În fiecare vineri din martie, Andreea Cristea, 18 ani, ne spune, pe capitole, o poveste mai mare despre ce înseamnă să fii licean. Aceasta e a treia parte.
Să nu iubești cu ochii deschiși,
Să nu dai voie nimănui să...
Să zâmbești de parcă toată noaptea ai dormit cu un umeraș în gură,
Să...
Anul acesta am experimentat foarte multe. De la emoția intrării la facultate în afară, la șocul că patul meu nu este de fapt... al meu, totul aparține părinților (și-i greu așa căci dacă te enervezi și vrei să dai un șut sau să spargi ceva strici de fapt munca lor, nu a ta) până la crize existențiale de lăcrimat pe foi din cauza atestatului de grafică. De teamă să nu-mi stresez prietenii cu toate frecușurile mele emoționale, am început să vorbesc adesea cu bătrâni din mijloacele de transport. Chiar zilele acestea o doamnă mi-a arătat pe telefon (probabil văzându-mă abătută) un citat siropos legat de încrederea în sine și temeri și cum să le învingi – încât pe moment am rămas confuză, dar am sfârșit luând-o în brațe pentru că fusese tare scumpă! Sunt o sacoșă de frici cu pantofi și ochi verzi, tremur din toate încheieturile când sunt scoasă în fața publicului să vorbesc, atunci când trebuie să discut ceva la ore, când trebuie să fiu sinceră cu oamenii din fața mea și să nu mă mai ascund după raze... Tremur înainte să apăs REC, tremur înainte să fac prima linie cu tuș pe o foaie goală, tremur după ce i-am zâmbit cuiva pentru că mă gândesc doar la cât de hidoasă mă cred atunci când râd/zâmbesc... Doar că tremuratul ăsta gelatinesc este OK, iar în momentul în care te împiedici de oameni în prezența cărora uiți de toate lucrurile astea te bucuri că nu te-ai uitat pe unde ai mers.
Când eram mică am crezut că m-am născut cu aripi
Și am fost supărată pe asistenta de la maternitate ani întregi
Suspectând-o de aruncare în gol a subsemnatei A.C.
Am continuat să-mi pipăi spatele până în ziua de astăzi sperând că voi da de brațele mele adevărate
Să mă întorc acasă.
2016 se născuse făcându-și loc printr-o julitură pe care o dobândisem
Alergând de frica a (?)
Rânjindu-mi în carne vie.
Era o zi caldă afară și rece în cearceaf,
Eram deasupra tuturor la un etaj neștiut de aer
Și mi-am dorit să...
Să zbori e greu
Și să aterizezi e greu;
Nu se știe niciodată în gura cui ajungi
Și ăștia te mestecă mai ceva ca pe o bomboană rară,
Până te consumă.
Pe urmă a fost o zi în care m-am trezit într-un buzunar;
Mirosea a pietre și a gară
Și nu vedeam decât un cer lovit de răni cu cioc și pene.
De teamă să nu mă consum,
Sufletului meu i-au crescut și mâini
Și picioare
Și crini și sâmburi de portocale,
Iar când se ceartă cu mine,
Iese trântind ușa corpului
Lăsându-mă fragilă pe podea.
De când mă știu am stat într-o groază continuă în fața singurătății. Dacă mama mergea la bucătărie sau la baie, mă mutam împreună cu jucăriile după ea. Mulți ani după, mama s-a transformat în prieteni, iar jucăriile au devenit ore, zile și poate foarte multă naivitate. În al doilea an de liceu rămăsesem fără pic de încredere în oameni, iar chestia asta m-a dărâmat. Îmi era teamă să-mi spun supărările, să vorbesc despre nemulțumirile mele. Cea mai neagră frică a mea a fost, este și poate va rămâne cea de a pierde. Orice. Începând cu pixurile la doi lei, ajungând la amintiri și zburând la oameni și chiar pariul pe care l-am pus cu mine însămi despre felul în care o să termin liceul ăsta care mi-a dat foarte multe bătăi de cap... toate acestea au ceva în comun, în mintea mea și anume pe mine, tremurând cu ele în palme. La un moment dat am ajuns la psihologul școlii care mi-a spus: „Îmi depășești atribuțiile...” Am plâns. Am stat acasă (poate mult prea mult). M-am închis în cameră și-n suflet cu forța și am petrecut foarte multe ore gândind pur și simplu. Exteriorul este un câmp de luptă scârbos (plin de monștrii care aruncă cu pietre la greu) pentru interioarele fragile. Foarte greu găsești doi oameni care să vadă același lucru pe aceeași fereastră și de multe ori mă întreb dacă nu-i mai fain să am tot geamul ăla pentru mine.
