Cum a ajuns o echipă de robotică creată într-un garaj din Voluntari să câștige campionatul din SUA: „Ne vedem 14 ore pe zi”

Șapte elevi și Ionuț Panea, profesor de finanțe la Academia de Studii Economice în București, mută plăci subțiri din spumă, un fel de bureți, de pe terenul de antrenament, de 16 metri pătrați, într-o hală. Terenul e un spațiu îngrădit clasic, la fel ca toate pe care concurează roboții la marile competiții, precum cele organizate de Rusia, Statele Unite și Coreea de Sud. 

La acestea trei, dar și la altele, echipa AutoVortex a învins toți participanții. Victoria din SUA, de la Chicago, cea mai importantă, i-a făcut pe elevi și pe coordonatorul lor să sară în sus de bucurie când au zărit cele 515 puncte pe tabela de scor. Cel mai mare punctaj. 

Când au aterizat în București, pe 22 iulie, la poarta de ieșire nu i-au așteptat pe liceeni doar părinții și prietenii, ci și televiziunile. Iar la Salonul Oficial, de asemenea în aeroport, i-a întâmpinat Sorin Cîmpeanu, ministrul Educației. 

Bucuria celui mai recent succes și pauza dintre competiții îi ajută pe elevi să lucreze mai relaxați în august. Școala 9 i-a vizitat într-o seară în care au mai pus la punct niște lucruri legate de proiectele viitoare. 

Construirea unui robot costă 8.500 de euro

În hala Universității Politehnica din București, unde au modelat roboții câștigători, Anihilatorul și Armageddon, răsună o melodie din 2002, de pe vremea când cei mai mulți dintre membrii echipei nici nu se născuseră: „Ți-am promis c-o să te iau cu mine, dar n-am bani de bilet”. La intrare, pe stânga, un robot umanoid așteaptă cu mâinile pe lângă corp să-i dea cineva atenție. Mașinăria cu burtă roșie și picioare negre subțiri a fost cândva gazda unui restaurant și saluta oaspeții: „Bună ziua, sunt roboțelul Evi, bine ați venit, vă rog poftiți la masă”, spunea ea.  

Roboțelul Evi, la scurtă vreme după ce a deschis ochii

„Știți cumva unde e foarfeca?”, întreabă cu glas ridicat Catrinel, o elevă de-a XII-a, cu breton în formă de inimă, trecând pe lângă mesele împânzite cu sute de șuruburi, piese de plastic și din duraluminiu, mai ușor decât aluminiul. În afară de scule și roboți, ocupă mesele niște imprimante 3D. Într-un robot echipa investește cam 8.500 de euro și îl finalizează în câteva zile sau luni, în funcție de timp și complexitate. 

Pentru toate astea, spune Ionuț Panea, rar au avut sponsorizări, le-au cumpărat din banii lor. După recrutările anuale, copiii care rămân în echipă aduc o cotizație de 600 de euro valabilă în cei patru ani de liceu. Acum sunt 69 de membri, dintre care în jur de zece își doresc să participe la întâlnirile cu mass-media și doar câțiva își pot plăti biletul de avion ca să ajungă fizic la concursuri.  

După ce-a construit roboți cu elevi în garajul lui din Voluntari, la un kilometru de București, Ionuț, 37 de ani, a vrut să înființeze un hub de robotică prin 2011. Garajul a fost punctul de plecare pentru multe companii care valorează azi miliarde de dolari: Google, Amazon, HP, Apple. Drumul de la garajul părinților până la învingerea celor mai bune echipe de robotică ale lumii, inclusiv din SUA, țara-incubator a celor mai de succes companii, a fost unul care a sfidat până și „visul american”. 

Ionuț Panea, profesor de finanțe la ASE, are o experiență de zece ani în construirea roboților

Ca să evite micile răutăți dintre licee, a găsit acum cinci ani un teritoriu neutru, această hală liberă a Politehnicii. Cu renovarea și mobilarea i-a ajutat BRD - Groupe Société Générale. 

Ionuț a coordonat întâmplător acum zece ani niște elevi înscriși la un concurs de robotică și de-atunci descoperă continuu cu liceenii lumea mașinăriilor. „Ne place emoția concursului, atmosfera”, explică el.  

Cum s-au pregătit pentru marele concurs

Din moment ce americanii schimbă anual tematica jocului – e ultima și cea mai importantă competiție după ce participă la mai multe internaționale –, Ionuț și elevii au învățat să se adapteze și să fie creativi.  Pot participa la concursuri și cu un robot mai vechi, dar îl îmbunătățesc. De obicei, însă, înainte de competiții, pregătesc cinci-șase prototipuri și îl trimit la luptă pe cel care funcționează cel mai bine. În SUA s-au dus cu trei roboți în acest an: cel digital, divizia Fan Courier, partenerul lor, și divizia fetelor, care au meșterit unul roz. 

În dimineața concursului au aflat împotriva cui joacă, povestește Ionuț emfatic, iar copiii din AutoVortex au urmărit meciurile celorlalți și au introdus informații despre cum se descurcau alte echipe într-un program creat de ei, astfel încât să afle cu cine erau compatibili, căci pentru diverse probe se negociau și alianțe. Pentru că și americanii se alegeau unii pe alții, până la urmă, s-au aliat robotul digital și divizia Fan Courier ai României, Anihilatorul și Armageddon, căci aveau voie. 

Anihilatorul, unul dintre câștigătorii campionatului mondial de la Chicago

Roboții controlați prin telecomandă trebuie, între altele, să înghită cât mai repede covrigi dintr-un material moale așezați pe teren și-apoi să-i arunce la țintă. În acest timp, adversarii sunt liberi să-i tachineze, de exemplu să-i împingă, ceea ce li s-a întâmplat și românilor. 

Roboții echipei României arată ca niște mașini de jucărie cărora li se văd toate piesele și au o mânuță lungă cu care pot apuca obiecte. 

Există restricții pentru acest concurs. Bateriile și covrigii trebuie comandați doar din SUA, ca să se antreneze. Și dimensiunea roboților e impusă: trebuie să încapă într-un cub cu volumul de 50 de centimetri. În timp ce explică, Ionuț arată câteva astfel de cuburi transparente din hală, folosite pentru măsurare. Îi pot monta unui prototip cel mult opt motoare și 12 servomotoare. Elementele din plastic le creează ei pe calculator, după care le printează 3D aici.  

„Încercăm să nu apelăm la specialiști”, spune Ionuț, „Ne gândim cum ar arăta în spațiu o anumită piesă, o testăm, vedem că nu e bună, o aruncăm”. Sub o masă țin o cutie cu piesele stricate în ultimele două luni, printre ele și o mânuță de plastic. 

Copiii învață făcând, nu se documentează din cărți de mecanică sau aerodinamică, ci întrebând mentorii, pe Ionuț și colegii mai mari. Mai află câte ceva și de pe Youtube, de pildă. 

De ce ar fi utilă olimpiada de robotică

Laurențiu Radu se așază pe un scaun cu mâinile pe genunchi, pregătit să-și amintească cum a ajuns la AutoVortex. Este elev într-a XII-a la Colegiul Naţional „Vladimir Streinu” din Găeşti, la 80 de kilometri de București, și a aflat despre echipă în 2019 de la o fată din Capitală, de asemenea pasionată de robotică. Până atunci se distrase doar cu matematica, însă voia să învețe mai mult. I-a trimis mesaj lui Ionuț și l-a întrebat dacă se poate alătura echipei în ciuda distanței și-a timpului mai limitat de participare. Venea o dată pe săptămână, dar înainte de concursuri ajungea cât mai des. „Am muncit, am învățat mecanică de la Ionuț și programare (n.r. – în Java) de la ceilalți”, spune Laur, cum îl strigă toți.   

Tatăl lui, inginer, și mama, psiholog la o școală gimnazială, l-au susținut până acum și crede că o vor face și în viitor. Laur își dorește să devină student la Politehnică, la Automatică și Calculatoare și ulterior să urmeze un master în SUA. 

Ca să intre în AutoVortex, elevii trec în general printr-un scurt proces de recrutare desfășurat în fiecare toamnă: dau un test din manualul unui joc de robotică și răspund la întrebări care îi ajută pe cei din echipă să-și dea seama cum gândesc „candidații” – pe unde intră frigul în oase?, care e femininul pentru tren? Nu se așteaptă ca ei să știe să programeze sau să strângă șuruburi, ci să fie dispuși să învețe ceva nou. 

Cei 69 de elevi păstrează legătura între ei și cu Ionuț în grupuri de WhatsApp și se întâlnesc de obicei vineri seara și sâmbăta. În perioadele aglomerate, înainte de concursuri, ajungeau acasă doar ca să doarmă. „Ne vedem 14 ore pe zi”, recunoaște Ionuț. Așa că mulți elevi își iau scutire pentru școală, pentru că puțini profesori sunt înțelegători. Dacă s-ar organiza olimpiada de robotică, cum a mai promis ministerul, s-ar schimba relația acestor liceeni cu școala, crede Ionuț. În liceele din România s-au format până acum vreo 200 de echipe de robotică, dar, din câte știe el, doar un sfert au activitate.  

„Ajungeam acasă la 4 și la 7 mă trezeam să mă duc la liceu”

Cel mai tânăr membru al AutoVortex, Teodor Vasile, 13 ani, a văzut aici, pe lângă asamblarea roboților, cum se administrează banii pentru un proiect și ce înseamnă spiritul de echipă. „Dacă greșești e OK, ți se explică lucrurile”, spune elevul de gimnaziu.   

Teodor, mezinul echipei, a plecat acasă mai devreme decât colegii lui

Catrinel Amariei tocmai vorbea cu ceilalți liceeni despre teama că nu va fi acceptată la facultățile din Statele Unite, unde ar vrea să studieze informatică. E într-a XII-a la Colegiul „Mihai Viteazul” din București și face parte din AutoVortex din 2018. „Când am venit nu știam nimic, am prins trei generații, din cea mai mică am ajuns cea mai mare. În fiecare an m-am ocupat de recruți, i-am învățat cum se asamblează robotul, cum pui roțile și motoarele”, povestește ea. De programare s-a apucat anul trecut și acum poate, de exemplu, să modifice un cod existent. „Aveam zile în care ajungeam acasă la 4 și la 7 mă trezeam să mă duc la liceu”, spune ea despre perioada aglomerată dinaintea competițiilor. În 2021, pentru că a petrecut mai mult timp la hub, a ieșit mai rar cu prietenii.  

În ultimul an la Colegiul Național Școala Centrală, și Carina Grec vrea să studieze informatică peste graniță. Acum doi ani a început să deslușească mecanica la AutoVortex și i-a fost ușor, căci tatăl ei a fost mecanic de bord și în copilărie întotdeauna găsea în casă scule și mici avioane cărora voia să le strângă șuruburile. Treptat, a învățat și programare de la Dimi, unul dintre seniori. „Am ajuns la un nivel foarte bun”, spune eleva. „La concurs ne-am descurcat eu și Catrinel singure”. Pentru Chicago au construit și condus cu ajutorul telecomenzii robotul roz.  

Dimitrie Cudrici, Dimi pe scurt, lucrează cu AutoVortex deja de patru ani. Primul a fost cel mai complicat din cauză că părinții dezaprobau acest hobby și îi deranja că mai lipsea seara de-acasă.  Unii profesori de la Colegiul „Tudor Vianu”, pe care-l va absolvi în 2022, îi laudă activitatea în robotică, alții consideră că materia lor e importantă și reacționează negativ dacă se învoiește pentru concursuri. Ca să se țină de școală și să-și facă „impecabil” și treaba aici, uneori a prins doar două-trei ore de somn pe noapte. 

Unul dintre șoferii roboților câștigători în Chicago, Andrei Dunuță, într-a XI-a la Colegiul „Sfântul Sava”, s-a accidentat la piciorul drept și-acum merge cu un baston, că abia l-a scos din ghips. Însă nu s-a lovit pe teren, ci pe stradă, pentru că îi place să sară „peste chestii”. Cu o seară înainte de concurs „am sărit dintr-o parte în alta peste un gard din metal și am căzut”, povestește el. Dar asta nu l-a împiedicat să rămână un șofer de zece.   

Ionuț Panea, alături de șase dintre elevii lui: Catrinel, Andrei, Carina, Dimi, Radu și Laur

Un roboțel medical ignorat

Ionuț își dorește pentru copii mai mulți mentori, inclusiv dintre absolvenții de liceu. În perioada următoare doar Ana Lipianu, care a terminat „Sava” și acum e studentă la Automatică în București, va avea acest rol. Mulți adolescenți pleacă la studii în străinătate sau nu mai găsesc timp pentru mentorat. „Am rămas în țară ca să continui activitatea în echipă”, îmi spune Ana la telefon. Și abia așteaptă să lucreze și cu alte fete, pe lângă Catrinel și Carina. 

De-a lungul anilor, a observat că puține fete participă la olimpiade și concursuri de informatică, căci le descurajează atitudinea băieților, care deseori consideră că ele sunt mai prejos în ce privește abilitățile tehnice. „În clasa a IX-a am fost în echipa de robotică a liceului și m-a enervat că nu am avut voie nici măcar să fac site-ul”, mai spune Ana. „Mi s-a spus să scriu ce idei am pentru site. Nu era locul meu acolo”. La AutoVortex, în schimb, colegii trăgeau de ea ca să programeze, chiar a copleșit-o atenția.  

„Nu contează dacă e fată sau băiat, eu îi pun la muncă, să repare robotul, să programeze”, explică Ionuț.  

Dincolo de prejudecățile legate de fete și tehnologie, în România ar fi nevoie să se depășească și dezinteresul față de automatizare. În martie 2020, la începutul pandemiei, echipa a construit primul roboțel medical din țară, între timp demontat. „Robotul avea două tăvi și era gândit să transporte lucruri de la pacient la doctor fără să mai interacționeze om cu om”, spune Ionuț.  Medicii și asistentele îl puteau controla cu o telecomandă. Din dorința de-a primi feedback, l-au dus la un spital de campanie din București, însă doctorii le-au ignorat invenția. „În altă țară poate l-ar fi ținut măcar o săptămână”, se gândește Ionuț. Dar el și elevii nu se lasă demoralizați, lucrează în continuare și promovează în țară și peste graniță impresionanta lume a roboticii.