O versiune a textului de mai jos a fost publicată în Relațiile adolescenților din România și ce spun ele despre noi. Caiet de lucru cu rezultatele proiectului In a Relationship, 2016—2019, editat de Fundația Friends For Friends în noiembrie 2019.
In a Relationship este un proiect dedicat adolescenților din România lansat în 2016, parte din Campania Respectului, inițiativa AVON de luptă împotriva violenței domestice. Proiectul pune accentul pe primele relații de dragoste ale adolescenților, iar misiunea lui este să facă liceenii mai conștienți privind abuzurile potențiale în cuplu (fizice, emoționale, psihologice, sexuale și cibernetice/online) și să prevină violența din timpul liceului, sâmburele violenței domestice de mai târziu.
In a Relationship a produs o cercetare națională pe aproape 1.500 de adolescenți (Generația nevorbită are cuvântul), un atelier de ilustrație și o expoziție de lucrări realizate de liceeni, mai multe intervenții publice, o serie de ateliere interactive cu grupuri de liceeni pe tema abuzurilor relaționale, la care au participat timp de un an circa 500 de adolescenți din 10 orașe din România, și caietul de lucru cu rezultatele proiectului. Un exemplar al acestuia poate fi obținut contra unei donații care susține proiectul în continuare.
Atelierul In a Relationship debutează cu un exercițiu de împrietenire: eu spun niște propoziții în timp ce stăm în picioare, în cerc. Ne privim toți cu toți. Pasul în față, făcut de fiecare persoană atunci când propoziția este adevărată pentru sine, ne aduce mai aproape unii de alții în câteva zeci de secunde. Printre râsete și tăceri grave, aflăm că puțini dintre noi vor să aibă mulți prieteni. Și mai puțini se gândesc la relația de cuplu a părinților ca la un model pozitiv de relație. Declarativ, foarte mulți am suferit deja din dragoste și ne înțelegem foarte bine cu părinții. Facem tabere egale la propoziția care spune că într-o relație nu este normal să apară certuri și conflicte. Opiniile sunt împărțite.
Un prim exercițiu îi confruntă pe participanți cu 27 de trăsături în aparență pozitive pe care cercetarea pe 1.400 de adolescenți le-a relevat ca fiind cele pe care și le doresc de la partener/parteneră. Dar în ce situații este posibil ca maturitatea, deschiderea, curajul, spontaneitatea, carisma sau empatia iubitului/iubitei să NU fie OK, să ducă la un potențial abuz?
De exemplu, sinceritatea este OK atunci când „îți exprimi părerea sau când spui dacă ceva te deranjează”, „când partenerul este sincer cu tine și te respectă pentru că ești așa”, dar poate fi NOT OK atunci când „cei din jur o ironizează și te consideră naivă” sau „când rănește sentimentele altora”. Sinceritatea vine cu un potențial abuz emoțional, căci poate să agreseze, poate să fie startul unei hărțuiri sau al unui eveniment de public shaming, dacă informația dezvăluită este controversată. Inteligența este OK atunci când susține conversații interesante și „te înțelege mai bine pe tine și gândurile tale abstracte”, „te poate ajuta să iei decizii bune”, „îți poate oferi un trai mai bun” și „poate veni cu soluții la probleme, și overall e mai bine să știi că ai cu cine discuta atât chestii prostești, cât și chestii deep”, dar este NOT OK atunci când se transformă în atitudine de aroganță, superioritate sau control, când partenerul inteligent e „patronising sau manipulator”, posesiv sau infidel. Pot apărea tot felul de abuzuri emoționale, dar și abuzuri financiare, căci inteligența poate fi o armă în slujba unor intenții nesincere. Simțul umorului este OK atunci când partenerul „știe să guste o glumă și nu se atacă”, când „sunt tristă și îmi schimbă dispoziția în una mai bună”, dar este NOT OK atunci când „faci pe toată lumea să râdă de cineva anume”, când faci „glume care pot răni” sau tinzi să „tratezi totul în glumă”. Și aici tot despre abuz emoțional vorbim, cu forme mai specifice de bullying, ridiculizare sau umilire publică, care pot cauza anxietate și depresie.
Dialogul în grup se desfășoară ca o discuție intimă, în care toată lumea e atentă și privirile se mută alternativ de la un vorbitor la altul. Împreună cu ei am aflat că grija sau protectivitatea te fac să te simți în siguranță, dar se pot transforma în gelozie, control asupra celuilalt și izolare socială; atenția și iubirea arătate de cineva pot crește stima de sine, dar uneori merg până la sufocare; loialitatea sau fidelitatea în cuplu e de admirat mereu, dar, când partenerul minte, înșală sau profită de tine, devine o formă de abuz auto-adresat; frumusețea fizică e ispititoare și atrage admirația celorlalți, dar nu poate înlocui respectul sau caracterul frumos, care însă, în alte cazuri, poate să facă din tine o țintă a bullyingului sau te poate face să fii luat „de prost”. Calmul e întotdeauna recomandat, dar uneori poate fi interpretat ca pasivitate sau nepăsare, ceea ce poate să frustreze partenerul și să îi alimenteze tendințele agresive; persoanele sensibile sunt empatice, înțelegătoare, construiesc relații profunde, dar pot fi ușor rănite sau manipulate; respectul te poate ajuta să găsești tot timpul calea de mijloc, dar un tip de respect prost înțeles, ca obediență, umilință sau supunere, te poate răni în multe feluri și te poate face să accepți abuzul cu resemnare, fără să îți ceri drepturile; optimismul te ajută să treci peste cele mai dificile situații, dar îți poate deforma percepția asupra realității, ceea ce îți poate afecta negativ deciziile, făcându-le nerealiste sau superficiale, sau evitându-le total – optimiștii care se lasă în voia sorții, pentru că „oricum va fi bine”.
Adolescenții români nu sunt doar capabili de gândire critică și dezbatere, ci și însetați de acest schimb de idei de o savoare neașteptată. Generația nevorbită nu a ajuns în acest fel pentru că nu are nevoie să vorbească sau pentru că nu știe despre ce să vorbească. Gen Z, așa cum sunt denumiți în studii, sunt nevorbiți pentru că nu primesc suficientă atenție de la adulții din viața lor și nici modele sănătoase de introspecție, de comunicare sau de negociere: nu le-a arătat nimeni cum ar fi bine să se întâmple lucrurile, tot ce văd este „cum nu trebuie”.
Adolescenților le sunt de folos exercițiile de contextualizare, de „despicat firul în patru”, îi ajută să stea de vorbă cu alți oameni despre lucrurile la care se gândesc, pentru a le da
formă în cuvinte și astfel să și le poată imagina mai ușor, adică să se învețe să gândească lucrurile în perspectivă.
Următorul exercițiu este un joc de rol: aleatoriu, adolescenții ajung să facă parte din trei grupuri diferite: Adolescenții, Părinții și Profii. Din perspectiva grupurilor pe care le reprezintă, participanții încep o discuție despre cele mai importante dificultăți pe care le-au întâmpinat cu privire la relațiile de cuplu ale adolescenților. La final, pe lângă aceste dificultăți fiecare grup trebuie să prezinte și câte trei recomandări sau sfaturi pentru celelalte grupuri.
Discuția se întinde uneori pe mai multe ore. Râdem împreună, povestim experiențe proprii, uneori auzim despre sentimente care sunt puse în cuvinte pentru prima dată de cel care vorbește, câteodată vedem și lacrimi. Întotdeauna se lasă cu îmbrățișări, cel puțin la final. Și toate astea alături de un grup de străini. Oameni pe care i-au întâlnit prima dată, dar cu care simt o conexiune puternică, emoțională, o legătură născută dintr-o experiență relevantă trăită împreună.
Am structurat aici cele mai des întâlnite și, deci, cele mai relevante probleme legate de relațiile de dragoste dintre adolescenți, așa cum le văd ei, dar și cum își imaginează că le văd adulții (părinții și profii) din viața lor, pe baza propriilor experiențe și interpretări.
ADOLESCENȚII
1. Relația părinților mei este un contra-exemplu pentru mine
„nu o să ajung niciodată așa”/„nu vreau să fiu ca mama”/„oricât ai încerca să nu cazi în capcana asta, nu ai de unde să știi la început și poți să descoperi mai târziu că de fapt tot seamănă cu ai tăi”/„zic să nu fiu ca mama, dar asta fac chiar dacă nu vreau”
Adolescenții observă standardele duble și diferențele dintre ceea ce li se cere și ceea ce li se arată, ca modele de viață. Ei observă pattern-urile disfuncționale din relațiile de cuplu ale părinților și fac eforturi conștiente să nu se lase influențați de aceste modele. În același timp, observă că, oricât de mult ar încerca acel „să nu fiu ca mama/tata”, realitatea le demonstrează
de multe ori că apelează la aceleași strategii de rezolvare a conflictelor sau de a obține diverse lucruri de la cei din jur, de la îndeplinirea unor nevoi de bază și până la dinamica relațională de cuplu.
2. Profesorii discriminează în funcție de gen/orientare sexuală/statut social
„Diriga se bagă în relațiile personale, vrea să aibă cupluri în clasă”/„Acum e timpul să înveți, nu să stai după băieți”/„[relațiile nașpa cu profii] te afectează ca orice bullying, doar că vine de la o autoritate”
Relațiile adolescenților se desfășoară, în mare parte, la școală, ceea ce le face observabile de o altă categorie importantă de adulți: profii. Participanții la ateliere aduc des în discuție atitudinea profilor pe lista problemelor identificate de ei, imediat după părinți. Au acuzat tendințele de discriminare și segregare și au exemplificat cu întâmplări din viața lor sau a prietenilor lor: fata care se îndrăgostise de un băiat de origine arabă, dar care avea interdicție din partea părinților să se vadă cu el din cauză că ei erau convinși că băiatul era de etnie romă; diriginta intruzivă, care nu se opune relațiilor dintre adolescenți, dar militează pentru formarea cuplurilor exclusiv „în clasă”, între colegi, fără să ia în considerare ideea că există și adolescenți cu altă orientare sexuală; profesorul de matematică care își exprimă față de elevi opinia conform căreia fetele nu au nevoie de atâta școală; profesoara care îi spune de la catedră unei fete: „Ești proastă, ce alergi așa ca o cățea după el?” (un băiat cu care a văzut-o pe hol – n.r.). Iar lista poate continua mult, dureros, fără vreo sancțiune pentru abuzurile profesorilor.
În privința discriminării pe baza orientării sexuale, adolescenții observă o mare diferență de viziune între ei și generațiile mai înaintate în vârstă, care ori consideră homosexualitatea o boală vindecabilă – singurele momente în care părinții par să fie dispuși să apeleze la psihologi sau psihoterapeuți, cărora le cer să le „repare” copiii – ori sunt mult prea inhibați sau refractari pentru a discuta astfel de probleme cu copiii lor – „nu vor să pară vulnerabili”. Adolescenții sunt deschiși și acceptă, în cea mai mare parte, orientările sexuale diferite, chiar dacă mulți dintre ei tratează subiectul uneori cu umor, ironie sau sarcasm, ceea ce poate genera conflicte și tensiuni în relațiile și grupurile lor. Abordarea „la caterincă” a orientărilor sexuale diferite nu și-a găsit loc în discuțiile din atelierele In a Relationship, dar mulți dintre adolescenți au vorbit și despre experiențe de bullying sau umilire a adolescenților declarați sau bănuiți a face parte din comunitatea LGBTQI, agresorii fiind de multe ori tot adolescenți. Motivele pentru care ei cred că se întâmplă acest lucru se rezumă la educația primită și modelele pe care le au adolescenții.
3. Sinceritatea, minciunile & infidelitatea
„Să nu mă minți, dacă o faci, simt că mi-am irosit momentele cu tine și nu mă respecți”/„Dar noi ne mințim pe noi înșine, ceri de la un om să fie sincer cu tine când el nu e nici cu el?”
Participanții reflectă mai multe viziuni asupra sincerității în discutarea acestei probleme – unii sunt de părere că a cere sinceritate este principiul de bază al relației de cuplu, pe când alții văd sinceritatea într-o relație de cuplu strâns legată de încrederea în sine, de temerile și de capacitatea fiecăruia de a se cunoaște pe sine, de a fi sincer înainte de toate cu sine însuși. Pare că, în viziunea adolescenților, sinceritatea se suprapune cu multe alte concepte – respectul, afecțiunea, încrederea, interesul – ceea ce de multe ori generează confuzii, neînțelegeri și conflicte. De asemenea, se observă influența uriașă a părinților, care cer sinceritate și transparență totală din partea copiilor, chiar și în condițiile în care ei înșiși nu respectă aceste principii.
4. Comunicarea deficitară și centrarea pe propria persoană
„Dacă nu ne ascultăm, nici nu ne înțelegem”/ „Suntem mai concentrați pe ce vrem noi și nu vedem ce efect are asupra celorlalți”/„Nu ne înțelegem nici noi pe noi”
Adolescenții înțeleg nevoia de a comunica pentru a ajunge la o situație de comun acord. Știu și să se folosească de diverse argumente sau instrumente, necinstit, știu și să mintă, dar de cele mai multe ori o fac de frică, pentru a nu fi pedepsiți sau sancționați în vreun fel, pentru a nu dezamăgi. Când mint de bunăvoie se împotrivesc regulilor și își exprimă furia – furia față de nedreptățile cu care se confruntă pe tăcute, adică tot felul de abuzuri în familie, bullying la școală, resurse insuficiente sau inadecvate pentru a se adapta etc. Își iau astfel dreptul de a exista și de a lua decizii independent de părinte, de orice adult. Își revendică existența, sunt autonomi și independenți, deși știu că nu sunt gata să trăiască pe cont propriu.
5. Dependențele – alcool/droguri/persoana iubită
„dependența emoțională față de persoana iubită înseamnă întâi o distorsiune a imaginii persoanei, datorată idealizării și cunoașterii insuficiente, urmată de dependență”/„te îndrăgostești de un om pe care nu-l cunoști”/„când devii dependent, e ceva ce îți lipsește ție”
Adolescenții au părut mai interesați să dezbată subiectul dependențelor emoționale, părând cu toții convinși că dependențele de substanțe sunt întotdeauna ceva negativ și căzând de acord de obicei că orice exces de acest fel este foarte periculos. Au discutat însă mai mult pe tema dependențelor care se creează în relațiile de cuplu, argumentând motivele pentru care dependențele emoționale trebuie evitate: îngustează orizonturile de dezvoltare, aduc însingurare și izolare, limitează interacțiunile sociale, prin urmare și experiența de viață, și pot genera probleme mult mai mari în viitor. Autonomia și independența sunt valori apreciate de tineri, prin urmare tendințele de dependență sunt criticate aspru în grupurile acestora. Una dintre urmările posibile ar fi că adolescenții care se găsesc într-o astfel de relație și ar putea avea nevoie de ajutor se tem să vorbească deschis ca să nu fie judecați. Problemele se transformă în secrete, care apasă conștiința și sabotează încrederea și stima de sine.
PĂRINȚII
1. În ochii părinților și ai adulților, în general, relațiile periclitează viitorul adolescenților
Părinții aduc argumente precum lipsa de stabilitate a acestor relații, faptul că sunt scurte și cu emoții intense și sunt îngrijorați că adolescenții nu prioritizează lucrurile cu adevărat importante, irosind timp și energie care ar putea fi investite în viitorul lor, în educație sau în potențiala carieră profesională. De multe ori participanții asociază atitudinea adulților cu ceea ce ei numesc „mentalitate comunistă”, în special în discuțiile despre părinți și profesori.
2. Inhibarea comunicării dintre părinți și copii
Adolescenții observă că între ei și părinții lor există nu doar un gap generațional, ci și o criză de comunicare, potențată de posibilele momente dificile din viața lor: adolescența și turbulențele ei, alături de criza „cuibului gol”, pe care părinții o resimt atunci când realizează că adolescenții încep să se separe de ei și intră în relații amoroase.
Pe de altă parte, adolescenții se referă la ei înșiși ca fiind „copii”, consideră că asta este o urmare a felului în care se poartă părinții cu ei – supraprotectivi, mențin dependența și împiedică formarea autonomiei, lucruri care vin la pachet cu menținerea unui nivel scăzut de încredere în sine la adolescenți, chiar dacă intențiile părinților pot fi cele mai bune. De asemenea, participanții au punctat și discriminările culturale și sexuale pe care părinții lor le perpetuează: „băieții cam fac ce vor, fetele nu prea pot”, motivele fiind plasate undeva în moștenirea a ceea ce ei numesc „mentalitatea comunistă” sau mai degrabă a fricilor și măsurilor de precauție pe care trebuiau să le ia familiile tinerelor, în lipsa metodelor contraceptive sau a posibilității de a renunța la o sarcină nedorită.
O altă categorie de probleme o constituie lipsa prezenței și a implicării directe a părinților în activitățile adolescenților: „Lucrez în teatru, dar de 2 ani jumate ai mei nu au venit niciodată să vadă cu ce se mănâncă. Stau și până la 5 dimineața la teatru și ei nu-mi spun un cuvânt”/ „Mama îmi oferă tot felul de servicii în loc de afecțiune. Înțeleg că atunci când era mică a avut multe lipsuri și era mult mai greu, dar pe mine nu m-a mai îmbrățișat de nu știu când.” Astfel de exemple au fost relatate de participanți cu emoție, uneori chiar cu lacrimi în ochi, ceea ce demonstrează nu doar autenticitatea trăirilor, ci și un nivel foarte ridicat de frustrare și suferință pe care adolescenții îl trăiesc în relațiile cu părinții lor. Chiar dacă se află într-un proces de separare de părinți și câștigare a independenței, unii dintre ei admit că nu vor să taie de tot legăturile cu părinții lor, ci își doresc să păstreze „măcar un fir”.
3. Diferențele de mentalitate și așteptările nerealiste ale părinților
„din dragoste și frică se trage diferența de comunicare dintre generații”/„o grijă și o dragoste prea mari”/„[părinții] din experiența lor știu mai bine ce e bine și ce nu”
Adolescenții au discutat despre idealizarea imaginii copilului, care nu e văzut ca o ființă independentă, ci ca ceea ce vor părinții ca el/ea să fie: „e ca și cum ai vrea să bagi un cub într-un triunghi”, spunea unul dintre participanți, referindu-se la incongruențele dintre așteptările/exigențele părinților și abilitățile/pasiunile/interesele/identitatea copiilor lor. Deși admit că „părinții au mai multă experiență de viață și știu mai bine”, adolescenții relatează propriile conflicte cu familia, majoritatea acestora fiind explicată prin faptul că nici părinții nu își cunosc copiii și nici copiii nu își cunosc cu adevărat părinții: „le e frică să nu pară vulnerabili, nu vor să admită dacă au greșit ceva ca și când asta le-ar strica imaginea”.
Capacitatea adolescenților de a învăța din greșeli pare să fie limitată atât de încercările adulților de a le oferi lecții de viață „de-a gata”, cât și de modelul oferit de acești adulți, pentru care greșelile sunt ceva greu de acceptat și greu de recunoscut.
PROFII
1. Din cauza relațiilor, apare dezinteresul adolescenților față de școală
„Dacă stai pe mesaje la ore, profii te dau afară. Ori adolescenții nu stau pe telefon doar pentru că sunt combinați – îndrăgosteala aeriană trece, e doar o perioadă. Uneori nu par interesați pentru că se plictisesc foarte tare la ore.”
Participanții au identificat cel mai des această convingere ca fiind una dintre problemele profesorilor vizavi de relațiile dintre adolescenți: când apare iubirea, nu le mai pasă de școală. Deși admit în mod realist existența unui tip de „îndrăgosteală aeriană”, cei mai mulți dintre adolescenții cu care am vorbit sunt de acord că efectele ei sunt de scurtă durată și că motivele adevărate pentru care nu sunt atenți la ore sunt altele. Mulți dintre ei se plâng că învață după manuale vechi, neadaptate prezentului, cu lecturi obligatorii neatractive, în mare parte, și fără activități practice, de pe urma cărora să poată învăța experiențial. Nenumărate exemple și nenumărate voci de liceeni au susținut că școala este un loc cu multe standarde duble, în care li se cere performanță măsurată după niște criterii care, în viața de zi cu zi, nu sunt neapărat utile sau aplicabile. Prea puțini profesori implicați, prea puține opțiuni de activități extrașcolare, prea puține resurse – acesta este un mesaj care apare ca un refren în atelierele In a Relationship.
În timp ce mulți profesori consideră cam toate relațiile de cuplu dintre adolescenți premature și periculoase pentru interesul față de educație, adolescenții reclamă metodele de educație învechite, care nu le solicită nimic mai mult decât capacitatea de memorare și de a sta cuminți 6–7 ore pe zi.
2. Gesturi de afecțiune la școală
„ce faci acasă nu ar trebui să faci și pe holul liceului”
Participanții aduc în discuție aproape întotdeauna impactul conduitei „colegilor de generație” asupra convingerilor pe care le au profesorii cu privire la relațiile dintre adolescenți. Ei admit faptul că există multe cupluri „chinuite de hormoni” care își manifestă afecțiunea prin gesturi nepotrivite pentru holurile școlii, ceea ce determină reacții în lanț: profesorii se simt ofensați și nerespectați, fac observații sau aplică sancțiuni și apoi generalizează convingerile conform cărora relațiile dintre adolescenți sunt ceva rău/de evitat până la o vârstă. Participanții sunt de părere că, indiferent de tipul de relație, adolescenții ar trebui să își adapteze comportamentul în funcție de context. Blamează vulgaritatea, fiind foarte atenți cu granițele ei: nu vor nici să fie sancționați sau ironizați de profesori pentru gesturi nevinovate, așa cum se întâmplă deseori. Se creează astfel un fel de climat de război tacit între adolescenți și profesori: tinerii nu pot avea încredere în adulți și se distanțează și mai mult, evitându-i chiar și atunci când ar avea nevoie de sfatul lor.
Mai mult, problema se pune uneori în termeni de „rămâi ca proasta cu burta la gură”, ceea ce sigur nu este un mod de a încuraja tinerii să ceară sfaturi sau ajutor. Suntem țara cu cele mai multe sarcini la minore și nu, asta nu este doar o cifră care arată realitatea unor comunități marginale și sărace. Un raport al organizației Salvați Copii din 2018 – Analiza situației gravidelor, mamelor și copiilor din mediul rural – afirma că „Fenomenul mamelor minore, care plasează România pe primele locuri din Europa, este unul complex, ale cărui consecințe afectează atât mama, cât și copilul. Astfel [...] 5 din 10 mame cu vârsta sub 18 ani nu au fost niciodată la control ginecologic, ceea ce a dus la o rată de 4 ori mai mare a nașterilor premature. [...] Există o corelație directă între vârsta precoce a mamei, care înseamnă și o dezvoltare emoțională, dar și socială, încă incomplete, și lipsa accesului la educație sanitară și la servicii medicale constante. [...] 6 din 10 mame adolescente nu au avut niciodată acces la informații privind sănătatea reproducerii sau educației sexuale, iar 7 din 10 nu au beneficiat niciodată de planificare familială.” Dar în loc să combatem aceste situații cu măsuri de protecție socială pentru tineri și cu actualizarea curriculei din educație, în loc să educăm cadrele didactice și adulții, în general, societatea noastră încă acoperă abuzurile și blamează tinerii, minoritățile și străinii.
3. Mentalitatea învechită
„mentalitatea comunistă a unui profesor afectează grav felul în care privim materia”/„tot un fel de moștenire comunistă ar fi obsesia pentru ierarhizare în instituție [...] și faptul că ei stabilesc relații individuale cu anumiți elevi în afara școlii, cu care fac meditații [...] și unii nu mai urmează apoi principiul de egalitate în școală”/„până la urmă te-ai făcut profesor pentru că iubești copiii... sau ar trebui să îți placă [...] nu vii la școală să îi batjocorești.”/„dacă eu mă duc la școală și văd jocul de-a puterea și mă duc acasă și văd jocul de-a puterea, [...] probabil că într-o relație o să tind să iau puterea sau să devin foarte submisiv”
Participanții au, în general, așteptări ridicate, dar îndreptățite de la adulții din jurul lor. Odată ce au și vocabularul prin care să își exprime observațiile, ei devin incomozi, căci nu rezistă tentației de a arăta cu degetul greșelile adulților. Adolescenții au păreri argumentate cu privire la reminiscențele epocii comuniste din societatea românească actuală, acuzând, atât la profesori, cât și la părinți, comportamente pe care ei le văd ca parte din „moștenirea comunistă”: ierarhizarea, favoritismul, fățărnicia, obsesia pentru control, metodele de coerciție etc. Ciudat este că fac asta fără ca orele de istorie să le vorbească detaliat despre perioada comunistă. Nici filmele despre comunism nu descriu prea bine perioada aceea, așa că o întrebare bună este dacă au dreptate sau e doar o acuzație nefondată. Teoriile atașamentului și teoriile traumei din psihoterapie indică existența unor astfel de mecanisme transgeneraționale, dar adolescenții nu au astfel de argumente. Ei doar își spun părerea.
*
Urmează etapa în care se discută despre recomandările pe care participanții – grupurile de Adolescenți, Părinți și Profi – și le fac unii celorlalți. Ideile se repetă de la un atelier la altul; chiar dacă formulările variază, esența e, în principiu, aceeași.
Adolescenții și-ar dori pentru sine să fie mai serioși și mai conștiincioși – nu doar cu școala, ci și cu introspecția și autocunoașterea. „Școala vine natural, dacă nu e absolut groaznică”, spunea o fată. Și-ar dori să comunice deschis, să asculte cu adevărat, să învețe din greșelile lor și ale părinților lor. Să își cunoască limitele și să le respecte, adică să le comunice partenerilor de cuplu și să fie demni. Să fie autentici și să nu se mai teamă atât de mult de judecata altora, să fie empatici și să fie înțelegători și cu părinții, chiar dacă uneori aceștia par absurzi. Să facă lucrurile pe care vor să le facă, dar doar atunci când se simt pregătiți, nu pentru că cineva îi presează în vreun fel. Să își cunoască drepturile și să și le ceară, dar să își respecte și responsabilitățile. Și lista poate continua.
Părinții și profesorii primesc altfel de sfaturi și recomandări.
Mai multă autenticitate, mai mult curaj de a-și recunoaște greșelile, mai multă grijă la emoțiile celorlalți, mai multă educație pe tema relațiilor și pe tema sexualității, mai multă colaborare și mai multă încredere, mai multă asertivitate și relaxare.
În același timp, adulților li se recomandă mai puțină frică, mai puțin perfecționism, mai puține minciuni și secrete, mai puține tabuuri, mai puțină competiție – între părinți, dar și între părinți și profesori – și mai puțin control. Iar adolescenții își argumentează toate aceste recomandări cu subiect și predicat.
*
Adolescenții tânjesc după genul ăsta de experiență, fie că știu sau nu că se poate obține atât de simplu. Dar își doresc să poată avea astfel de momente, astfel de conexiuni oneste, deschise și nonjudicative nu doar cu o gașcă de străini sau colegi de clasă, ci cu oamenii pe care îi iubesc cel mai mult, adică alături de familie, oricare ar fi forma ei. De multe ori, însă, familiile sunt indisponibile pentru astfel de conexiuni – mulți dintre părinți ori se străduiesc să acopere nevoile de bază ale întregii familii și asta îi face indisponibili fizic mult timp, ori sunt de-a dreptul abuzivi, în diverse moduri, care pornesc de la folosirea fricii ca instrument de educare, și până la violență fizică și chiar sexuală. Tot ce nu e „cum trebuie” e trecut cu vederea și nu e arătat nimănui. Secretul cântărește greu pe umerii copiilor, care, dacă măcar ar ști că nu sunt singurii în această situație, le-ar fi puțin mai simplu. Dar secretul înseamnă rușine și rușinea înseamnă tăcere, așa că am tot crescut generații nevorbite după generații nevorbite.
E nevoie de multă muncă – muncă inteligentă și coordonată – pentru ca schimbările de care au nevoie tinerii să aibă loc în societatea noastră. Mai e nevoie și de timp, desigur, dar depinde de fiecare dintre noi cât de lungă va fi așteptarea.
* Silvia Guță a absolvit Psihologia la Universitatea București și s-a specializat în psihoterapie experiențială. Lucrează de 15 ani în proiecte de educație și cultură pentru tineri, cum sunt In a Relationship sau Ideo Ideis, unde coordonează departamentul de dezvoltare comunitară.
Fotografie de Claudiu Popescu. Ilustrații de Andreea Cristea din caietul proiectului In a Relationship.
