Articolul face parte din seria de materiale despre prevenirea abandonului școlar, parte a proiectului REZOLVAT, primul proiect de jurnalism de soluții în educație.
Teach for Romania, organizație non-profit care se axează pe dezvoltarea educației în medii defavorizate, premiază bianual profesori din mediul rural, iar în prima parte a acestui an a fost pusă în lumină activitatea directoarei Școlii Gimnaziale din Viișoara, Camelia Constantea. Predă de peste 20 de ani la această școală și de opt este directoare.
Viișoara e o comună de pe lângă municipiul Câmpia Turzii, numărând aproape 6.000 de locuitori, care ar încăpea de cinci ori în Arena din Cluj-Napoca.
Diversitatea primează în comuna din Cluj, iar școala reflectă personalitatea comunității. „Este o școală multietnică, pentru că populația școlară e formată din elevi români, romi și maghiari. Și din acest punct de vedere există multe provocări. Proporția ar fi undeva la 50% români, 40% romi și cam 10% maghiari”, explică profesoara.
Dificultatea integrării tuturor elevilor și lupta constantă pentru a-i aduce la școală nu a descurajat-o pe Camelia, ci i-a dat și mai multă înverșunare. Misiunea ei e clară: vrea să aibă o școală atât de bună încât elevii să nu se simtă dezavantajați că au învățat la sat.
Școala 9: Când și cum a început lupta cu abandonul școlar?
Camelia Constantea: În ultimii ani, procentul de abandon a crescut la noi în școală, și nu neapărat pentru că a crescut natalitatea în comunitatea romă. A crescut pentru că după ce am ajuns director, asta a fost una dintre preocupările mele, să aduc un număr cât mai mare de copii la școală. Eu știam că în comunitate sunt copii de etnie, iar de acest lucru îți poți da seama după ce vizitezi clasele mici. Vezi că ei sunt numeroși la ciclu primar, iar apoi se răresc spre gimnaziu. Mai era și un număr însemnat de copii care nu ajungeau deloc la școală. Și atunci, de aici, procentul a crescut în ultimii ani. I-am căutat în comunitate, i-am adus la școală și am încercat să-i ținem la școală cât mai mult.
Poate sună urât „cât mai mult” pentru că ar fi bine să ne propunem să finalizeze, să stabilim ca țintă finalizarea ciclului gimnazial și orientarea spre liceu sau spre școli profesionale, însă aș minți să spun că reușim. Nu reușim în totalitate, dar, totuși, copiii aceștia vin la școală și fiecare an de școală înseamnă mai mult decât nimic.
- Ați spus că îi căutați în comunități. Cum faceți practic asta?
- Aici meritul cel mai mare îl are mediatorul școlar. Mediatorul școlar este omul care mă completează pe mine în toată această muncă. E o colegă cu care colaborez poate cel mai strâns, este cea mai apropiată și este o profesionistă desăvârșită. Dacă fiecare școală care are profilul școlii noastre ar avea un astfel de om, multe lucruri s-ar îmbunătăți.
- Mediatorul școlar este o persoană care poate fi angajată la instituțiile de învățământ unde rata abandonului școlar este mare, având ca scop aducerea copiilor la școală.
Mediatoarea își cunoaște comunitatea foarte, foarte bine. Cunoaște familiile după nume. Știe exact unde locuiesc. Știu câți copii sunt. Face recensământul încă de când copilul nu s-a născut. Începând cu februarie-martie, când deja încep înscrierile și reînscrierile, ea merge în comunitate și îi anunță pe părinți, îi înștiințează. Își face mici bilețele pe care le înmânează membrilor comunității. Îi încurajează să vină la școală. Are numerele de telefon ale tuturor membrilor comunității. Apoi, îi ajutăm să își înscrie copiii la grădiniță sau la școală pentru că majoritatea părinților sunt analfabeți.
De la 8% la 2% rata abandonului școlar
Dacă noi am fi extrem de stricți în această chestiune și le-am zice să completeze cererea de înscriere și că nu pot depăși datele din calendar, nu am obține nimic. La noi, întotdeauna aceste etape din calendarul de înscriere a copiilor la grădiniță sau la școală au avut date limită mai relaxate, ca să putem ajunge la cât mai mulți copii și părinți.
Cu cât suntem mai prezenți în comunitate, cu atât putem să obținem rezultate mai bune. Pe lângă mediatorul școlar, evident că sunt doamnele învățătoare, doamnele educatoare, care și ele contribuie la aducerea copiilor la școală.
- Aveți la momentul de față o statistică legată de evoluția abandonului școlar?
- Când am început să fiu directoare în 2015, abandonul era mai mic pentru că mulți dintre ei nu existau în statistică. În 2015-2016-2017 am avut o creștere abandonului. Am ajuns undeva și la 8%, ceea ce este foarte mult. Și acest lucru este o urmare a faptului că i-am adus în sistem. Pe unii i-am ținut 2 ani, 3 ani, unii au renunțat.
Pe unii, la un moment dat, pur și simplu nu-i mai găsim. Pleacă cu părinții în străinătate. Pleacă în Germania, în Anglia, în Scoția. De cele mai multe ori, bănuim că merg la cerșit. Dar apoi se reîntorc. Noi avem grijă ca, atunci când aflăm că se întorc în comunitate, să-i readucem la școală.
Am avut câteva reușite din acest punct de vedere - copii care au renunțat la școală doi ani și pe care i-am reînscris și care frecventează zi de zi, acum, sistemul de învățământ. Unul dintre ei este chiar elev la o clasă la care predau și eu și a lipsit în perioada pandemiei doi ani. Acum frecventează școala și finalizează acum clasa a 7-a cu brio.
Deci, ne-am situat cândva la un vârf de 8%, abandon școlar, iar acum am ajuns undeva la un 2%.
Aici au intervenit mai mulți factori. Pe lângă eforturile acestea pe care le-am depus și noi, au venit bursele care sunt consistente și care îi fac pe copii și familii să își trimită copii la școală, mai ales că cele sociale sunt condiționate de prezența la cursuri.
A contribuit și programul Masa Caldă sau Pachetul Alimentar în care suntem de doi ani. Și condițiile din școală s-au îmbunătățit semnificativ. Adică mulți copii din aceste familii, din mediile dezavantajate, nu au acasă condițiile pe care le au la școală. Suntem o școală din mediul rural, dar care avem de mulți ani încălzirea prin centrală, avem apă curentă, canalizare, grupuri sanitare în interior. Îi văd de multe ori în perioada rece, în perioada de iarnă, că unii copii își pun mânuțele pe calorifer și îmi spun să îi mai las două minute să se mai încălzească.
- Ați putut contura un profil ale elevilor care abandonează școala. Ce fac ei când nu mai vin la școală?
- Aș spune că două tipologii. Acel elev care provine dintr-o familie cu nivel educațional extrem de scăzut, părinți care sunt de cele mai multe ori analfabeți și care vin când îi chemi la școală și ne spun că ei nu știu să scrie și că și-ar dori mai mult pentru copii, dar că nu au cum să-i susțină.
Sunt acel gen de familie cu foarte mulți copii. De multe ori, copilul mai mare lipsește frecvent pentru că trebuie să aibă grijă de frații mai mici. Și părinții sunt la muncă, sunt zilieri, muncesc cu ziua, au venituri foarte mici.
Elevi care merg să muncească în străinătate
Și mai avem acel copil care provine din acele familii care merg la muncă în străinătate și revin. Adică nu e o mutare definitivă, ci merg la munci sezoniere. Dar ei nu merg la școală acolo, pentru că după ce se întorc, noi le cerem acte pentru a le putea echivala timpul petrecut acolo și nu le au. Și atunci e foarte greu să reiei tot, să vezi de unde a plecat copilul și că trebuie să îl înscrii în aceeași clasă, la același nivel.
- Ați spus că invitați și părinții la școală. Cum le explicați că este important să-și trimită copiii să învețe?
- De multe ori, în proiectele noastre, ne axăm foarte mulți pe activități. Organizăm așa-numita școală a părinților. Ne-am dorit să lucrăm cu părinții, să-i aducem pe ei la școală, să conștientizeze importanța școlii, să lucrăm cu consilieri, cu psihologi, cu oameni care știu mai bine cum să abordeze problema părinților. Și am avut foarte multe activități de acest gen și deși, par lucruri micuțe și nesemnificative, produc schimbări mari.
Dacă pe părintele acela care nu are școală sau are foarte puțină școală, când îl inviți la școală, îl tratezi cu respect, îl servești cu o cafea și te situezi la același nivel cu el, adică îl așezi într-un loc sigur și nu îl privești din spatele unui birou, altfel se leagă lucrurile. De fapt, și atunci când vin cu copiii la școală sau vin ei supărați din anumite motive, dacă începe discuția prin a le oferi un pahar cu apă și dacă vorbim de la același nivel, deja jumătate din probleme se rezolvă.
Și toate acestea - respectul, faptul că le explici ce înseamnă școala părinților, invitarea la evenimente, dacă le dai bună ziua pe stradă și îi întrebi ce mai fac, pornești altfel la drum cu părinții.
- Predați de atâta timp în mediul rural și ați spus că la început v-ați dorit să predați în urban. De atunci ați mai avut dorința asta?
- În 2010, pentru că exista o scădere a populației în comunitate și a scăzut numărul de clase, a trebuit să-mi completez catedra didactică la o școală din Câmpia Turzii, în mediul urban. Timp de doi ani, am predat și la Câmpia Turzii, dar inima mea a rămas aici, în Viișoara. În zilele în care eram la Câmpia Turzii, nu-mi găseam locul, eram neliniștită. Întotdeauna mă simțeam mult mai bine aici. De ce mă simțeam mai bine? Pentru că suntem o comunitate unită. Și dacă vrem să scădem rata abandonul, școlar este foarte important ca profesorii să reprezinteă o comunitate unită.
Profesori care nu rămân
În mediul rural, una dintre probleme este aceea a mobilității profesorilor. Profesorii vin și se gândesc că stau în mediul rural până își găsesc ceva mai bun. E foarte important ca profesorii să se simtă ca acasă. Pentru că dacă există stabilitate în ceea ce îl privește pe profesor, vor cunoaște mai bine comunitatea, vor cunoaște mai bine elevii. Nu este suficient să lucrezi cu un profesor.
Nu faci nimic lucrând cu un elev un an și plecând din școală. Vine un alt profesor, lucrează un an, simte că poate să facă ceva, dar el pleacă din nou.
Trebuie să existe această stabilitate a profesorilor într-o școală ca să rezolvi această problemă. De aici trebuie să pleci - să existe o stabilitate a cadrelor didactice pentru că atunci când îți faci un plan de bătaie pentru reducerea abandonului, tu trebuie să te bazezi pe o echipă, să faci echipă, să faci niște proiecte. Iar dacă tu schimbi echipa în fiecare an, nu realizezi nimic.
Copilul își pune atâtea speranțe în tine, realizezi acolo niște conexiuni și ele se încheie în iunie anul acesta. Și în septembrie, el, săracul, emoțional trebuie să se atașeze de altcineva.
- Câți profesori sunteți acum în școală?
- 43. Suntem o școală relativ mare pentru mediul rural. Avem și grădiniță și sunt 560 de preșcolari și școlari. Și dacă tot am amintit de grădiniță, vreau să precizez că pe lângă stabilitatea cadrelor didactice în școală trebuie să nu minimalizăm importanța învățământului preșcolar. Eu sunt profesor de istorie și până nu am fost director, nu m-am aplecat niciodată spre învățământul preșcolar. Dar după ce am devenit director mi-am dat seama cât de important este, de fapt, baza, fundația învățământului.
Un copil care frecventează grădinița, cu siguranță va avea succes școlar, nu va renunța niciodată la școală. Avem copii de etnie care frecventează grădinița de la grupa mică, iar acești copii cu siguranță finalizează clasa 8-a. Și au succes. Copiii care nu frecventează grădinița sunt predispuși la abandon școlar.
- Pentru că dezvoltă această obișnuință de a merge la școală?
- Pentru că la grădiniță metodele de învățare sunt mai jucăușe. Nu există acea presiune a școlii cu norme, cu stat în bancă frumos, cu nu știu ce. Grădinița creează un mediu mai prietenos.
Și dacă ai început cu acest mediu prietenos, urmează etapele în care se deprind și chestiunile de disciplină și copilul intră într-o rutină. Dacă tu intri direct în clasa pregătitoare și alături de tine ai niște colegi care știu aceste reguli, dar tu n-ai frecventat grădinița și dintr-o dată trebuie să respecți niște reguli foarte stricte, ca la școală, deja parcă nu te mai adaptezi așa ușor.
- Care este cea mai mare provocare cu care vă confruntați în momentul de față, în ceea ce privește abandonul școlar?
- Câteodată obosești. Sunt zile și zile. Sunt zile în care vedem partea bună a lucrurilor, te mândrești că un elev care face parte din acest grup social, din mediul defavorizat, dar care a ajuns la liceu și a finalizat ciclul liceal și a fost admis la școala de jandarmi. A fost un moment extraordinar pentru noi. Adică ne-am bucurat foarte mult când am văzut că a reușit. Întotdeauna îl dau exemplu în clasele la care predau și vorbesc despre Irinel, care mi-a fost mie elev, vorbitor de limba romani, care când era în clasa 8-a m-a întrebat foarte sincer: „Doamna directoare, dar eu oare o să fac față la liceu?” Și i-am zis; „Evident că vei face față, de ce îți trece prin cap că nu o să faci? Nu se pune problema să nu faci”. Și întotdeauna când mă duc la clase îmi place să dau exemple pozitive și îl dau pe el că elevii din comunitate îl cunosc. Și văd cum mi se umple sufletul de bucurie că eu îl cunosc, că ei îl cunosc. Și povestesc cu mândrie.
