Ce poți să schimbi cu o poveste?

Ce poți să schimbi cu o poveste?

Virginia Usiku are 32 de ani, e model și activist pentru diversitate. Pentru că își dorește să le dea curaj tinerilor instituționalizați, Virginia a decis să le spună povestea ei.

11.04.2019

de Ana Maria Ciobanu, fotografii de Horațiu Șovăială

Când a ieșit pe poarta centrului de plasament „Sfinții Petru și Pavel” din București, Virginia Usiku și-a dorit să nu se mai uite în urmă.

Avusese educatoare și îngrijitoare care o iubiseră, aproape 40 de „frați” și „surori” cu care împărțise totul, amintiri cu cântece și poezii interpretate în haine frumoase și sărbători cu cadouri care țineau o lună, apoi golul care rămânea după ce trecea frenezia.

Crescuse în centrul Capitalei, pe calea Dorobanți, fusese elevă la școala generală 45 din cadrul Liceului Ion Luca Caragiale. Avea un teanc de reviste Bravo, Cool Girl și TV Mania. Îi plăceau rolele și badmintonul și se uita zilnic, total absorbită, la Fashion TV. La 16 ani începuse o colaborare cu casa de modă Venus, încurajată de directoarea centrului de plasament și de diriginta din liceu. Când a văzut-o, creatoarea Zina Dumitrescu i-a spus să se încalțe cu tocuri, să-și pună o carte pe cap și să meargă. În ziua aia a ajuns înapoi la centru cu febră musculară și a simțit că a găsit un loc în care poate spune ceva. În sfârșit avea o viziune și o proiecție asupra a ce ar putea însemna viitorul ei dincolo de grup.

Chiar dacă Virginia a fost încurajată să studieze și să facă activități extra-școlare, îndrumarea spre ceva ce i s-a potrivi lipsea, căci e greu pentru o mână de adulți să fie atenți la individualitatea și înclinațiile unui singur copil.

Nu știam că pot să fiu bună la ceva. Îmi plăcea sportul, aș fi putut să fac atletism de performanță, probabil. Oamenii din exterior mi-au deschis ochii.

La începutul anilor 2000, Virginia nu știa prea multe despre ce a însemnat instituționalizarea copiilor din România accelerată masiv de politica pro-natalistă a regimului comunist. Începând cu 1966, în România contraceptivele și prezervativele au fost aproape de negăsit  iar întreruperile de sarcină la cerere au devenit ilegale printr-un decret care viza creșterea accelerată a populației. Comparativ cu alți tineri din țară, Virginia nu îndurase abuz fizic, foame sau umilință. Cunoștea însă singurătatea și întrebările despre familia biologică și cât de greu e să-ți formezi o identitate când crești într-un grup uniform. Când nu ai o istorie personală, nu ai anecdote despre copilăria părinților și a bunicilor ci amintiri comune cu alte zeci (în multe dintre instituțiile comuniste, chiar sute) de copii care au haine, jucării și mobilier aproape identice, este extrem de greu să știi cine ești dincolo de grup. Lipsesc rădăcinile la care să te raportezi. Virginia simțise și stigmatul orfelinatului de care se lovea în afara familiei de la centru. Chiar dacă colegii și educatorii o îndrăgeau, iar mai apoi și cei din școală, mulți dintre oamenii noi pe care-i cunoștea în tabere și excursii porneau interacțiunea cu eticheta centrului de plasament.

Virginia a aflat de la directoarea centrului cine erau părinții ei. Mama studiase medicină în România și venise din Namibia, iar tatăl din Republica Democrată Congo studiase științe politice. După ce au adus-o pe lume în 1986 și au lăsat-o în grija statului, amândoi s-au întors în țările de origine. În copilărie, singura conexiune cu familia s-a petrecut într-o zi când avea șase sau șapte ani, iar directoarea a strigat-o într-o zi și i-a spus să vină să o cunoască pe o prietenă de-a mamei.

Avea o caserolă de banane în mână și era atât de frumoasă. Nu știu ce am vorbit. N-au vrut să-mi spună că era mama, ca să nu mă șochez.

La 18 ani Virginia a ajuns să împartă un apartament cu alte două colege și să fie pentru prima dată pe cont propriu. Prima mâncare pe care a gătit-o - cartofi copți - s-a făcut scrum. Primii bani câștigați din modelling - 1400 lei - s-au terminat în două săptămâni de cumpărat cu entuziasm haine.

Aveam senzația că totul vine de-a gata. Mutarea de la centru la apartament a fost un șoc pentru care nu te pregătea nimeni.

În scurt timp s-a obișnuit cu libertatea, și-a făcut prieteni noi. Erau anii adolescenței, cu petreceri afro și primele întâlniri cu cultura de care își dorise să se apropie. Tot la 18 ani a fost timpul să-și dobândească prin examen cetățenia română, până atunci fiind considerată apatridă, deși se născuse aici. A învățat să-și gestioneze banii, s-a înscris la Facultatea de Kinetoterapie după ce o fostă colegă i-a spus că i s-ar potrivi și s-au antrenat împreună pentru admitere. A defilat în prezentările unor prieteni care studiau la Unarte și a început să meargă la castinguri. Voia să deschidă uși prin abilitățile ei, nu prin sintagma care-i displăcuse mereu : „e de la cămin”. Avea nevoie să se găsească pe ea și pentru asta nu trebuia să se mai uite înapoi.

Moda înseamnă auto-cunoaștere și e un proces lung care inițial te poate umple de nesiguranță. Cu cât încerci să ajungi la identitatea ta, cu atât ai mai multe îndoieli și dileme.

Virginia iubește să defileze. Când e pe podium, nu mai contează efortul sau haosul din culise, e momentul în care simte că excelează și i se confirmă alegerile, capătă forță și e fericită să fie acolo, să fie privită și să fie o piesă din puzzle-ul diversității care contează atât de mult pentru ea. Când e pe scenă simte că s-au produs schimbări, că e loc pentru modele de culoare în colecții și că oamenii se deschid. Sub lumina reflectoarelor se topesc amintirile din taberele la mare când părinții își împingeau copiii să-i atingă pielea și o întrebau dacă se ia culoarea sau când străinii îi atingeau curioși părul.

Moda mi-a clarificat cine sunt. Credeam că ceilalți știu mai bine ce ar trebui să aleg, nu știam să ascult de mine. Acum sunt mulțumită că am reușit să mă descopăr, să mă dezvolt datorită educației și să fiu capabilă să mă întrețin.

Pe măsură ce a simțit că e tot mai stăpână pe cine e, Virginia a putut să se uite din nou la trecutul ei, să se revadă cu „frații”, să-și reîntâlnească educatoarele. În calitate de kinetoterapeut, a făcut voluntariat cu organizația Special Olympics care încurajează incluziunea persoanelor cu dizabilități prin sport. Apropiindu-se de copii, a încolțit în ea dorința de a face mai mult.

În 2018, scrola pe youtube și a găsit câteva filmări ale organizației Vocea Copiilor Abandonați. A ieșit apoi să-și cumpere ceva de mâncare și l-a sunat pe Vișinel Bălan, fondatorul ONG-ului. Nu știa la ce să se aștepte, i-a spus „Și eu am fost ca voi, am crescut într-un centru și vreau să mă implic”. La scurt timp s-au întâlnit și a fost uimită de cât de ușor i-a spus întreaga ei poveste. Vișinel i-a povestit propria experiență a celor 26 de ani de instituționalizare în mai multe centre de plasament din Bacău. I-a explicat că încearcă să le prezinte modele tinerilor care cresc astăzi în grija sistemului de protecție a copilului și că-i este foarte greu să găsească modele feminine care să-și asume acest trecut.

„Femeile își ascund mai des povestea”, crede Vișinel, „instituționalizarea e încă un strat de vulnerabilitate pe care trebuie să-l ascundă ca să nu fie abuzate emoțional în școală, la serviciu sau în relația de cuplu. Oamenii simt imediat vulnerabilitatea cuiva cu acest trecut și se folosesc de ea”.

Virginia a devenit parte din campania Am reușit, care are ca obiectiv prezentarea unor modele care au copilărit în instituții de protecție și facilitarea dialogului între ei și tinerii cu o experiență similară astăzi.

În toamna lui 2018 Virginia a vorbit pentru prima oară în public despre copilăria ei. Era moderatorul unui eveniment care aniversa cinci ani de activitate a organizației Vocea Copiilor Abandonați. Nu avea un discurs, era mai degrabă pregătită să-i descopere și s-i prezinte pe copiii și tinerii invitați. A povestit spontan și cu multe emoții după ce mai mulți din public au vrut să știe de ce era acolo, ce aveau în comun, de ce e de culoare și de ce vorbește românește. Curiozitatea copiilor a încurajat-o să povestească. După ce a apărut Virginia la evenimentele organizației, mai multe fete și femei le-au scris organizatorilor că ar vrea și ele să-și împărtășească poveștile.

Virginia mentorează astăzi o tânără care își dorește să fie designer. Ies împreună în oraș, vorbesc online și a luat-o cu ea la o ședință foto, ca să tragă cu ochiul la industrie, dar mai ales la munca din spate. I-a spus că entuziasmul ăsta de început, cel care o face să deseneze întruna și să viseze cu ochii deschiși trebuie dozat să o țină mulți ani. Că moda pare ușoară și roz, dar trebuie să înveți să fii puternic și stăpân pe tine într-un domeniu în care ești constant evaluat, comparat, respins sau ales. Virginiei îi place interacțiunea în profunzime cu tinerii pentru că le citește uimirea în ochi când le spune că și ea a crescut fără părinți. De când a descoperit ce legătură puternică apare între ea și tinerii care-i ascultă povestea, e tot mai dornică să vorbească în public despre experiența centrului de plasament.

Când eram mici și întâlneam pe cineva care ne povestea cum a reușit într-un anumit domeniu, mi se părea wow. Dar mereu ne gândeam că sigur a avut o familie care l-a susținut. Visul și familia păreau că merg mână în mână. Acum știu că nu e neapărat așa și vreau să le dau copiilor asta mai departe. E diferit când primești speranță de la cineva ca tine.

Ana Maria Ciobanu

Reporter

Fost clovn, actual muscă pe teren, mamă, biciclistă; veșnic cu dor de ducă.

Horațiu Șovăială

Fotograf

Este fotograf, colaborează editorial cu publicații locale și internaționale și este autorul a două cărți de fotografie.

CUVINTE-CHEIE

la_firul_ierbii activist ONG

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile