Cum era studenția în comunism?
La început de decembrie 2024, sute de studenți strigau „libertate” în Piața Universității. La fel ca în 1989. Au trecut 35 de ani de la Revoluție și i-am întrebat pe studenții de atunci cum a fost viața lor pe timpul facultății.
19.12.2024
de Catinca Andrușcă
O lectură de 14 minute.
Schimbarea este singura constantă pe care o avem în viață. Vremurile se schimbă sub ochii noștri, tehnologia evoluează galopant și în fiecare zi suntem asaltați cu informații noi. Ce a rămas însă la fel în perioada studenției?
Distracția, să treci examenele, să-ți faci amintiri pe viață, toate par universale. Dar mai sunt și altele. Ne întoarcem în timp, înainte de Revoluția din 1989 și aflăm de la trei femei ce se apropie de pensie cum a fost studenția lor. Ne-au povestit despre:
- examenul de admitere extrem de greu. Dacă picai, nu aveai alternativă decât să te duci la muncă, nu prindeai loc la alte facultăți;
- munca obligatorie la curățenie în cămin și prin rotație la cantină;
- armata obligatorie cu instrucție o zi pe săptămână, când învățau să tragă cu arma și cum să se apere de arme biologice, chimice și atomice;
- practica agricolă obligatorie la început de an universitar.
Umorul și tinerețea i-au ajutat pe tinerii de atunci să treacă peste tot. Și pentru cele trei femei care ne-au povestit de studenția lor s-au șters restricțiile, frigul și foamea, a rămas o nostalgie caldă față de colegi și față de tinerețea lor.
Liliana: „Rămân cu amintirea plăcută și nostalgia anilor de studenție. Mi-ar place acum să mai trăiesc așa ceva, îmi e foarte dor de colegii mei. Dacă ar fi, tot în București aș merge.”
Floarea: „O amintire dragă este perioada în care l-am cunoscut pe soțul meu, începând din anul întâi, mai exact 24 februarie. Am fost într-o relație de prietenie până la începutul anului 4 când ne-am și căsătorit. Anul acesta am serbat 34 de ani de căsătorie”.
Maria: „Nu cred că o să mă mai întâlnesc cu o perioadă așa frumoasă ca studenția, îmi amintesc cu drag de ea, chiar dacă era de învățat, emoții...”
- În România, un procent însemnat din populație este nostalgică după perioada comunistă. Pentru 48% din populație, regimul comunist a însemnat un lucru bun și 46% spun că se trăia mai bine atunci, potrivit unui sondaj INSCOP realizat anul trecut.
- În acea perioadă oamenii nu puteau călători liber, nu puteau critica regimul, nu puteau deține o mașină de scris fără să o înregistreze la poliție, avortul era interzis, salariul mediu net și PIB-ul pe cap de locuitor erau mai mici decât azi, arată o analiză a radio Europa Liberă.
- Mai mult decât atât, între 500 de mii și 2 milioane de români au fost victime ale regimului, au fost deținute în închisori și lagăre, deportate sau strămutate, potrivit Raportului final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste.
- Numărul oficial al celor care au murit la Revoluția română este de 1.166 de persoane și dosarul morții lor nu este finalizat nici până astăzi.
Liliana și ingineria acum 38 de ani
Liliana e din județul Bacău și a intrat la Politehnică, specializarea Știința Materialelor, în București, în anul 1986, după ce în anul anterior a picat examenul de admitere. Admiterea era grea tare pe atunci: dacă nu obțineai o notă de promovare la examen din prima încercare, atunci trebuia să aștepți încă un an să îl mai poți susține și nu puteai aplica la altă facultate de rezervă.
Ingineria a ales-o la sfatul tatălui ei, care lucra la rafinăria din Onești pe atunci și știa că acest domeniu este unul de viitor. Ea își dorea să fie profesoară. „Mi-a zis tata că ingineria e de viitor, că la noi rafinăria e în floare și cum să nu studiez eu asta?!” Tatăl ei nu a mai apucat să vadă declinul rafinăriei din Onești din anii 2000. Deși domeniul ales nu a fost chiar cel visat de ea, Liliana își amintește cu drag de studenția ei, spune azi că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața ei. „Studenția mea - cea mai faină perioadă pe care am trăit-o! Îmi aduc și acum aminte cu foarte mult drag de colegii mei, de clipele petrecute împreună, de felul în care stăteam la cursuri, de cât de mult așteptam să treacă cursurile… de cât învățam în sesiune și câte emoții aveam!”
Maria și sora care nu s-a lăsat până nu s-a văzut medic
Maria Zarzu a terminat Facultatea de Medicină de la Iași în 1984, devenind împreună cu sora ei mai mare singurele fete din satul Flămânzi, județul Botoșani, care au făcut această facultate. Persoana care a motivat-o pe Maria să nu renunțe la visul din copilărie de a fi doctor a fost sora ei mai mare, care a dat de șapte ori examenul de admitere. „Am fost colegă de facultate cu sora mea mai mare cu șapte ani ca mine, pe vremea aia se lua foarte greu. Și făcea pregătire în fiecare an! În anul 1, anul 2, anul 3… Am dat împreună admiterea, îți dai seama ce emoții pe părinții noștri. Dacă nu ia una și ia cealaltă, se supăra pentru aia...” Rezultatele examenului auvenit cu emoții deoarece numele surorii Mariei ieșea din lista de admiși iar Maria era intrată în primii 10, însă nu se găsise din prima. A fost nevoie de o verificare din partea unor rude din Iași ca să confirme că amândouă intraseră la Medicină.
Maria este medic pediatru la Onești de peste 40 de ani iar specializarea și-a ales-o tot la sfatul surorii ei. „Eu voiam să dau la stomatologie, dar eu purtam de pe atunci ochelari și mi-a zis soră-mea că o să scot dintele greșit cu vederea mea! Așa că am dat cu ea la pediatrie.” Chiar și după atâția ani de muncă, Maria spune că și-a ales o meserie care o împlinește și pe care o face din plăcere. „Îmi plac copii, dintotdeauna mi-au plăcut, ei sunt sinceri...”
Dintre amintirile ancdotice, mai ales una i-a rămas în minte. Se afla cu sora ei în trenul care le ducea acasă pentru prima dată de când începuseră facultatea. În anul întâi studia un curs de osteologie și în graba de a ajunge la gară nu și-a împachetat bagajul corespunzător. „Pe atunci învățam femurul și osul ăla nu încăpea complet în geamantan și ieșea un colț afară. Un nene se uita: ăă, ce-i ăla de acolo, mort?!”
Floarea și dorința de a scăpa de chimie și fizică
Floarea Buzdugă a terminat facultatea de Științe Economice de la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca și își amintește cu drag de acei ani, însă spune că a găsit o viață împlinită și fericită mai degrabă în perioada de după. „De studenție nu știu musai dacă mi-e dor, mi-e dor așa de anii ăia, acum am alte mulțumiri, împliniri prin prisma copilului. Dacă ar fi să fiu acum studentă, nu cred că m-aș adapta!”
Facultatea a ales-o datorită faptului că sora ei mai mare cu doi ani era deja studentă acolo și au ajuns să stea în același cămin. Un alt motiv, pe care mi l-a spus râzând, a fost că și-a dorit să scape de chimie și fizică. În timpul anilor petrecuți la Universitatea „Babeș Bolyai” l-a cunoscut și pe soțul ei, alături de care a rămas timp de 34 de ani până azi.
Căminele erau prima opțiune de locuit pentru toți studenții
Ca student în comunism cea mai accesibilă locuință o reprezenta căminul asigurat de facultate. Spre exemplu, în București, căminele Grozăvești găzduiau o mare parte din cei 67 de mii de studenți care veniseră atunci la capitală pentru a participa la cursurile UniBuc. Cartierul Grozăvești era descris ca fiind „o zonă de entuziasm”. Desigur, această „zonă de entuziasm” venea cu obligațiile sale, astfel că studenții trebuiau să ajute la curățenia de pe holuri, băi, camere și la prepararea mâncării servite la cantină. În schimbul practicii efectuate la bucătărie se ofereau mese gratis prin intermediul legitimațiilor de cămin. Liliana, Maria și Floarea au locuit la cămin pe perioada studenției.
Liliana a stat în Regie, unde a cunoscut studenți din toate părțile țării. Ea a făcut stagii de practică la cantina căminului și mai apoi servea prânzul cu colegii ei. „Mâncam la cantina facultății, dacă pe vremea aia nu aveai bonuri de cantină nu primeai nici cameră de cămin. (...) Când îmi venea rândul, curățam cartofi și debarasam mâncare. Mâncarea în general era destul de bună, însă de cele mai multe ori noi, fetele, le dădeam mâncarea băieților pentru că nu le ajungeau porțiile pe care le primeau.”
Maria a stat în căminul Codrescu din Iași până în anul 5, urmând ca în anul 6 ea să se căsătorească și să se mute în căminul Tudor Vladimirescu. Tot în anul 6 a devenit și mamă și i s-au adăugat responsabilități. „Aveam colege care nu stăteau cu noi la cămin, dar veneau la noi și ziceau că vai ce frumos e aici la voi! Am format o mică familie... În anul 5 m-am mutat cu soțul meu în Tudor pentru că m-am căsătorit, iar în anul 6 deja aveam fetiță și am adus-o pe mama la Iași. Și studentă și mamă a fost o experiență cam… nașpa”.
Floarea a locuit până în anul 4 în căminele Hașdeu din Cluj-Napoca, urmând să se căsătorească în anul 4 și să beneficieze de o garsonieră asigurată de facultate familiștilor. „Eram cinci fete care stăteam într-o cameră în anul întâi iar în anul 2 și 3 eram patru fete. Aveam sală de lectură la nivelul fiecărui palier, inclusiv un oficiu unde ne făceam mâncare”. Condițiile din garsoniera universității, spune Floarea, erau „deosebite”: mobilier, bucătărie și baie separată. Și Floarea a făcut practică la cantină.
Armata obligatorie, care a dispărut odată cu Revoluția
Stagiul de pregătire militară, așa cum era numit, începea din anul întâi cu un jurământ ținut de studenți și se termina în anul 3 odată cu primirea unui livret militar. Programul se numea „Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei” și însemna program de instrucție o zi pe săptămână pentru studenți și studente.
În anul întâi aveau loc „convocările militare”, unde studenții învățau cum să tragă cu arma și cum să se apere de arme biologice, chimice și atomice. Singurele persoane care erau scutite erau cei declarați „inapți”. În cazul în care studenții rămâneau pe timpul verii la cămin ei erau duși în lanurile de porumb pentru a trage cu arma. Uniformele pe care trebuiau să le poarte constau în: bocanci, veste, căciulă iarna și bonetă vara, manta și centură.
„Am avut în anul întâi o perioadă de instruire militară, la sfârșitul căreia am depun un jurământ. A urmat ca o dată pe săptămână să avem ziua de armată, în care efectiv umblam în uniformă de militar… iarna ni se părea foarte greu pentru că aveam niște mantale din alea de militar care erau îngrozitor de grele”, a spus Liliana. Ea trebuia să primească în anul 3 gradul de sublocotenent dar Revoluția a venit și totul a rămas „agățat undeva”, cum a zis Liliana. Floarea a efectuat și ea acest stagiu militar, însă nici ea nu a primit livretul militar.
În 2005, după intrarea țării noastre în NATO, s-a ridicat obligativitatea stagiului militar.
Practica agricolă, stagiu voluntar obligatoriu
Pe 15 septembrie sunau clopoțelele din toate școlile din țară. Pentru elevii mai mari și studenți această dată era prima zi de „practică agricolă”. Ei erau duși să culeagă recoltele și erau cazați în fostele întreprinderi agricole - CAP-uri (cooperativă agricolă de producție).
Floarea își amintește că a fost trimisă alături de colegii ei să culeagă mere la ferma pomicolă Baciu, unde erau plătiți în funcție de cât au cules. Practica agricolă dura aproximativ două săptămâni.
Liliana a efectuat practica agricolă în Cernavodă și pe Insula Mare a Brăilei.
Pe lângă acest stagiu, Liliana spune că a fost trimisă de facultate în Slatina și Reșița pentru a lucra la uzinele din acele orașe. „La sfârșitul fiecărui an făceam practică în diferite uzine care erau legate de ceea ce învățam noi. Într-un an am fost la Reșița la combinatul metalurgic, iar în anul următor la Slatina, două orașe foarte faine în care, din păcate, nu am mai ajuns de atunci.”
Făceau un ban în plus cu practica agricolă, dar încercau și altfel să-și mai rotunjească veniturile. Floarea și soțul ei au făcut ceea ce azi s-ar fi numit un mic business de cămin: „Am făcut foarte mulți bani din cursuri scrise la indigo și vândute studenților de la fără frecvență. Soțul meu, fiind la Politehnică, făcea destule proiecte și câștigam destul de bine.”
Liliana își amintește de parcă s-a întâmplat ieri cum în ziua în care tocmai își dăduse examenul pentru licență (sau lucrarea de diplomă, așa cum era numită) și-a găsit camera răvășită. În perioada aceea primea atât bursă de merit cât și bursă socială, iar banii îi ținea ascunși. „Culmea, banii i-am găsit printre cărți pentru că hoții nu s-au gândit să se uite acolo. Din ei mi-am cumpărat un costum albastru care mi-a rămas și acum.”
Revoluția din decembrie 1989
Manifestațiile din Piața Universității din București din 1989 au fost influențate de protestele de la Timișoara din 16 decembrie 1989. Unele facultăți au încercat să-i îndepărteze pe studenți din orașe, le-a dat drumul acasă chiar de pe 16 decembrie.
„Țin minte că am fost singura facultate din Cluj care a putut pleca pe 22 decembrie, restul erau trimiși mult mai devreme - 16 sau 17. A fost un soi de teamă”, își amintește Floarea.
Liliana povestește cum ea și colegii au negociat cu profesorii pentru a-i lăsa să plece în provincie cât mai repede. „Din fericire am apucat să plecăm acasă pentru că auzisem ce se întâmplase la Timișoara. Trebuia să avem cursuri până pe 22 decembrie, dar ne-am aranjat cu profesorii și pe 19 ne-au lăsat să plecăm.” Liliana mai spune că Bucureștiul după Revoluție arăta ca după un război.
Cât despre Maria, ea deja absolvise facultatea în momentul în care a izbucnit Revoluția și lucra deja la spitalul Leagănul din Iași. Soarta a făcut ca ea să fie în concediu atunci când aveau loc proteste în toată țara. „La Revoluție eram secundară și mă aflam în concediu medical. Am dat telefon să văd dacă trebuia să vin la muncă, dar am fost sfătuită să rămân liniștită acasă. Am stat atunci de dimineața până seara cu ochii lipiți în televizor.”
Documentarea acestui articol a fost realizată în cadrul proiectului de licență sub coordonarea lect. univ. Antonia Matei, în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București.
Foto credit: Muzeul Naţional de Istorie al României - site-ul https://www.comunismulinromania.ro/ și arhivă personală