație. 

Maria Bercea, redactor-șef

 


CURAJ

Am intrat în redacția Școala9 fix ca un copil de clasa I în prima zi de școală: puțin neîncrezătoare, față în față cu un domeniu nou pentru mine, dar cu gândul că ceea ce fac e important și că munca de aici mă va transforma. Pe lângă textele pe care le-am publicat, simt că fiecare ieșire pe teren m-a făcut să înțeleg mai multe despre oamenii din școală și despre sistemul din spatele educației din România, cu toate provocările lui și cum se traduc ele în viața de zi cu zi.

Mi-am luat curajul din discuțiile cu profesorii care au înțeles că au nevoie de conexiune emoțională la clasă; cu cei care știu să vadă valoarea tuturor elevilor, nu doar a celor care iau 10 la fiecare materie; a celor care nu duc după ei la clasă piedicile birocratice. L-am luat și din discuțiile cu adolescenți și entuziasmul cu care se implică în cauzele în care cred, fie că e vorba de revista școlii, drepturile femeilor sau protejarea mediului; din vulnerabilitatea și curajul lor de a vorbi despre sănătate mintală. De la părinții care au înțeles că profesorii nu sunt dușmanii lor, ci partenerii de discuție cu care împart interesul pentru binele copiilor. Și de la experții care au ochi să vadă dincolo de legi, spre oamenii de la firul ierbii.

Voi asculta în continuare vocile acestor oameni, pentru că ei transformă școala românească zi de zi și pentru că ei înțeleg că munca lor e importantă. 

Nicoleta Coșoreanu, reporter

 


ENTUZIASM

Simt că am furat extra entuziasm din tot terenul făcut în școli, licee, printre profesori, părinți și adolescenți. Am stat la orele unui profesor de filosofie care-și practică meseria de zeci de ani și care reușește să-și țină elevii aproape prin entuziasmul propriu. M-am întrebat cum faci să nu se prăfuiască entuziasmul. Mi-am luat elan să mă imaginez măcar peste 10 ani. Tot scriind mă văd. 

De la un brazilian mutat într-o comunitate vulnerabilă din Valea Jiului ca să aducă sportul în viețile copiilor am înțeles cât contează să încerci să construiești acolo unde șansele de dezvoltare sunt mici. De la o mamă care plantează flori în curtea școlii fiului ei am furat din spiritul de comunitate. Înverzește totul mai repede dacă punem umăr lângă umăr, lopată lângă lopată. De la directori am învățat că e greu să-ți ții aproape echipa și că trebuie să investești în relații mai mult decât ne-am fi dat seama acum cinci ani. 

Îi las pe adolescenți la final pentru că ei au fost seva principală a entuziasmului. De la cei care fac proteste și vor să dezbată un referendum la școală la cei care luptă prin consiliile școlare, de la cei care scriu, desenează, pozează la cei care votează și-i îndeamnă și pe alții. La toți cei care vor să facă, să facă, să facă. De la toți cei care preferă să dezbată, nu să tacă. De la cei care sunt olimpici, dar au curajul să spună că nu e ăla neapărat drumul în viață. Continui pe drum și eu cu extra curaj, extra entuziasm. Mă bucur că-mpărțim aceeași lume. 

Anca Iosif, reporter

 


PE TEREN

Anul trecut în februarie m-am trezit cinci zile la rând la cinci dimineața ca să ajung din Dristor la intersecția dintre Valea Oltului și Bulevardul Timișoara la maximum șapte și să traversez apoi iar tot orașul, până la Liceul German Goethe de la Piața Romană. Frecușul ăsta în trafic mi-a dat acces în viața unei familii cu copil în clasa I, care făcea traseul casă-școală-serviciu zilnic. Am făcut asta ca să înțeleg ce înseamnă să petreci atâta timp în trafic – acum știu, multă durere de spate – și cum te simți după o săptămână întreagă – acum știu, inert. Am vrut să aflu dacă sunt părinții un vector de trafic și o cauză a aglomerației din fiecare dimineață. Deși n-am plecat cu niște concluzii certe, de fluturat pe stradă – în principiu pentru că certitudinile sunt lipsite de nuanță –, m-am convins că jurnalismul și terenul care te azvârle în casa (sau mașina) oamenilor sunt motivele pentru care o să mă trezesc mereu, oricât de dimineață. 

Nicoleta Rădăcină, reporter

 


MISIUNE

Școala9 a fost un teren de joacă cum un editor doar poate visa. Am spus povești sub formă de benzi desenate, de poezii și de teste grilă. Am vorbit constant cu părinți, elevi și profesori și i-am inclus în tot ce făceam. Am dat voce multor oameni neauziți – profesori din țară, elevi, părinți activiști, specialiști în educație, psihologi – și am pus la masă oameni care nu mai vorbiseră unii cu ceilalți. Pentru că nu există nicio altă platformă de educație care să caute realitatea din școală, nu pe cea de la minister, posibilitățile au fost infinite și le-am explorat fără teamă.

Ce iau cu mine din experiența Școala9 este exact asta: că jurnalismul despre un domeniu poate fi tot ce îți dorești tu să fie, câtă vreme ai o misiune clară și nu te abați de la ea. Noi ne-am dorit ca profesorii, părinții și copiii să-și poată recunoaște viața de fiecare zi din școală și asta am arătat în fiecare articol.

Georgiana Ilie, redactor-șef

 


CURIOZITATE

Scrie. Taie. Rescrie. Scapă de cuvintele grunjoase care atârnă de textul tău ca niște scame. Fii curios și lasă-ți rușinea acasă. Limitele textului sunt limitele curiozității, iar ceea ce scrii nu e niciodată suficient de bun pe cât ar fi putut să iasă. Strecoară-te în pântecele subiectului pe care vrei să-l înțelegi, fă-ți sălaș acolo pentru o vreme. Ascultă-ți simțurile și stai la pândă. Observă hulpav tot ce se întâmplă în jurul tău. Nu lăsa frica să-ți ciopârțească curiozitatea, apropie-te. Învață din greșeli. Toți marii jurnaliști au fost și ei acolo.

Și dacă tu nu crezi în textul tău, atunci cine?

Scriu. Tai. Rescriu. Îmi continui povestea.

Roxana Stan, intern și colaborator

 


COMPASIUNE

Când m-am angajat la Școala9, voiam cu disperare să scap de orășelul german unde naufragiasem și de jobul sezonier pe care îl aveam. Nu mai scrisesem despre educație și mi-era puțin frică, dar, hei, mai important era că aveam o grămadă de subiecte de explorat. Cu cât mă băgam mai adânc în măruntaiele sistemului de învățământ, cu atât mă îngrozeam mai tare. Mă simțeam copleșită de abuzurile, nedreptățile și inegalitatea de care aflam. M-am înflăcărat, m-am blocat. Despre ce să scriu mai întâi? Cum să-i fac pe cei care ne citesc să înțeleagă amploarea unor fenomene cum e segregarea, de exemplu? Păi, pe rând, cu câte o poveste care să construiască puzzle-ul mai mare. Cu deschidere față de oameni și disponibilitatea de a înțelege ce-i face să fie și să facă lucrurile în anumite feluri. 

Primul lucru care-mi vine în minte când mă gândesc la Școala9 e MRI, adică most respectful interpretation. Adică ideea aceea de a te pune în papucii unei persoane care face un lucru care te supără și de a găsi cea mai umană explicație pentru acțiunile ei. Asta simt că era filosofia la noi în redacție și cred că m-a ajutat să-mi exersez compasiunea față de cei din jurul meu și față de mine. Și sunt recunoscătoare pentru asta. 

Valentina Nicolae, reporter

 


ISTORIE COMUNĂ

Am simțit mereu nevoia să documentez ce fac și ce învață adolescenții în afara școlii. În vara lui 2018 am petrecut trei zile într-o tabără despre feminism, inegalitate de gen și dezvoltare personală, organizată de un grup de adolescente, pentru adolescente. Ca reporter Școala9 am înțeles că dacă 20 de eleve de liceu din țară aud pentru prima dată teorie despre drepturile femeilor, atunci sigur subiectul ăsta nu e pe primul loc în școli. Am văzut fetele câștigând încredere în ele și în propriile puteri prin simplul fapt că intrau în legătură cu o istorie comună nouă, tuturor, dar care rar e pusă în lumina reflectoarelor. Faptul că am putut să scriu despre asta a ajutat, sper, și alte femei tinere să descopere această istorie.

Irina Tacu, reporter

 


ÎNVĂȚARE

La Școala9 am înțeles că jurnalismul e un proces de învățare care nu se termină niciodată. Că nu ar trebui să se termine niciodată. Că mereu rămân lucruri pe care trebuie să le vezi și să încerci să le înțelegi. Cred că a fost perioada în care m-am concentrat foarte mult pe a înțelege de ce făceam ceea ce făceam, pentru că îmi doream foarte mult ca materialele pe care le scriam să ajute. Am învățat că sistemul de învățământ e mult mai complicat decât credeam și că avem nevoie de oameni care să ne ajute să-l înțelegem. De asta cred că jurnalismul concentrat pe educație este foarte important.

Elena Văduva, reporter

 


ÎNCREDERE

În liceu, dintr-o conversație șoptită cu B., colega de bancă, profesoara a înțeles că am înjurat-o. M-a pus să mă ridic în picioare, mi-a zis că mereu m-a considerat un elev cuminte, dar sunt doar o altă dezamăgire. Mi-a înlemnit corpul de frică și doar expresia mirată a feței mă arăta vie. Îi spusesem lui B., care tocmai fusese certată în fața clasei că nu purtase uniformă, cum lucrurile vor fi cândva mai bune. Dar școala m-a plesnit.

În anii ăștia de Școala9 am căutat încrederea cu care i-am zis lui B. că va fi bine. În școlile în care mergeau reporterii, în forța profesorilor care voiau să schimbe lucruri și să se schimbe și pe ei odată cu nevoile elevilor, în lucrurile mici făcute la firul ierbii care pridideau să aducă în școli și empatie, și creativitate, și altceva.

Ce iau cu mine sigur oriunde voi merge este încrederea în forța creativă a generației de azi. Copiii de azi* ilustrează, filmează, fotografiază, scriu, vorbesc, simt lucrurile mai intens și le desfac și fac artă și au curaj să le pună în lume, pe Instagram, pe TikTok, pe pereți, în sms-uri, pe Școala9. 

*Pentru ei, cum semnez mereu de final: Mai facem, promit!

Oana Barbonie, art director

 


SPAȚIU SIGUR

Am fost un copil îngrozit de profesori în gimnaziu. Nu știam atunci de unde le vin furia, răutatea, nedreptatea, umilința pe care simțeam că mi le aplicau constant. Am fost o adolescentă norocoasă care a găsit libertate și iubire în liceu și mulțumită profesoarei mele de română am înțeles încă de atunci ce fel de aripi poate să-ți dea educația când face echipă cu autenticitatea și empatia unui cadru didactic.

Când am ajuns în echipa Școala9 am avut șansa să ascult cu toată ființa, renunțând la toate ideile pe care propriii ani de școală mi le-au format. Am ascultat copii recunoscători școlii și îndrăgostiți de clasă, copii umiliți și speriați de colegi, copii curajoși care îmbinau munca cu școala, copii pentru care mersul la școală era un lux. Am ascultat profesori care se simțeau la fel de umiliți și de nedreptățiți de societate și de media – criticați într-atât încât nu mai aveau curajul să-și spună părerea pentru că știau că oricum vor fi împroșcați cu noroi. Am ascultat părinți furioși pe școală, părinți prieteni cu școala, fiecare cu fricile lor. Și pentru prima dată, am rămas fără certitudini în ceea ce privește educația din România. 

Marele câștig în echipa Școala9 e că ne-am propus să nu fim un catalizator pentru ură și pentru și mai multă polarizare. Ne-am dorit să fim un spațiu sigur în care să ai curaj să vorbești și să ai încredere că vom face toate eforturile pentru a înțelege și a explica. Așa am ajuns să ținem tabere de jurnalism la redacție, să ne plimbăm cu zine-uri la ore de dirigenție, să fim invitați la școli din țară pentru a vorbi cu copiii despre inegalitate de gen, să invităm profesori și directori să ne spună ce cred ei că lipsește din discursul despre educație.

Iau cu mine acest miez al misiunii noastre jurnalistice și tot binele pe care l-am primit de la oamenii care au avut atât de mare nevoie să fie ascultați.

Ana Maria Ciobanu, reporter

Școala9

Redacția

Redacția Școala9

CUVINTE-CHEIE

lecții