„Avem colege care, știind că eu și alte două persoane suntem queer (gay, n.r.), se mută în cealaltă parte a vestiarelor și ne evită în mod evident”, povestește o studentă de la Universitatea de Medicină Veterinară din București. „Când le-am întrebat de ce nu vor să stea și cu noi, au refuzat să ne spună, au râs și ne-au întors spatele”. A spus ea pentru un studiu din proiectul Campus Pride al Asociației MozaiQ, care promovează drepturile persoanelor gay.
82% din totalul de 350 de respondenți spun că le-au spus colegilor despre orientarea lor sexuală și identitatea de gen. Restul n-au vorbit cu nimeni din facultate despre acest subiect.
Mai mult de 50% dintre studenți n-au văzut în universitățile lor vreodată flyere sau afișe despre evenimente LGBT, un gest care practic ar aminti de prezența lor în mediul academic.
Numărul studenților LGBT nu este cunoscut, precizează autorii studiului, pentru că mulți evită să vorbească despre identitatea de gen și orientarea lor sexuală.
33% dintre respondenți au spus că cel puțin un profesor sau o profesoară din facultate are un discurs homofob. Doar 25% au un aliat profesor, la care ar putea apela pentru sprijin, iar 44% nu au răspuns la această întrebare.
Ideea centrelor studențești a apărut pentru ca acești tineri să aibă un grup de sprijin și să discute despre experiențele lor, dar și să învețe cum să ceară ajutor dacă cineva din facultate îi discriminează.
Centrele sunt în București, Timișoara și Cluj și, cu toate că acolo se adună studenți – până acum, aproximativ 250 –, la întâlniri au participat și liceeni, care sunt mai vulnerabili în fața profesorilor și colegilor homofobi, explică doi dintre coordonatorii centrelor.
Școala 9 a vorbit despre importanța acestor centre studențești cu George Ionesi, unul dintre coordonatorii centrului din București, și cu Lia Burg, coordonatoarea de la Timișoara. Amândoi tinerii fac parte din comunitatea LGBT (lesbian, gay, bisexual, and transgender); Lia le-a spus părinților, George încă nu e pregătit.
Un grup de suport
George Ionesi, 23 de ani, este coordonator outreach la Campus Pride, în Asociația Mozaiq, unde s-a angajat anul trecut. El păstrează legătura cu studenții din București și organizează întâlnirile săptămânale. Au loc miercurea și sâmbăta, la sediul ONG-ului, dar cei mai mulți vin în weekend – la un moment dat, au fost vreo 70.
„Centrul studențesc e un spațiu în care te simți acceptat și împărtășești experiențe cu alții care au trecut prin aceleași lucruri. Se formează, informal, un grup de suport, și povestim cum ne-am descurcat cu anumite subiecte din viața noastră”, spune George. „Noi, membrii Mozaiq, putem să ajutăm direct în caz de abuzuri. Aflăm despre ele, de exemplu, când întrebăm: «Tu cum mai ești?»”.
Studenții din Capitală au descoperit că s-a deschis acest centru LGBT de pe rețelele de socializare. În pandemie, ține minte George, el și colegii n-au putut să intre în facultăți să pună stickere sau afișe despre Campus Pride. Dar urmează să facă asta în Facultatea de Psihologie a Universității din București, unde a studiat. „Asociația studenților de la Psihologie este foarte deschisă”, adaugă George.
La una dintre primele întâlniri, studenții au spus că „îi doare” că în facultățile lor sunt, într-un fel, invizibili. Ca să fie incluzivă, Universitatea din București, de pildă, ar putea să le pună la dispoziție un spațiu pentru evenimente dedicate comunității queer, cum ar fi conferințele, crede George. Instituția și-ar mai putea arăta sprijinul și dacă ar trimite un comunicat de presă de Ziua Internațională împotriva Homofobiei, mai spune el.
„Știu că nu e OK să fiu respins de persoane homofobe”
Pe lângă codurile cu privire la drepturile și obligațiile studenților, în care se menționează că în universități nu se permite discriminarea pe bază de gen, George subliniază că e nevoie de mai mult, astfel încât subiectul să fie luat cu adevărat în seamă la nivel instituțional: „Ar fi ideal să se țină o prelegere, să le ofere cineva studenților informația că, dacă li se întâmplă ceva, au la cine să apeleze”. Că au un aliat.
Nu doar profesorii și colegii, ci și angajatorii îi pot face pe tinerii LGBT să se simtă excluși. La un atelier Campus Pride, 15 studenți au primit sfaturi despre cum să se pregătească pentru un interviu de angajare. Să aibă încredere în abilitățile lor și „să nu se lase călcate în picioare ca persoane queer pe piața muncii, să fie atente la discursul angajatorului”.
Integrarea pe piața muncii e o sursă de temeri pentru o mulțime de studenți gay, dar George a reușit deja să urce această treaptă. Și-a găsit o nișă, explică el, vrea să lucreze în continuare în organizații neguvernamentale. „Dacă aș vedea homofobie în mediul ONG, mi-aș pune un mare semn de întrebare. Știu ce vreau, mă respect pe mine și știu că nu e OK să fiu respins de persoane homofobe”, mai spune el ferm.
La o întâlnire a studenților din București
Profesorii și colegii de facultate îi resping, de obicei, pe cei din comunitate mai degrabă prin comentarii generale la adresa LGBT. Liceenii, în schimb, au experiențe care le răstoarnă speranța că ceilalți ar putea să-i accepte. De aceea, la întâlnirile centrelor studențești vin uneori și liceeni care au nevoie de sfaturi și de informații privind drepturile lor.
„În București, puteam să fiu fără grija că o să afle părinții”
George era în clasa a X-a când i-a spus unui prieten că e gay. Deși locuia în Bacău, un oraș destul de mic, în comparație cu Bucureștiul, a fost sincer cu prietenii lui și nu s-a ascuns nici de colegi. „Când le spuneam altora, mă gândeam să nu afle părinții mei”, spune tânărul. „După shootingul de la Orlando (un club din SUA, unde, în 2016, au fost omorâți 49 de oameni, n.r.), tata a spus că e bine că au mai omorât niște gay”.
Părinții lui nu știu că lucrează într-un ONG care luptă pentru drepturile LGBT. Ar vrea să le spună totul după ce va fi complet independent financiar.
Născut în 1999, George avea acces la suficiente informații în 2015, când a acceptat că e gay, și a reușit să se înțeleagă mai bine. Pe-atunci a aflat despre Asociația Accept și apoi, despre MozaiQ.
Din liceu, ține minte că diriginta se lua de el. Când a venit machiat la școală cu un fard argintiu al mamei lui, profesoara l-a întrebat cum poate să facă asta, fiind băiat. I-a făcut poze și l-a amenințat că i le trimite mamei, dar, până la urmă, nu s-a întâmplat.
„În București, puteam să fiu fără grija că o să afle părinții”, povestește George despre mutarea în Capitală, după ce a intrat la Facultatea de Psihologie. Pe lângă comentariile generale ale unor profesori care îi rănesc pe cei din comunitate, George a avut și aliați. De pildă, o profesoară i-a apreciat nuanța ojei.
„Era urmărit acasă de colegi, îl filmau, își băteau joc de el”
Lia Burg, 25 de ani, coordonatoarea centrului studențesc din Timișoara, organizează întâlniri lunea și miercurea, de la 16:00 la 20:00. Tinerii se adună la sediul ONG-ului Identity Education, care a colaborat cu MozaiQ pentru Campus Pride.
„A devenit un loc în care multă lume intră în contact cu comunitatea, sunt studenți și din orașe mici sau chiar de la sat”, spune Lia. În unele zile vin la centru doar vreo trei, în altele chiar și 20.
Vestea că s-a deschis acest centru n-a circulat doar pe Instagram și Tik Tok, ci și în Universitatea de Vest, unde mai mulți studenți au lipit stickere și-au împărțit flyere.
La fel ca în București, și în Timișoara liceenii au găsit suport la aceste întâlniri studențești. Pentru că a avut încredere în organizație, un adolescent gay s-a consultat cu cei de la Identity înainte să anunțe consilierul școlar și poliția prin ce trece. „Era urmărit acasă de colegi, îl filmau, își băteau joc de el. În fiecare zi se ducea la școală cu frică”, povestește Lia. „E bine să vorbim despre noi, să vedem că nu suntem singuri”.
Centrele din București și Timișoara sunt încă deschise pentru studenți, iar cel din Cluj, coordonat de asociația informală Pride România, de asemenea implicată în Campus Pride, va avea nevoie de finanțare ca să continue și anul viitor.
Până acum un an, Lia a ieșit doar cu băieți. Dar astăzi iubește o fată, cu care locuiește de ceva timp. „Ai mei locuiesc în Germania, le-am spus separat, prin video call, cu telefonul în mână”, povestește ea. Părinții amândurora au acceptat această relație, însă Lia recunoaște că alții din comunitate parcurg un drum mult mai întortocheat până când familia îi înțelege. Dacă ajunge vreodată să-i înțeleagă.
