Aproape 15 copii stau în cerc pe podeaua gri a unei săli fără ferestre de la etajul patru al Muzeului Național de Artă Contemporană (MNAC) din București. Tocmai au terminat o oră de exerciții de imaginație, introspecție, auto-transformare și comunicare, și acum își povestesc impresiile. După câteva secunde de liniște, Alexandra, o fată cu părul prins în coadă, spune că nu a reușit să se concentreze și că nu s-a simțit relaxată, apoi își lasă capul în jos și își strânge mâinile în jurul corpului. Cu puțin înainte, băiatul mic de statură cu tricou alb de lângă ea a spus că exercițiile i s-au părut relaxante, iar fata cu ochelari și tunsoare bob care-l urmează povestește că s-a simțit altcineva. Alexandra vorbește încet și se joacă cu mâinile în poală. Explică că e dificil să se simtă în largul ei când e înconjurată de persoane străine și că exercițiile i-ar fi fost mai ușoare dacă le-ar fi făcut alături de profesoara de engleză, care-i este apropiată.
Alexandra e unul dintre copiii cu vârste de 9-13 ani din Liceul Teoretic „Dimitrie Bolintineanu” care au participat în martie, timp de două zile, la atelierele „7 Vallies”, organizate de Asociația Da’DeCe prin intermediul programului european de educație sentimentală prin cultură „Inimi tinere”, dedicat preadolescenților. Programul are loc în perioada octombrie 2018 – iunie 2020 și este o colaborare între trei țări – România, Italia și Cehia. Niciuna dintre cele trei țări nu oferă copiilor educație emoțională sau educație sexuală în școli, iar în această privință, societatea se află cam în același punct în fiecare dintre ele, povestește Raluca Neamu, președinte și membru fondator al Asociației Da’DeCe. Trainerii atelierelor de la MNAC au fost Ambra Bartolomeo, dansatoare și profesoară de dans italiană, și Marek Menšík, actor ceh. Ei i-au ghidat pe copii prin trei etape ale descoperirii de sine, structurate în șapte exerciții.
Rolul atelierelor a fost să-i ajute pe copii să se accepte pe ei înșiși și pe cei de-o vârstă cu ei. De ce contează acest tip de educație pentru preadolescenți? La 9-10 ani, când încep să treacă prin transformări ale corpului, copiii au nevoie de discuții despre educație sentimentală într-un sens mai general, povestește Neamu. Iar în a doua perioadă, de 11-13 ani, preadolescenții au nevoie să înțeleagă schimbările hormonale tot mai evidente prin care trec. Iar atelierele i-au ajutat să se descopere și să dea glas sentimentelor și emoțiilor.
„Atelierul m-a făcut să prind curaj, să vreau să interacționez mai mult cu ceilalți. Eu sunt foarte timidă și am vrut să vin la atelier pentru că mi-am propus să fiu mai curajoasă, mai prietenoasă și să încerc lucruri noi.” – elevă de 11 ani
Cu o oră mai devreme, ochii celor care intră în sala atelierului au nevoie de câteva secunde să se obișnuiască cu întunericul. Încăperea e luminată doar de trei reflectoare cu lumină slabă, agățate de tavan – unul albastru și două roșii. Lângă ușă sunt încălțările copiilor, care stau întinși pe podea cu ochii închiși și mâinile pe lângă corp. Pe fundalul sonor de muzică indiană și susur de apă se aude vocea Ambrei, care se plimbă în jurul copiilor încălțată doar în șosete. Vorbește în engleză, iar o traducătoare o completează cu versiunea în română.
„Să ne imaginăm că suntem o pasăre.”
„Să ne imaginăm unde este pasărea.”
„Să ne gândim și la culoarea ei și la cum ne simțim ca păsări.”
Când Ambra îi îndeamnă să-și miște una sau două dintre părțile corpului, copiii încep să scuture din mâini și din picioare. Tot ea îi ghidează și spre finalul exercițiului. „Încercăm să ne ridicăm la poziția așezat și abia după aceea vom deschide ochii din nou.” Dintre copii se ridică și Marek, actorul ceh cu tălpile goale care a făcut exercițiul alături de ei. În sală pătrunde lumina când Ambra deschide două dintre uși, iar apoi becurile din încăpere. Marek îi așază pe perechi. Fiecare pereche primește o oglindă, produse de machiaj și bucăți de dresuri pe care să le folosească drept măști. Marek le spune că trebuie să-și pună măștile pe față și să folosească machiajul pentru a desena pe ele. „Nu trebuie să fiți frumoși, vrem să fim altceva.” Când le vorbește copiilor, Marek stă aplecat sau în genunchi, să fie la nivelul lor. Poartă la rândul lui o mască din ciorap tăiat și îi urmărește cum se distrează în timp ce își desenează propriile măști.
Alexandra îi spune lui Marek că nu-și dorește să participe la exercițiu și iese din sală însoțită de o altă fată.
Exercițiile din fiecare etapă au un scop diferit, explică Ambra. „În prima îi lăsăm să se gândească din exterior la corpurile lor. Credem că dacă-și văd corpul dintr-o perspectivă completă, asta îi poate ajuta în următoarele două etape și încercăm să ne jucăm cu câteva întrebări. Așa că îi provoacă să se imagineze drept păsări sau alte animale, pentru „că e unul dintre cele mai comune și ușoare moduri să simți cumva diferit”. În cea de-a doua etapă, măștile pe care le poartă îi ajută să lase deoparte timiditatea, „să încerce să râdă de ei înșiși, să facă lucrurile mai puțin serioase”.
„Am fost puțin speriată la începutul atelierului pentru că mi-e rușine de cum arăt. Experiența de azi m-a ajutat să fiu mai liniștită și mai înțelegătoare cu cine sunt și cu corpul meu. Cred că a fost foarte bine și sper să învăț să îmi iubesc mai mult propria persoană.” – elevă de 12 ani
După câteva minute, Alexandra revine la atelier și este așezată în pereche cu aceeași fată cu care ieșise din sală. Aceasta își pune ciorapul pe față, râde când se vede în oglinda ținută de Alexandra, apoi începe să se machieze. Marek vine din nou spre Alexandra să o întrebe dacă își dorește să ia parte la exercițiu. Ea nu acceptă nici de data asta.
Copiii au măști cu buze mari desenate, mustăți, obraji roșii și inimi pe față, iar Marek îi îndeamnă să se bucure de „noua identitate”. Îi îndeamnă să observe cum se leagă „noua față” de corp, îi aranjează în cerc, dă drumul la muzică și îi provoacă să prezinte noua creatură. El dă startul. Una dintre fete își plimbă umerii de sus în jos în timp ce traversează cercul, iar o alta imită zborul unui supererou. Două fete se țin de mână, iar alte două merg una lângă alta și își țin mâinile la nivelul pieptului precum doi iepuri. Alexandra îi observă de pe margine.
Marek schimbă melodia și îi ghidează în ultima parte a atelierului, în care stabilesc conexiuni cu ceilalți. Copiii sunt din nou grupați pe perechi și trebuie să poarte un dialog prin gesturi, de la distanță: când cineva face un gest, partenerul îi răspunde. Marek și Ambra sunt prima pereche care începe. „Încercați să înțelegeți ce spune celălalt.” Când una dintre fete lovește în aer cu piciorul, cealaltă se prăbușește. Alte două mimează un joc cu mingea. Marek îi îndeamnă să se apropie treptat de pereche. „Când v-ați apropiat suficient, vă opriți.” Câte doi, copiii se apropie foarte tare unul de celălalt, dar nu se ating. Unii sunt serioși, alții tratează totul ca pe o joacă. „Dacă vă simțiți confortabil, îl puteți atinge pe celălalt.” Încep să se atingă pe umăr, pe spate, pe cap, pe tălpi sau pe genunchi.
„Într-o anumită măsură este un punct de cotitură pentru ei”, explică Ambra, „pentru că a stabili o conexiune vizuală și fizică, prin atingerea altei persoane, poate fi un mare obiectiv.”
La final, copiii se așază față în față pe podea, scot măștile partenerilor și râd de urmele de machiaj de pe fețele lor. Marek și Ambra le oferă șervețele demachiante cu care să șteargă urmele de ruj, fard sau creion dermatograf. De pe margine, Alexandra îi privește și zâmbește.
În cercul de la finalul exercițiilor, copiii și trainerii încearcă să înțeleagă cum s-au simțit fetele și băieții. Se întâmplă des ca unii copii să nu ia parte la exerciții, „mai des decât îți poți imagina”, spune Ambra. Uneori sunt doi, trei sau patru copii, însă nu îi forțează pe niciunii. „Vrem să le oferim o oportunitate de a învăța, dar dacă nu sunt pregătiți pot privi de pe margine; chiar și când îi privesc pe ceilalți făcând ceva curajos, învață din experiența asta.”
Fotografii: Andra Aron, Asociația Da'DeCe
