Numeroasele schimbări prin care a trecut învățământul profesional din România – de la școli profesionale de trei ani, la școli de arte și meserii, la învățământ profesional de doi, apoi de trei ani și până la învățământul dual – îl fac greu de înțeles pentru unii elevi și părinți și întrețin starea de reticență față de această opțiune educațională.
„Părinții copiilor de azi au fost copii în anii ‘90”, spune Camelia Ghețu, inspector la Centrul Național de Dezvoltare a Învățământului Profesional și Tehnic (CNDIPT), „și au văzut cum părinții lor și-au pierdut locurile de muncă în fabrici, așa că au rămas cu oarece traumă. Sau poate sunt absolvenți de învățământ profesional care, după, Revoluție, nu și-au găsit serviciu și au fost nevoiți să se adapteze mereu.”
· Înainte de 1990 școlile profesionale durau trei ani și funcționau pe lângă întreprinderi, unde elevii făceau practică și unde aceștia rămâneau, de obicei, să muncească după finalizarea studiilor. „Aveam în București niște întreprinderi foarte mari, precum IMGB, 23 august, care absorbeau un număr mare de absolvenți”, spune Camelia Ghețu.
· După 1990, aceste întreprinderi au început să se închidă pe rând, muncitorii au fost trimiși în șomaj, iar „școlile au suferit o puternică lovitură”, ca urmare a trecerii bruște de la o economie centralizată, cu câțiva agenți industriali mari, la o economie modernă, bazată pe servicii și pe întreprinderi mici și mijlocii, explică Ciprian Fartușnic, cercetător la fostul Institut de Științe ale Educației (actual Centru Național de Politici și Evaluare). „Or, o întreprindere mică și mijlocie poate să primească doi-trei-cinci elevi într-o practică pe termen de scurt, dar nu poate să susțină, cum susținea o fabrică înainte, un liceu cu 2.000 de elevi”, spune acesta. Cercetătorul compară situația învățământului profesional de la începutul anilor ’90 cu o barcă cu vâsle, blocată într-un port, care trebuie, într-un timp foarte scurt, să navigheze spre alt port și, în timpul călătoriei, să se și transforme într-un vapor cu motoare.
Astfel, din 1990 învățământul profesional a intrat în declin, iar multe dintre liceele tehnologice s-au transformat în licee teoretice.
· În 1994, Uniunea Europeană (UE) și Guvernul României demarează programul PHARE-VET 9405, care avea ca obiective modernizarea și dezvoltarea curriculumului, astfel încât pregătirea școlară să răspundă nevoilor unei economii competitive, formarea profesorilor în conformitate cu noile tehnologii, dotarea școlilor cu echipamente, schimburile de experiență cu alte țări UE, dezvoltarea de parteneriate sociale cu potențiali angajatori. „S-au structurat 20 de familii ocupaționale și s-au dezvoltat standardele de pregătire profesională”, spune Carmen Răileanu, inspector responsabil de curriculum la CNDIPT. Adică meseriile din România de la acea vreme au fost împărțite în 20 de grupuri și, pornind de la acestea, au fost identificate competențele pe care elevul ar trebui să le dobândească pentru a obține o calificare. Apoi, în funcție de aceste competențe, a fost gândit curriculumul. Schimbarea aceasta a fost crucială, explică inspectoarea, pentru că era prima oară, după ’89, când potrivirea dintre pregătirea din școală și cerințele pieței de muncă se făcea după o metodologie nouă. Tot în cadrul programului, profesori, directori de școală și inspectori școlari (1.755 în anul 1998) au participat la sesiuni de training în țări din vestul Europei, unde au învățat cum să se folosească de internet în procesul predării, cum să lucreze în echipe mici în clasă, cum să predea noțiuni de antreprenoriat, să ofere orientare vocațională etc. Aceștia se întorceau apoi în școlile din România și dădeau informațiile mai departe, în cadrul unor ateliere de lucru.
· În 1995 apare prima lege a învățământului după comunism, care stabilea durata studiilor în școlile profesionale la doi sau trei ani.
· În 1999 se înființează Centrul Național de Dezvoltare a Învățământului Profesional și Tehnic (CNDIPT), subordonat Ministerului Educației, pentru a dezvolta politici educaționale și pentru a continua reforma începută prin programele PHARE ale Uniunii Europene.
· În 2003, în timpul primului său mandat ca ministru al educației, Ecaterina Andronescu introduce Școlile de Arte și Meserii (SAM), o formă de învățământ secundar cu durata de doi ani în care se puteau înscrie absolvenții de clasa a opta. „Era doar o etapă intermediară de pregătire într-un domeniu”, spune Camelia Ghețu, „ca să vezi dacă ai abilități, dacă îți place, dacă există cerință pe piața muncii pentru acea specializare”. Absolvenții puteau urma în aceeași școală un an de completare pentru obținerea unei calificări.
În același an a apărut „ruta progresivă”, adică după doi ani de SAM și un an de completare elevul putea să-și continue liceul la zi (în loc de seral, cum era până atunci), „ceea ce pentru copii a fost un lucru bun, o chestie de statut”, spune Carmen Răileanu.
· „Un alt moment important”, explică Fartușnic, „a fost perioada 2007-2013, când CNDIPT-ul a coordonat și a beneficiat de proiecte care au încercat să ofere un sprijin mai concret școlilor: să colaboreze cu mediul privat, să se doteze și să-și califice mai bine profesorii, pentru a fi mai la curent cu noutățile din meseria respectivă. S-a început un proces de reformare a curriculumului, ca să fie mai clar ancorat în standardele ocupaționale și în nevoile angajatorilor.”
· În 2009 Ecaterina Andronescu, aflată din nou în poziția de ministru al educației, desființează SAM-urile prin trecerea locurilor ce reveneau acestor școli la liceele tehnologice. Conform Strategiei Naționale pentru Protecția și Promovarea Drepturilor Copilului 2014-2020 publicate de Ministerul Muncii, desființarea lor a făcut ca 10% dintre elevii care au terminat clasa a VIII-a în acel an să nu-și continue studiile, în principal pentru că familiile nu-și permiteau costurile de școlarizare. Și mai afectați au fost elevii din mediul rural, unde rețeaua de licee era mai slab dezvoltată decât în urban.
· În 2011, ministrul Daniel Funeriu a emis actuala Lege a Educației Naționale (LEN). Clasa a noua devenea clasă obligatorie de gimnaziu, într-o încercare de reducere a abandonului școlar. În plus, dacă abandonau după clasa a IX-a, tinerii aveau măcar vârsta legală pentru a se angaja, 16 ani. Învățământul profesional se reînființa în cadrul liceelor tehnologice, având durata de doi ani.
· În 2013, guvernul Ponta dă clasa a noua înapoi liceului, iar învățământul profesional revine la durata de trei ani.
· În 2014 se creează un cadru legislativ pentru învățământul profesional dual, conceput după modelul german, care se concretizează abia la finalul lui 2016, după mai multe sesiuni de discuții între Ministerul Educației și diferite companii. „Când am început să construim învățământul dual, una dintre probleme a fost că operatorii economici nu aveau aceeași putere financiară ca cei din Germania și nici mentalitatea că trebuie să se implice în educarea elevilor, dacă vor angajați buni pe viitor”, își amintește Felicia Săndulescu, director-adjunct al Centrului Național de Dezvoltare a Învățământului Profesional și Tehnic.
Ciprian Fartușnic crede că exemplele de școli duale, precum cele din Brașov și Timișoara „sunt foarte bune, dar cu o singură condiție: dacă ai angajatori puternici lângă tine. Faptul că dau burse, că au condiții bune de practică, că elevii au apoi un loc de muncă asigurat acolo – toate astea sunt condiționate de existența unor agenți economici care au puterea să gândească pe termen lung și care pot vedea asta ca pe o investiție. Ultima grijă a celor care nu știu dacă o să mai fie pe piață în cinci ani e să-și ia și niște copii pe cap în practică.”
· În septembrie 2019, ministrul interimar Daniel Breaz a semnat un ordin de ministru prin care învățământul profesional devine obligatoriu pentru elevii care obțin sub media 5 la Evaluarea Națională din 2020, aceștia nemaiavând dreptul să se înscrie la liceu.
